Maria Beatrice, copilul născut cu paralizie cerebrală din „grija” unor medici, azi motorul din spatele celui mai mare și integrat centru de terapie din țară

Fiind profesori amândoi, îmi imaginez cât de greu v-a fost și din punct de vedere financiar…. Întrebarea mea este: în momentul în care ați pus lucrurile cap la cap și ați realizat că momentul în care vi s-a amânat nașterea a fost de fapt fatalitatea, cum ați reacționat?

Eu am crezut în medici. Ulterior, după ceva vreme, mi s-a spus că poate era mai bine dacă o scoteau imediat, poate ar fi avut o altă soartă.

Am ajuns cu Salvarea de la Alba, am fost pusă într-un salon, urma weekend-ul, iar asta a fost ghinionul meu. Luni când am fost preluată și dusă la ecograf, medicul spunea că mai e lichid, deși eu simțeam tot timpul că pierd lichid. Iar eu am crezut ce mi s-a spus.

Eu cred că m-aș fi întors la spitalul acela, la medicul acela și Dumnezeu știe…

Ne-am întors… Că tot acolo mergeam la spital la consult, însă semnele bolii s-au arătat mai târziu. Și chiar și atunci, noi credeam că dacă facem terapia recomandată de ei, ea își va reveni, că va recupera. Însă, în ceea ce o privește…

Cum e azi?

Nu merge, nu vorbește, este în schimb foarte prezentă pentru că partea cognitivă i s-a dezvoltat foarte mult în urma terapiei. Își folosește mânuța dreaptă, deși înainte nu putea să prindă nici măcar o jucărie, își caută pe tabletă și se ajută de ea și la școală. Nu merge la școală, are profesor care vine la centru și face cu ea, trei zile pe săptămână. De vorbit, e limbajul acesta al semnelor și noi facem legăturile și putem să-i deslușim dorințele.

Și școala, și terapia au ajutat-o foarte mult să se dezvolte cognitiv, însă motoriu, nu există nicio speranță să meargă sau să se țină pe picioare vreodată. Stă în funduleț, dar sprijinită. Trebuie îmbrăcată, spălată, hrănită, asemenea unui copil mic.

Și în situația asta să nu te iei de gât cu Dumnezeu, dacă nu cu medicul acela?

… Acolo au fost mai mulți medici, toți foarte profesioniști, toți foarte de… înalt nivel și iată că totuși s-a întâmplat lucrul acesta. În momentul în care am reușit să ajung la cine trebuia, ni s-a spus că „fiecare copil e cu norocul lui”.

În primii ani, cu Beatrice în situația aceasta, îmi venea să le spun tuturor graviduțelor pe care le întâlneam că momentul nașterii e absolut decisiv, definește viața părinților și a copilului. Am văzut atâtea cazuri în care ori nu s-a făcut cezariană la timp, ori s-a asfixiat cu cordonul și de acolo li s-a schimbat tuturor celor implicați viața.

Și cu toate acestea, dumneavoastră ați avut puterea să construiți acest centru și pentru ceilalți…

Ideea care a stat în spate, a fost faptul că noi, pentru Beatrice nu am fi putut avea toți acești specialiști, dar am fi avut, dacă construiam această comunitate și făceam toate acestea pentru 25 de copii și ea putea avea acces la toți acești specialiști.

Puteam să facem terapie la noi în sufragerie – așa cum am început cu prima terapeută a lui Beatrice, care e și azi alături de noi, după 11 ani – doar pentru ea. Am fi avut un terapeut ocupațional și poate un kinetoterapeut. Dar atât. Așa că a fost pentru ea, a fost pentru copii și pentru toți la un loc.

Ați pomenit de o construcție nouă…

Ideea a plecat natural: „Trebuie să avem un centru mai mare pentru că solicitările sunt foarte mari”. Tot mai mulți părinți din țară își doresc să-și aducă copiii la terapie și spațiul era tot mai mic. Ajunsesem să facem terapiile acelea care presupun deplasarea copilului cu anumite echipamente asistive pe hol. Nu se mai putea. Am obținut încă 500 de metri pătrați pe care i-am amenajat la fel, i-am compartimentat și am ajuns la 27 de săli de terapie. Ei bine, și așa este puțin pentru o listă de așteptare deja prea lungă. Nu putem să-i cuprindem pe toți pentru că la noi se lucrează 1 la 1 terapeutul cu copilul.

Am luat decizia asta de a face ceva care să se adreseze tuturor copiilor, să nu mai existe liste de așteptare și să găsească la noi toate terapiile.

În plus, aici unde suntem acum e spațiul primăriei și oricâtă bunăvoință ar avea, oricând pot exista alte proiecte, alți oameni, alte viziuni.

Trebuie să facem pentru că asociația și centrul Maria Beatrice trebuie să existe și când vom fi noi mai în vârstă și după ce nu o să mai fim. Este un concept căruia noi ne-am dedicat toată puterea minții și a trupului și nu trebuie să se oprească nici cu noi, nici cu Maria Beatrice.