Medeea Marinescu, de la Maria Mirabela la actorul protestatar: "Pentru mine au avut o singură definiție: umilință. Este umilitor să nu ai ce mânca și să trebuiască să minți"

Medeea Marinescu, din „Maria Mirabela” de altădată, dar și actrița de cinema și de teatru de acum este  artistul pe care îl descoperim militant, protestatar pentru o cauză de principiu: „nu ne plac hoțiile”, zice. Prilej să ne amintim de vremuri strălucitoare pentru copilul-vedetă, dar de mari lipsuri în familie și în țară, dintr-un regim care își umilea cetățenii. Urmăriți povestea unui artist cu tăria opiniei și povești fascinante, Medeea Marinescu.

De ce ați ieșit acum în stradă?

Din același motiv pentru care am ieșit acum doi ani. Cred că oamenii ar trebui să înțeleagă exact, fiindcă am auzit în spațiul public tot felul de tâmpenii, spuse de oameni pe care nu îi recomandă nimic, nici măcar inteligența.

Noi apărăm niște principii, cum ar fi că nu e bine să furi, să minți. Sunt lucruri simple, pe care le înveți de acasă, de când ești mic. Cum ar fi fost, de pildă, ca eu să fiu într-o funcție de conducere aici, la Teatrul Național, o instituție de stat, iar copilul meu cel mare, care face pian și chitară, să ajungă să aibă profesoara de muzică angajată aici și să o plătească teatrul, din bani publici, să nu mai plătesc eu, din banii mei.

Pentru aceste principii de bun simț ieșim noi în stradă. Pentru că se iau niște decizii esențiale noaptea, ca hoții. Dacă ești sigur că ai majoritatea susținerii, fă o dezbatere publică, adu într-o discuție transparentă problema. Altfel, cum aș mai putea să am încredere în acest tip de oameni?

Eu am mai spus-o, aici nu este vorba de politică până la urmă, ci de niște principii civice. Îmi doresc niște forțe de stânga reale, fiindcă orice dezechilibru între aceste forțe politice mi se pare nesănătos. Dar să vorbim despre principii, nu despre hoții. De-asta am ieșit în stradă.

De unde ați moștenit sau cine este responsabil cu formarea acestui spirit critic politic?

De la tata, clar. Eu am trăit, până la 16 ani, în comunism și am prins partea cea mai urâtă a lui, pe care majoritatea tinerilor nu are cum să o înțeleagă. Sigur că părinții noștri făceau eforturi ca noi să simțim cât mai puțin din lipsurile de atunci. Erau rații de ulei, făină, carne, care se găsea pe sub mână (nouă ne trimiteau de la Suceava niște rude), cu frica că, dacă te prindeau, puteai să faci pușcărie.

Pentru mine au avut o singură definiție: umilință. Iar asta nu ai voie să faci cu niciun om. Este umilitor să nu ai ce mânca și să trebuiască să minți. Noi asta am trăit, o lipsă de demnitate și neputința de a spune pe față ce gândim.

Sigur că am știut de la tata că este bine să nu fac comentarii fățișe despre Ceaușescu, deși știam ce trăim, fiindcă ascultam Europa Liberă. Știam că dacă aș spune ceva aș putea să le fac un rău părinților mei și că oricum nu aș schimba nimic.

Pe de altă parte însă, știam că sistemul în care trăiesc este profund greșit și am simțit asta pe pielea mea, când, deși câștigasem un concurs foarte important de pian, la Stresa (Italia), regimul nu mi-a dat voie să plec. Sigur că fratele tatălui meu era fugit la Paris prin 1980-1981. Iar contextul în care unchiul meu a plecat din țară a fost unul complet abuziv. Mătușa mea preda franceză în Maroc, avea contract acolo, iar unchiul meu a venit la București, într-o vacanță, împreună cu vărul meu. Doar că la plecare, pe aeroport, i s-a spus că nu mai poate părăsi țara câtă vreme copilul împlinise șase ani. Niciun argument, că aveau contract, că mama copilului era deja în Maroc, nu a funcționat. Atunci unchiul a sunat la tata și l-a rugată să îl ajute. Așa se face că vărul meu a locuit cu noi un an de zile până când tatăl lui a reușit să îl scoată din țară. Și nici nu s-au mai întors.

Or, eu știam toate aceste lucruri. Le știam de la 11 ani, când nu mi s-a dat pașaport, să pot merge în Italia, la Stresa, la un concurs pentru care am muncit, pentru care am dat probe și le-am luat. Mi-a fost interzis acest lucru de niște nemernici.

Altfel spus, părinții nu au avut nicio clipă tentația să plece din țară?

Nu au avut voie. Tata nu a plecat decât în Coreea de Nord. Au plecat în anii ’80, când au filmat Saltimbancii și Fram, ursul polar, în Rusia. Iar mama ieșise în anii ’70. Pe urmă, nu au mai avut voie să plece nici la Budapesta. Singurul oraș în care tata a mai avut permisiunea de a pleca a fost Phenian, în Coreea de Nord. Iar după ce a ieșit din țară a venit la ușa noastră un securist. Mama ne-a trimis, pe mine și pe surorile mele, în cealaltă cameră, dar noi trăgeam cu urechea. El a întrebat: „unde a plecat tovarășul Marinescu?”. Și mama i-a răspuns: „dar dumneavoastră nu știți?”. Iar el a zis: „ba da, știu. Nu rămâne el acolo!”

