Măriuca Ivan (Crucea Alb-Galbenă), de la visul de a da la Teatru și Fordul decapotabil al lui Florin Piersic, la o carieră care a revoluționat viața asistentelor medicale din România

Măriuca Ivan este omul care a creat școala românească de asistente medicale, după 1989, iar de mai bine de 20 ani a adus în România cea mai mare organizație internațională care se ocupă de îngrijirea pacienților la domiciliu, Crucea Alb-Galbenă.

Povestea Măriucăi Ivan pornește de la satul ei de lângă Găești, unde visa să devină actriță și să cucerească scenele țării, și se schimbă radical când, într-un autobuz de țară, în drumul ei spre liceu, îl cunoaște pe Ionuț, cel mai misterios băiat pe care îl întâlnise.

Se îndrăgostesc lulea unul de celălalt, mii de scrisori încing cursele poștale din zonă, iar cea pe care într-o seară târzie Florin Piersic o încuraja să meargă la Teatru, alege o carieră în medicină.

Ionuț Ivan devine unul dintre cei mai iubiți pediatri oncologi din Spitalul Fundeni, iar Măriuca Ivan, o forță nestăvilită, pune umărul definitiv la reforma învățământului medical de la noi, precum și la introducerea „îngrijirii la domiciliu” în Legea Sănătății, ca un serviciu decontabil prin Casa de Asigurări de Sănătate.

Ce te face să te pui în slujba semenilor tăi?

Măriuca Ivan: Cred că ființa mea este construită să îi ajut pe ceilalți. Eu am muncit alături de tata de la 7 ani, îl ajutam în grădină. Iar cam de la aceeași vârstă o ajutam pe mama în tot ce făcea în gospodărie, țineam casa: făceam curățenie, spălam, călcam, găteam.

La 18 ani a apărut fratele meu, care s-a născut cu o greutate de 900 de grame și cu un handicap loco-motor, ceea ce a schimbat cu totul viața noastră, iar eu a trebuit să rămân o vreme cu el prin spitale. Am fost extrem de perseverentă toată viața mea.

Tot ce făceam, făceam cu multă determinare, dăruire și multă iubire. Făceam lucrurile să se întâmple, oricât de dificile ar fi părut.

Cine din familia ta era așa?

Măriuca Ivan: Tata, Nicolae. El era așa.

Tata și-a pierdut părinții la 15 ani și a rămas să îngrijească singur 3 frați. Tata era un elev tare deștept, iar preotul satului a vrut să îl ajute, dar nu avea cum, fiindcă la 16 ani protejatul lui a trebuit să se angajeze.

Tata a ținut casa până târziu, când s-a căsătorit cu mama, care era foarte frumoasă și pe care a iubit-o. Iar după nuntă sunt sigură că a venit lângă bunicul în speranța că va avea și el părinți. Doar că bunicul era un tip foarte orgolios, mai mult îl critica decât îl ajuta, așa că dintr-o dată tata s-a trezit într-o familie ostilă. Și nu i-a fost deloc ușor. Nu a abandonat, dar nici nu a găsit vreodată calea de a-i spune bunicului ce simțea și ce gândea.

În schimb mama, Ioana, soția lui, i-a fost atât de devotată și era așa de muncitoare cum nu am văzut decât în romanele romantice, o femeie devotată trup și suflet bărbatului ei.

Cum se învățau aceste lecții atunci?

Măriuca Ivan: Nu avea cine să te învețe lecții de viață atunci. Cred că trebuia să folosești doar bagajul cu care veneai pe lume. Numai ce simțeai puteai să oferi.

Eu aș spune despre mine că am rămas cu această perseverență și un simț justițiar de la tata, dar am dovedit o capacitate de adaptare și de a răzbi cum rar am văzut la cei din jurul meu.

