fbpx

Căutare

Share this article

Marius Zamfir este psiholog clinician, iar în 2018, în cadrul Asociației pentru sănătate mintală a copilului a elaborat un studiu, efectuat pe 110 copii diagnosticați cu autism, care concluzionează că ecranele și un timp mediu de 4-5 ore zilnice petrecut în fața lor sunt două indicii de eficiență sporită a terapiei.

Concluzia l-a făcut să extindă teoria și să încerce să înțeleagă motivul. Ceea ce a constatat nu este departe de avertismentele pe care le știm din recomandările Academiei Americane de Pediatrie, legate de un număr redus de ore petrecute în fața ecranelor pentru copiii tipici și de efectele îngrijorătoare ale dezvoltării copilului în fața unui dispozitiv care îi provoacă un alt tipar de comportament.

Iată concluziile studiului.

Marius, spune-mi mai multe despre premisele studiului tău și cum ai ajuns la aceste concluzii?

Marius Zamfir: De prin 2007 am observat la noii copii cu care lucram că aveau o evoluție foarte bună în terapia specifică în autism. Motiv pentru care am încercat să aflu cauza.

Am descoperit că acei copii cu recuperare mai rapidă aveau în istoricul anamnezic faptul că stătuseră în fața ecranelor, la acel moment vorbeam doar de televizor, cam 4-5 ore în medie, zilnic. Știu, pare surprinzător fiindcă toate studiile spun că ecranele îi afectează pe copii.

Am început să culeg date despre subiect, din 2012, în sensul că am introdus în istoricul anamnezic și această întrebare: cât a stat copilul în fața ecranelor. În 2018 am făcut un studiu pe întreg lotul, 2012-2017, adică pe 110 copii.

Studiul a concluzionat că la copiii care au rămas în fața ecranelor peste 4-5 ore pe zi, eficiența totală a terapiei a fost de 4-5 ori mai mare pe mai multe arii de dezvoltare: limbaj, socializare și cogniție. Pe scurt, copiii se recuperau mai rapid, cu ore mai puține de terapie.

Cum explici tu asta?

Marius Zamfir: Am început să studiez și mai mult, iar în final am publicat și mecanismele care stau la baza acestui blocaj.

Întâi de toate, trebuie să înțelegem ce este autismul, fiindcă aici nu vorbim despre o boală. Nu se poate diagnostica medical, nu există tratament medical pentru autism. Ea este o tulburare neurobiologică. Iar ce numim noi autism sunt de fapt niște comportamente. Toate instrumentele de diagnosticare, inclusiv manualele de diagnosticare vin cu un număr de itemi de abilități, undeva între 12 și 15. Terapeutul care bifează jumătate dintre acești itemi poate pune diagnosticul de autism..

În general, și în autismul clasic, și în autismul virtual, copiii întrunesc majoritatea acelor itemi. Mai ales fiindcă aceste comportamente apar în urma unor tulburări de neuroconectivitate, adică din anumite cauze nu se creează cum trebuie rețelele neuronale la nivelul creierului.

La copiii care au creierul în dezvoltare, fiindcă între 0 și 2 ani creierul își dublează dimensiunea, când se creează rețelele neuronale, și să ne gândim că un neuron creează până la 40.000 de sinapse, deci o încrengătură enormă, și la care apare autismul clasic, remarcăm că există niște defecte în aceste relații. Nu avem cauza autismului, iar ce știm este că de cele mai multe ori este un cumul de factori care provoacă autismul. Cu alte cuvinte, autismul este efectul unor cauze diferite, de natură metabolică sau genetică.

Sunt mai multe cauze în contextul cărora poate apărea tulburarea, de la cauze ce țin de metabolismul copilului și imposibilitatea de a produce niște nutrienți necesari creierului pentru a se dezvolta, până la expunerea la metale grele sau tulburări de natură psihiatrică ale mamelor care duc la blocaje emoționale ale copilului.

Iar diferența între autismul clasic și cel virtual este că tot procesul de creare a sinapselor, niște mecanisme sunt nefuncționale, în vreme ce la cel din urmă tulburarea de conectivitate vine din faptul că micuțul nu a primit informația senzorio-motorie și socio-afectivă necesară.

În ce măsură acest lucru poate fi valabil la copiii tipici?

Marius Zamfir: Noi vorbim acum despre copiii între 0 și 2 ani, când se dezvoltă creierul, când au nevoie de niște mecanisme de dezvoltare a limbajului și există niște studii foarte interesante în acest sens. De pildă, s-a descoperit că dacă un copil de 7 luni se află într-o cameră unde se vorbesc 10 limbi străine, el este atent la toate, iar în două luni distanță, deși se vorbesc tot atâtea limbi străine, el nu va mai fi atent decât la limba maternă. Or, dacă micuțul va fi expus în această perioadă la ecrane cu programe în alte limbi, el nu va mai fi atent la limba maternă, de pildă.

Autismul virtual este vârful unui aisberg, iar dacă un părinte recunoaște că cel mic a stat undeva la 6-7 ore pe zi în fața ecranelor, realitatea este că el a rămas 8-10 ore pe zi acolo, ceea ce înseamnă cam toată perioada de veghe a unui copil între 0-2 ani. Or, acest copil nu are cum să se dezvolte.

Gândește-te cum învață ei să primească informația, exact în perioada în care creierul se formatează să perceapă informația din mediu, ei o iau din mediul virtual în acest mod: ecranele emit în 25 de cadre pe secundă, în transmisiunile clasice, în vreme ce la HD avem deja 50 de cadre pe secundă.

