Managementul stresului: cum să stai călare pe dragon

Stresul e boala secolului. O boală cu particularităţile ei. Cea mai importantă dintre ele fiind aceea că, în ciuda găsirii de leac pentru multe afecţiuni moderne, măria sa stresul şi afecţiunile asociate cu el au rămas nerezolvate. Stresul a devenit un însoţitor constant al vieţilor noastre, cu declaraţiile specifice auzite peste tot. „Sunt stresat” ori „e de la stres” sunt afirmaţii care fac parte din meniul verbal zilnic al cetăţeanului respectabil şi modern.

Aş începe cu ce e şi, mai ales, cu ce nu e stresul. Stresul este o reacţie (firească) a organismului atunci când un stimul din mediu (boala, protestatarul din tabăra adversă, fiscul, şeful isteric sau vecinul de la trei) ameninţă să strice echilibrul omului. Din definiţie mai reiese ceva important, respectiv că stresul este omniprezent. Are două tabere – stresul pozitiv (eustres) adică cel provenit ca urmare a unui eveniment fericit şi stresul negativ (distres) adică oaia neagră provenită din evenimentele negative. Viaţa fiind nedreaptă, cele două tipuri de stres nu se anulează, ci se acumulează. În viaţa de toate zilele asta înseamnă că dacă în aceeaşi zi îţi moare câinele şi câştigi şi la loto, stresul generat ca răspuns la cele două evenimente nu se compensează (indiferent cât mult iubeai câinele şi cât de milionar ai devenit), ci se cumulează. Aşa devenim isterici şi nervoşi înainte de plecarea în concediu – stresul pozitiv generat de plecare adăugându-se celui negativ, generat de tăvălugul de chestii de făcut drept „pedeapsă” pentru concediu.

Ce nu e stresul? În primul rând, stresul nu e inevitabil. Nu de alta, dar calitatea de stresor o acordăm noi. Şi cum credeţi că facem selecţia? Prin semnificaţia pe care o atribuim stimulului. Mare parte din stresul pe care îl percepem zilnic nu provine din adaptarea firească la inconvenientele mediului cât mai ales din scenariile pe care ni le facem cu privire la rolul viitor al stresorului în viaţa noastră. Aşa încât, nu atât isteriile şefului mă stresează cât posibilitatea contribuţiei lui la concedierea mea şi viitorul meu financiar incert. De aici derivă şi primul ac de cojocul stresului pe care îl avem în dotarea (psihologică, fireşte). Conştientizarea semnificaţiilor pe care le dau stimulului, a scenariilor viitoare pe care le imaginez şi contra-argumentarea raţional pozitivă a acestora. 

În al doilea rând, stresul nu e o certitudine. Ce vreau să spun cu asta, este că faptul că sunt (la un moment dat)  stresat nu e o certitudine că nu mă voi descurca, ci doar o dovadă că nu mi-e uşor să fac faţă realităţii de moment. Unealta care se aplică aici este încrederea în sine. La ea pot face apel înţelegând că sunt rezolvatorul tuturor problemele şi găsitorul tuturor soluţiilor. Încrederea în sine mă ajută să caut soluţii şi să îmi asum responsabilitatea (adică, în limbaj psihologic, să am un loc al controlului intern).

În al treilea rând, stresul nu e echivalent cu anxietatea, ci, mai degrabă un urmaş al acesteia. Eu cred că suntem cu mult mai stresaţi pentru că nu mai facem casă bună cu frica – care este, de altminteri, o emoţie firească şi utilă. Este însoţitorul de nedespărţit al întrebării „o să mă descurc?”, dar nu e o dovadă că nu mă voi descurca, ci una a imposibilităţii de a răspunde un „DA” hotărât la întrebare. Lipsa DA-ului nu este o dovadă a neputinţei mele, ci una a lipsei de vizibilitate a viitorului. Matematic, ajungem la concluzia că ecuaţia stresului ar arăta cam aşa „nu ştiu dacă o să mă descurc ”+ „teamă” = stres.  

Concluzia? Antidotul stresului sunt încrederea în sine, scenariile raţional pozitive şi căutarea de soluţii (neutralizatoarele lui „nu ştiu dacă o să mă descurc”), la pachet cu acceptarea unei doze inevitabile (dar tolerabile) de anxietate inerentă oricărui demers cu ramificaţii în necunoscut (sau viitor, cum vreţi să-i spuneţi). În fine, dacă vreţi să vă informaţi temeinic şi ştiinţific despre cum să gestionaţi stresul mai bine iată şi cartea potrivită.