Am plecat devreme de acasă, la 20 de ani m-am căsătorit cu soțul meu, iar la 21 de ani am avut prima fetiță, pe Ana, care acum este căsătorită, are copii și muncește în Danemarca. Și mă uit acum la fiica cea mică, Ioana, care are 25 de ani (este studentă la Facultatea de Psihologie din Cluj), și mi se pare incredibil să poți avea un copil la 21 de ani.

Cum l-ai cunoscut pe soțul tău?

Măriuca Ivan: Mergeam cu același autobuz, spre același liceu. El venea dintr-un sat mai sus de mine, mașina oprea, mă urcam și călătoream restul drumului împreună.

Ce ți-a plăcut la el?

Măriuca Ivan: Era extrem de misterios. El nu era ca ceilalți, volubil, nu ținea să intre în grațiile cuiva și să se dezvăluie cu totul, dintr-o dată. Dimpotrivă. Era un tip vanitos și te privea tot timpul cu oarecare neîncredere. Părea tot timpul circumspect și uneori superior celor din jur.

A fost un tip extrem de deștept, foarte citit și a terminat cu media aproape de 10 ultimii 3 ani de facultate, în niște vremuri foarte grele. Era un tip special. Dar dacă stau și mă gândesc un pic îmi dau seama că i-ar fi fost mai bine în viața asta dacă ar fi coborît nițel din turnul lui de fildeș.

Era un om extrem de bun. Și-a sacrificat întreaga viață pentru pacienții lui mici. Eu nu am făcut ce a făcut el.

El a acordat extrem de mult spațiu, timp și emoție muncii lui. Nu a știut să păstreze limite, și-a pus toată ființa într-o cauză și a uitat de restul. Ionuț dădea și acasă bucățica lui de spațiu, doar că ceea ce făcea la spital îl consuma în așa măsură, încât nu se mai putea rupe de tragediile familiilor și copiilor bolnavi de cancer. El nu știa până unde să se implice.

Suferea îngrozitor. Ne povestea cum moare cu fiecare puncție sternală pe care o face unui copil. Este o procedură îngrozitoare, care presupune să intri cu un ac în sternul copilului pentru a extrage măduvă osoasă. Este îngrozitor să vezi un copil, fix în fața ochilor tăi, cum urlă de durere și este țintuit de mama lui, iar tu nu te poți opri, fiindcă știi că viața lui depinde de acea procedură.

Iar toate aceste experiențe soțului meu i-au năruit viața.

Nu s-a gândit niciodată să încerce altă specialitate?

Măriuca Ivan: I s-a propus la un moment dat să facă o schimbare iar el a răspuns atât: „Și ce fac copiii mei fără mine?”

Ce încercam să îți spun era că, spre deosebire de Ionuț, eu am capacitatea să dozez energia: să dau și muncii, și copiilor, și familiei, și prietenilor. Stau mai prost când vine vorba despre mine. (râde)

Și dacă ne întoarcem la autobuzul de țară care vă ducea pe tine și pe Ionuț spre liceu, ce visai tu atunci să fii, să devii?

Măriuca Ivan: Visam să fiu actriță, ca tata.

Tata juca pe toate scenele din zona Găeștiului. Îmi aduc aminte că ultima piesă în care a jucat a fost Hagi Tudose, iar eu și mama i-am lucrat costumul și căciula aceea uriașă, cu urechi lungi.

Tata a fost impiegat de mișcare, la CFR, toată viața lui. Dar avea acest har, recita și cânta foarte frumos. Iar eu eram nelipsită. La școală, la liceu am fost tot timpul pe scenă: cântam și recitam, ca tata.

Doar că, în clipa în care l-am cunoscut pe soțul meu, la 14 ani, și m-am îndrăgostit lulea de el și de misterul lui, planurile mele de a fi pe scenă au dispărut.

Tu te-ai dus spre el sau el a venit spre tine?

Măriuca Ivan: Amândoi. Dar poate mai mult eu.