Creierul începe să producă plăcere neurologică. Când stăm în fața ecranelor și ne relaxăm, creierul produce substanțe asemănătoare opiaceelor. Iar ce este și mai grav nu e nici că primește informația la viteză mare, nici că primește plăcere neurologică, ci că primește toate acestea fără să depună niciun efort.

Imaginează-ți că acest copil ajunge la grădiniță. Nu are autism virtual, dar la grădiniță constată că doamna educatoare, oricât de drăguță ar fi nu se mișcă cu 25 de cadre pe secundă. Mai mult decât atât, dacă mă cheamă la joacă, eu trebuie să fac un efort. Sau îmi cere să fiu atent, iarăși un efort, pe care eu nu sunt dispus să-l fac fiindcă știu că pot primi această plăcere și altfel. Prin urmare, nu mă pot concentra, nu pot fi atent, sunt super-kinetic, nu am nicio motivație pentru ce ar trebui să fac.

Repet, autismul virtual este vârful aisbergului și el nu apare la orice copil care stă în fața ecranelor. Fiindcă iată, am avut în terapie gemeni, care în principiu, au primit aceeași alimentație, aceeași interacțiune cu mama, dar numai unul declanșează forma de autism virtual. De ce? Fiindcă există și multe alte mecanisme genetice și nu numai care declanșează tulburarea.

În logica de mai devreme, trăim într-o lume de copii drogați, fiindcă nu cred că există copil care să nu fi fost expus la ecrane!

Marius Zamfir: Hai să facem o diferențiere aici, fiindcă există ecrane ca activitate cognitivă, adică telemuncă, teleșcoală, în care creierul rămâne în undele cerebrale beta, necesare gândirii. Chiar dacă o face cu un pic de efort, reușește. Cred că orice adult a observat că, dacă citește o carte pe un suport electronic, obosește mai repede. De ce? Fiindcă ecranul tinde să te ducă în zona de relaxare, dar tu trebuie să gândești. Iar acest efort, obosește.

În vreme ce ecranul pentru relaxare mă duce în undele cerebrale alpha, chiar și tetha. Când le întâlnim pe acestea? Tetha în zona de somn cu vise, iar alpha în acea perioadă de semitrezie, dimineața, când ai mai zăbovi un pic în relaxare.

Copii în fața ecranelor, un nou avertisment

Ce facem cu acești copii? Fiindcă în lipsa ecranelor ei vor intra în sevraj. Ce facem așadar?

Marius Zamfir: Aflăm calea de a le limita accesul la aceste ecrane. Ce spune Academia Americană de Pediatrie? Ei vin cu niște recomandări, bazate pe 49 de studii, recomandări pe care le-au actualizat în 2016 și care tratează problemele de alimentație, de dezvoltare cognitivă, de dezvoltarea limbajului. Ce spune academia? Până într-un an și jumătate, copilul nu are ce face în fața ecranelor. Între un an și jumătate și doi, maximum jumătate de oră, dar cu un adult în preajmă, care să le explice ce se întâmplă în fața ecranului. Între doi și șase ani, maximum o oră, iar între șase și doisprezece ani, maximum două ore, ca timp de relaxare.

Cum arată efectele asupra unui copil? Cum se manifestă?

Marius Zamfir: Acești copii nu au motivație, preferă să stea pe un joc și atât. Eu am văzut și autismul virtual manifestat la adulți. Am prieteni, IT-iști, persoane foarte sociabile într-o anumită perioadă de viață și dezvoltare, dar după o perioadă de lucrat în acest mediu virtual, am constatat că nu mai vor să iasă la o cafea, să ne vedem, să povestim fiindcă mai vor să stea puțin în fața calculatorului, cu nu știu ce joc în față. Asta după ce au muncit câteva ore bune în fața ecranului.

De ce? Creierul are nevoie de dopamină și serotonină, pe care noi le primim în general din activitățile sociale. Gândește-te că suntem atât de dependenți de ele, încât cea mai mare parte a zilei sau a săptămânii noi facem o serie de activități pe care nu prea avem chef să le facem, dar pentru că ne-am obișnuit că la sfârșitul acestor activități primim serotonină și dopamină din aceste activități sociale, creierul se învață cu acest model și funcționează pe el. Dar dacă eu primesc aceste substanțe din fața ecranelor, creierul știe că din acest tip de activitate își ia plăcerea. Atunci, copilul preferă să stea în casă în loc să iasă. Se izolează, nu mai iese cu prietenii.

Dar dacă este doar o altă etapă a dezvoltării umanității?

Marius Zamfir: Din păcate, din ce am aflat noi până acum, am realizat că este o etapă de dezvoltare a societății, cum zici, dar nu este în sensul bun, nu superioară.

Creierul are nevoie de motricitate, senzații, interacțiune socială. Poate că vom ajunge undeva, dar vom ajunge niște roboței fără empatie, interesați doar de noi.

Nu cred că mergem în direcția bună.

Ce vreau să punctez, finalmente este că autismul virtual nu apare decât în extreme, dar ecranele fac rău tuturor copiilor, iar ce putem face noi este să încercăm să respectăm recomandările Academiei Americane de Pediatrie și să diferențiem ecranele care aduc o activitate cognitivă și cele care aduc relaxare. În niciun caz însă, până la 2 ani copilul care nu și-a dezvoltat complet mecanismele cognitive, nu are de ce să aibă un ecran în față.

 

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO