Maria Beatrice, copilul născut cu paralizie cerebrală din „grija” unor medici, azi motorul din spatele celui mai mare și integrat centru de terapie din țară

Maria Beatrice este azi un copil ce nu merge, nu mănâncă singur, nu vorbește și abia dacă își poate folosi mânuțele. În schimb este elicea ce mișcă sufletele părinților ei și care a pus în mișcare o întreagă comunitate.

Maria Beatrice este și numele centrului de terapie pe care părinții ei l-au construit în Alba Iulia pentru a-i asigura dezvoltarea și pentru a veni și în ajutorul altor copii asemenea ei.

Maria Beatrice suferă de paralizie cerebrală, iar acest diagnostic a fost pus din „grija prea mare” a unor medici care nu au adus-o pe lume atunci când ea a cerut acest lucru, ci au întârziat nașterea, pe motiv că „orice zi în plus în burtica mamei este una câștigată pentru bebeluș”. A suferit o asfixie și de aici viața tuturor s-a schimbat.

Azi, Iulia Onac și soțul ei, după zece ani în care au organizat concerte caritabile și și-au dedicat tot sufletul și mintea construirii unui centru care să cuprindă toate terapiile necesare copiilor cu paralizie cerebrală, ridică un spital. „Un altfel de spital”, îl numesc ei pentru că va fi un centru de terapie multifuncțional, cu spații de cazare, menit să îndeplinească nevoile unei liste lungi de așteptare de părinți cu copii cu dizabilități. Mai au extrem de puțin până va fi gata și au nevoie de ajutorul nostru. Fiecare dintre noi putem redirecționa 3,5% din impozitul pe venit doar completând declarația 230.

Dar până atunci, propun să le cunoaștem povestea:

Știu că aveți o mare realizare și aș vrea să vorbim puțin despre centrul pe care l-ați creat…

E un centru de recuperare pentru copiii cu nevoi speciale, în special pentru copiii cu dizabilități cauzate de paralizie cerebrală, o umbrelă mare care cuprinde multe diagnostice, printre care și cel al Mariei Beatrice, fetița noastră. Sunt afecțiuni care nu permit copilului să fie pe deplin funcțional, adică nu poate merge, nu-și folosește mânuțele sau nu poate vorbi sau toate la un loc.

Citește și: Teo Dumitru are 20 de ani, paralizie cerebrală și tetrapareză, dar se pregătește pentru o carieră de cercetător în neurologie

Am pornit acest centru în 2012, după mai multe vizite și terapii pe care le-am făcut în Ucraina, trimiși de medicii de la Cluj, care ne tot trimiteau să încercăm diferite soluții. La un moment dat ni s-a spus: „Ar fi bine să mergeți și în Ucraina că acolo e o clinică internațională, unde se face terapia care ar putea să vă ajute și pe voi”. Așa că ne-am dus. În momentul în care am ajuns acolo, ne-am dat seama că ceea ce știam până atunci la nivel de terapie în România era mult prea puțin, era departe de ceea ce se făcea în Ucraina. Ne-au plăcut și medicii, și abordarea, și dotarea, ce nu ne-a plăcut, au fost distanța mare și prețul. Și atunci am zis: „Oare de ce nu am putea să facem și noi?”. Ideea îi aparține soțului meu că el este practic locomotiva. Eu oricâte idei aș fi avut, niciuna nu ar fi prins viață fără ambiția lui, fără energia și puterea lui.  

Plecând de la ideea dată de ce am văzut noi acolo, ne-am întors cu gândul să căutăm spațiu și să facem ceva la nivel mic, cu o cameră, două și o minimă dotare pentru că fetița noastră trebuia să facă terapie tot timpul, nu o dată la 2-3 luni. Iar banii pe care aveam să-i investim în terapie, puteau să ajute la înființarea unui centru unde, alături de fetița noastră puteau face terapie și alți copii care aveau nevoie. Ne-am dat seama că nu suntem singuri, asta după ce am descoperit o întreagă comunitate pe care am cunoscut-o tocmai datorită lui Beatrice.

Ce înseamnă acest centru? Ce le puneți la dispoziție acestor copii? Cu ce e deosebit față de alte centre de terapie?

Avem, în primul rând, toate terapiile la un loc, de la kinetoterapie, mecanoterapie, mesaj și împachetări cu parafină, până la terapiile congnitive, psihoterapie și terapie ocupațională. Dacă există alte centre similare în țară, se adresează atât copiilor, cât și adulților și majoritatea au o parte din terapii, însă nu au bazinul de hidroterapie. Părinții trebuie să meargă dintr-o parte în alta și pierd mult timp pe zi. Nu au un program integrat. Dacă, spre exemplu părinții din București, vin la noi de mai multe ori pe an, ei vor ști că fiecare terapeut cunoaște cazul copilului, știe ce a făcut înainte și există o continuitate în recuperarea copilului.