Îmi scria extraordinar de frumos. Și era un așa escroc sentimental, eram topită toată. Când am împlinit 20 de ani mi-a trimis 20 de scrisori, desenate și numerotate. Poștașul a golit sacul în casa gazdei mele și a zis atât: „Băiatul ăsta al fetei matale e nebun!”. (râde)

Am păstrat saci întregi de scrisori de la el. Îmi scria în neștire, de mai multe ori pe zi.

Uite, am ales eu una. Începe cu un desen. Ce înseamnă? Citește-mi de aici!

Măriuca Ivan: „Mărie ție! Am, am. (Adică are și țigară, și băutură). Dar degeaba. Nu am nimic, așa că tot cu tine o să stau și în noaptea asta de pomină. (Era în armată) Mărie, ziua aceasta va fi sărbătoare pentru mine, va fi sărbătoarea iubirii, sărbătoarea sărbătorilor! La mulți ani! Te iubesc!”

Nu scria povești, toate scrisorile lui sunt niște lungi declarații și metafore.

„Și, după o săptămână titanică, Dumnezeu se hotărî să facă și păsări. Și după ce făcu milioane de păsări pe care le înzestră fie cu frumusețea culorii, fie a cântecului, se așeză puțin să se odihnească. Dar când era gata să adoarmă veni și un pițigoi amărât și șchiop și, cum nu-i rămăsese lui Dumnezeu nici partitură, nici vopsea, adună din toate cutiile câte ceva și îl coloră și pe el. Iar aceasta a fost ultima corvoadă a Domnului!

Greșeală! Fiindcă, culcându-se, Dumnezeu se trezi deodată îngrozit. Ce se întâmplase? Uitase să facă fericirea. Și din resturile lumii, Dumnezeu se puse pe treabă și făcu și fericirea.

O făcu din piatră, din vânt, din praf, dar nu avu din ce-i face ochii. Dar Dumnezeu se mulțumi și cu atât. Ieși ea, fericirea, cam schiloadă și incompletă, dar o făcuse și pe ea. Dumnezeu îi dete drumul să plece în lume să-și caute subiecții.

Biata fericire, oarbă, cu trupul de piatră, cu picioare de vânt, cu mâinile din praf, plecă să orbecăie prin lume. La început i-a fost mai ușor, fiindcă nu prea avea pe cine găsi. Dar în scurt timp, trupul i se sfărâmă, fiindcă, sărmana de ea, neavând ochi, ajungea de fiecare dată tot la aceia la care mai fusese și altădată. Și când obosea de atâta mers, se întorcea la Dumnezeu și îl întreba: Doamne, pe unde mai merg? Iar El îi răspundea: pe unde n-ai fost. Dar ea, care era și cam tare de urechi, înțelegea cam așa: „tot pe unde ai mai fost!” Și pleca.

Uite-așa, tot mergând pe la unii și ocolind pe alții se termină. Iar din ea rămaseră doar mâinile de vânt și picioarele de praf. De aceea fericirea vine numai așa: praf și vânt. Praf, ce-ți intră-n ochi și vânt, ce-ți usucă lacrimile.

Așa Dumnezeu a împărțit oamenii în fericiți și nefericiți, dar a avut grijă ca cei fericiți să aibă foarte puțin, dar fără să știe, iar cei nefericiți să aibă prea mult, dar să le lipsească ceva.

Doamne, ai lăsat pe Pământ tot ce poate face fericit, dar niciodată nu i-ai dat totul, niciodată nu l-ai făcut fericit.

Dar cu mine ai încurcat-o! Eu o să-ți cer și, de n-ai să-mi dai, am să-ți fur toată fericirea pentru mine și Maria.”

Deci tu visai să fii actriță, dar el nu era de acord cu planul tău!

Măriuca Ivan: Fără falsă modestie, eu eram una dintre fetele curtate ale școlii, iar el era un tip extrem de gelos.

Când i-am spus că vreau să dau la Teatru, el mi-a spus atât: „ori teatrul, ori eu!”. Evident că l-am ales pe el, iar toată viața mea am ales numai ce spunea el.

Aveam o încredere oarbă, el era modelul meu, el era cel care decidea. Învățasem de la mama că tata decide și nu am pus o clipă la îndoială acest model.

Nu pot să nu-ți spun că am avut o șansă extraordinară de a fi pe scenă. Veneam o dată cu Ionuț de la Pitești, acolo unde făcea Școala Postliceală Sanitară. Eu eram la jumătatea clasei a XI-a, iar el era anul întâi acolo.

Eram și atunci, ca întotdeauna, supărați, fiindcă veșnic era o problemă. Am intrat într-un compartiment al trenului, el în altul. Mi-am aruncat geanta și am început să caut un pix și o hârtiuță să-i scriu un bilețel de adio. Dar nicio clipă nu am sesizat că exact în fața mea era un tip care îmi urmărea cu toată atenția fiecare mișcare. Mi-a întins un pix și atunci l-am văzut.

Omul a început să pună întrebări, lucru care m-a agasat. Atunci mi-a spus așa: „draga mea, ești o actriță nemaipomenită!”

Omul era directorul Teatrului Național București, Florin Ionescu, regizorul lui Florin Piersic. Împreună cu el am ajuns în cabina lui Piersic. Iar Piersic, când m-a văzut, el mare și eu mică, m-a luat de subraț, m-a ridicat, m-a pupat și m-a lăsat înapoi. (râde)

A zis Piersic atunci: „ai grijă de ea că este o actriță care promite, iar la anul trebuie să vină la examen!” Am intrat apoi în sală, am văzut piesa, după care Florin Ionescu i-a spus lui Piersic: „te rog frumos să o duci acasă la mătușa ei, că trebuie să am grijă de ea, iar eu nu pot să o duc!”

Și m-a dus Florin Piersic, cu mașina lui, până în Berceni, la mătușa mea! Poți să crezi așa ceva? Eu, care nu mă urcasem până atunci decât într-o Dacia amărîtă, până la Găești. Era un Ford Escort decapotabil. O bijuterie! M-a dus, m-a parcat acolo și a urmat ritualul din cabină: m-a ridicat de subsori, m-a pupat și m-a pus la loc. (râde)

Și tu ai lăsat acest vis frumos pentru un băiat și visul lui pentru medicină!

Măriuca Ivan: Am ales medicina doar ca să fiu cu el. El, dintotdeauna s-a pregătit doar pentru medicină. Se pregătise pentru cariera asta de când era copil, fără să știe nici măcar ce înseamnă. Doar auzise că dacă nu ești cuminte vine domn’ doctor și te-nțeapă. Atât.

Așa că el a dat admitere la Medicină, dar a picat și a intrat la Școala Postliceală Sanitară, unde intrau toți cei ca el. Iar la a doua încercare, a reușit să intre la facultate, la București. Unde l-am urmat și eu imediat ce am terminat liceul.

Am dat și eu la Medicină și evident că am picat. Dar am picat bine, nu mult sub ultimul admis, spre uluirea mea, fiindcă nu-mi dădeam mari șanse. Apoi am intrat la Școala Postliceală Sanitară și învățam în paralel: eu pentru admiterea din anul următor, el pentru examenele de student. Doar că mie mi-a fost din ce în ce mai greu cu gărzile, nu aveam locuință, stăteam cu gazdă, iar vara am rămas însărcinată. Și atunci am renunțat definitiv la ideea de a mai da la facultate.

La 21 de ani am fost mamă. Atunci s-a născut Ana, fiica mea cea mare, pe care, pentru a putea merge la muncă, a trebuit să o las soacrei mele să o crească. La mama mi-a fost imposibil să o duc, fiindcă fratele meu, care s-a născut cu handicap avea trei ani și abia începuse să meargă.

Sunt fericită acum, el este sănătos, s-a căsătorit cu o fată ca și el, pe care a cunoscut-o prin clinicile de recuperare, au o fiică studentă în București, muncesc, sunt gospodari și au grijă de casa părintească.

Dar după ce am avut copilul mi-era clar că drumul meu este pecetluit, că cineva trebuia să muncească dintre noi doi, iar eu eram aceea.

Iar după ce soțul tău a terminat facultatea, ce te mai mâna în luptă, care erau visurile tale?

Măriuca Ivan: În primii ani de angajare am fost printre cei câțiva aleși de Guvern pentru un mare proiect al Profesorului Sârbu, ginecologul. El gândise o mare maternitate, pe Dr. Staicovici, dar Elena Ceaușescu nu i-a aprobat proiectul, iar Profesorul a suferit îngrozitor, chiar s-a stins la câțiva ani după aceea. După acel moment am fost repartizați aleatoriu, iar eu am ajuns la Spitalul de Neurochirurgie, direct la Terapie Intensivă. Eram cea mai bună asistentă.

Ce te făcea cea mai bună?

Măriuca Ivan: Implicarea, bucuria cu care rezolvam tot ce mi se solicita, bucuria de a învăța tot ce apărea nou, dăruirea, încrederea pe care o acordam medicilor cu care lucram, atașamentul față de pacienți.

Eu eram tot tipul lângă pacienți, să ajut tot timpul. Știi că pacienții sunt uitați în grija lui Dumnezeu, în patul lor. Eu nu făceam așa ceva niciodată. M-a remarcat profesorul Arseni: „Asta mică când a ajuns aici? Nu vedeți ce sclipitoare e?!”

Iar la 23 de ani am ajuns la Spitalul Universitar, unde, culmea, aș fi vrut să merg la ginecologie, dar Profesorul Rebedea m-a trimis direct în Terapie Intensivă, unde am stat 8 ani de zile.

Cum te-a crescut pe tine toată munca asta?

Măriuca Ivan: Eram foarte mulțumită că toată lumea e mulțumită. Îmi doream tot timpul să-i împac pe ceilalți, să o împac pe asistenta șefă, care era tot timpul împotriva mea și nu pricepea că nu voiam nicicum să-i iau locul, ci că așa sunt eu construită. Voiam ca toți pacienții să fie mulțumiți, voiam să am răsplata lucrului bine făcut. Munceam tot timpul, niciodată nu am stat și eu la o șuetă sau tolănită pur și simplu la soare.

La țară, în curtea părinților soțului meu, am construit o casă. Iar duminica tot omul ieșea la poartă, la o bârfă și o vorbă. Eu îmi făceam de lucru prin grădina de flori. Profitam că eram liberă și munceam tot timpul.

Mi-a plăcut tot timpul să muncesc foarte mult, am găsit în muncă răspunsurile la toate întrebările care m-au frământat în toată viața asta.

Nu ți-ai dorit să fii medic?

Măriuca Ivan: Am făcut facultatea de asistente medicale de 4 ani, ca să pot continua studiile, să pot face master și să merg mai departe. Profesorii care îmi predau mie erau atât de stresați că sunt acolo, fiindcă eu creasem curricula de nursing. Dar mie îmi trebuia diploma de licență, așa că am făcut facultatea audiind cursuri extrase din manualele create de mine. (râde)

De ce nu ai vrut să fii medic?

Măriuca Ivan: Profesorul Gherasim și Profesorul Cinteză au fost tot timpul supărați pe mine că nu am mers la Medicină atunci când eram la Terapie Intensivă la Universitar. Dar nimeni nu a înțeles că eu nu m-am gândit niciodată la mine și că aveam o datorie, să am grijă de bărbatul meu și de familia mea.

Eu am fost ultima pe lista priorităților vieții mele. Singurele mofturi pe care mi le-am făcut au fost să fiu bine îmbrăcată și să am parfumuri bune. Atât.

Am plecat din Terapie Intensivă când aveam 30 de ani, în 1985. Am devenit șefa Institutului Cerebro-Vascular, la Academicianul Popa Costică, unde am creat prima clinică cerebro-vasculară, dintr-o clădire veche a Profesorului Vlad Voiculescu și a Profesorului Arseni, într-una dintre cele mai moderne clinici din România. Cinci ani am stat alături de Profesorul Popa Costică.

Iar după 5 ani, la 35 de ani, când a venit Revoluția, am plecat în Ministerul Sănătății și am creat primele 41 de școli postliceale sanitare din România, unde al și predat, am schițat prima curriculă, cu experți ai Organizației Mondiale a Sănătății. Am creat primele catedre de nursing, iar în 1994 a apărut primul Institut Național de Nursing, pe care l-am format cu sprijinul specialiștilor din SUA.

Am stat în Ministerul Sănătății până în 1998. Cu doi ani mai devreme, în 1996, când au venit belgienii de la Crucea Alb-Galbenă și mi-au cerut ajutorul pentru a crea această organizație în România a trebuit să îmi dau demisia din minister și am început să construiesc primul mare proiect de îngrijire la domiciliu din România. Eu am introdus ideea de îngrijire la domiciliu în legislația din România.

Cum te-au convins cei din Crucea Alb-Galbenă din Belgia să le îmbrățișezi cauza?

Măriuca Ivan: Nu aș zice că m-au convins ei. În toți acei ani cât am stat în Ministerul Sănătății am încercat o reformă a întregului sistem de învățământ medical, pornind de la cel de bază, facultatea și școala postliceală sanitară. A fost o reformă mare, care a durat foarte mult. Știi că existau asistenți medicali, surori cu școală profesională, asistenți cu școală postliceală, absolvenți de liceu sanitar.

Atunci am venit noi și am spus că nu mai putem păstra formarea de bază, ci doar Școala Postliceală Sanitară, cu durata de 3 ani, care să fie învățământ superior de scurtă durată. Iar la facultățile de medicină, cu o programă învechită, încercam să introducem și din curricula de nursing.

Reforma pe sistemului a transformat policlinicile în ambulatorii de specialitate, apoi au apărut medicii de familie, dar niciuna dintre aceste strategii nu lua în calcul ce se întâmplă cu pacientul cu nevoie de sprijin medical, care pleacă acasă, adevărat, cu rețeta din spital, din ambulatoriu, de la medicul de familie, dar acasă este neputincios.

Unde își face perfuzia, unde-și face injecția, cine îi recoltează la domiciliu?

Atunci am venit cu acest model belgian să conving autoritățile din România că și îngrijirea la domiciliu face parte din sistemul de sănătate. Și a durat 6 ani, timp în care am bătut la ușile lor să pot introduce în lege acest concept.

Culmea este că în toți acești ani primeam bani de la Guvernul belgian pentru chirie, instrumentar și salariile asistentelor medicale, pentru a îngriji românii, dar plăteam taxele la statul român.

Am reușit să introduc conceptul în legislație, dar nu după mult timp am realizat că era doar începutul problemelor. Munca cea grea de-abia începea.

Acum sunt la pensie, dar continuu să muncesc, am niște proiecte mari pe care nu le pot lăsa baltă: Bunicii comunității, derulat pe fonduri europene, cu o durată de 3 ani, cu 5 asistenți medicali, medici, kinetoterapeuți, îngrijitoare, oameni care își iau în tot acest timp salariul din acest proiect. Apoi sunt proiectele cu Primăria Sectorului 2 și a Sectorului 3, alături de United Way, care acoperă cazurile dramatice din aceste zone ale Capitalei. Sunt proiecte pe care le-am început și nu le pot lăsa nefinalizate. Deci munca merge mai departe. (râde)