Cum să plece ai mei din țară? Doar să treacă Dunărea înot, dar cu trei copii mici nu prea ai cum să treci. Alte posibilități nu existau, nici până la Sofia. Așadar, cum să iubesc eu regimul ăsta, să am vreo urmă de regret. Înseamnă că aș uita ce am trăit. Cum o fac mulți, de parcă ar fi amnezici. Cum să uit? Sigur că pot să am nostalgia copilăriei mele superbe de pe strada Parfumului. Dar nu pot avea nostalgia unei vieți într-un regim sinistru.

Dar, pe de altă parte tata m-a învățat să reacționez și să spun ce cred când cred de cuviință. Și am să îți spun o întâmplare.

Nu eram o somitate la matematică. Și, la o teză de matematică m-am trezit eu că m-am lansat într-o demonstrație la geometrie curajoasă încât s-a epuizat timpul înainte să termin de scris.

Doamna profesoară, când vine să ia lucrările, zăbovește mai mult lângă un coleg al meu, sigur, mai bun și mai aplicat la matematică, dar care nu terminase teza, ca și mine, îi dă înapoi lucrarea și îl poftește să continue demonstrația.

Atunci am ridicat și eu două degete și am cerut teza înapoi. „Marinescu, stai jos, teza s-a terminat!”, mi-a zis profesoara. „Doamnă, dacă pentru Dănuț teza nu s-a terminat, înseamnă că nici pentru mine!”. „Da, dar tu nu știai!”. „Nu puteți să spuneți dinainte ce nu știam cât vreme nu am terminat problema, așa cum nici Dănuț nu a terminat-o!” „Marinescu, ești obraznică și te trimit la tovarășa directoare.”

Dar m-am oprit chiar eu la directoare și i-am povestit, iar directoarea, chiar dacă profesoara m-a făcut obraznică și mucoasă, mi-a dat dreptate: „dacă dați unui elev, trebuie să le dați tuturor”. Acela fost modul meu de a face ce trebuia să fac. Iar tata mi-a spus tot timpul că dacă simt o injustiție, trebuie să o spun cu voce tare, cu orice preț. Chiar dacă asta însemna că profesoara aia nu m-a iubit până la sfârșitul clasei a VIII-a.

Ai fost un copil-vedetă, iar acesta este un statut extraordinar pentru acele vremuri. Cum era? Cum se simțea?

Așa este. Dar pericolul, atunci când te trezești vedetă peste noapte, este să pierzi niște repere juste. Eu am văzut asta și mai târziu, cu oameni care și-au pierdut capul după ce au avut un oarecare succes, fiindcă și asta ține de un reper. Și eu sunt vedetă, dar dacă mă compar cu Shirley Temple, sunt foarte departe de ce înseamnă la nivel mondial ea și ce este Maria Mirabela. Trebuie să păstrăm niște proporții. Am văzut oameni în această situație, și cu cât ești mai necopt, cu atât este mai ușor să ți se întâmple așa ceva.

Eu m-am trezit vedetă și eram, câtă vreme pe stradă și oriunde te-ai duce lumea te strigă cu numele din film: pe stradă, la școală, în tren, pe plajă. Am trăit pe vremea oracolelor. Dădeam autografe. Se decupau poze din Revista Cinema și semnam pe ele.

Pe de altă parte, oamenii din jurul meu au știut să țină un echilibru just. Nu am fost un copil alintat, cred că m-au răsfățat mai mult fanii. (râde) Ai mei au avut grijă să îmi inspire mai degrabă o poftă pentru muncă. Bărbatul meu este puțin terorizat de principiul meu „nu lăsa pe mâine ce poți face azi, iar azi se adună foarte multe”. (râde)

Așa am fost formată. Lucrurile trebuie făcute acum. Și temeinic. Fiindcă, dacă din construcția pe care o faci lipsește o cărămidă, tot edificiul tău frumos de mai departe este șubred.

Eu am dat probe la Maria Mirabela, anunțate la ziar, care au adunat erau sute de copii, timp de câteva zile, la Buftea. Tata nu a avut niciodată o relație de prietenie cu Gopo, chiar dacă fusese cameraman la nenumărate producții cinematografice românești. Mai mult, fratele lui Gopo era operator, deci avea aceeași meseria ca și tata, iar Gopo lucra cu fratele lui.

Avantajul meu era că am trăit în lumea aia, am copilărit pe platourile de filmare, eram dezinvoltă. Așa cum copilul meu cel mare, Luca, este dezinvolt aici în teatru, fiindcă l-am adus cu mine, joacă în Toți fiii mei, cu Victor Rebengiuc, l-a cunoscut pe Florin Piersic, pe Horațiu Mălăele, pe Ion Caramitru ori pe Marius Manole. Așa era normal să fiu și eu. Știam ce înseamnă aparat de filmat, lumină, știam ce înseamnă semn, „să vii în semn”. Îmi erau noțiuni la îndemână.

Țin minte că la probe mi-au picat ochii pe o fată răpitor de frumoasă. Era Gilda Manolescu. Când eram mică, aveam o problemă: nu prea aveam păr. Și mama îmi făcea turbane, îmi cumpăra căciulițe cu cozi, iar când vedeam fete cu păr lung, mai ales blond, eram fascinată.

Și am văzut-o. Era atât de frumoasă, cu niște ochi mari, albaștri și părul lung blond, ca un înger. Avea rochiță, eu aveam pantaloni. Și era cuminte. Era tot ce nu eram eu. M-am dus la ea și m-am simțit datoare să îi explic cum e cu cinema-ul. I-am spus care este aparatul de filmat și că nu trebuie să te uiți niciodată în aparat, ci să te porți normal, i-am spus de lumini, i-am zis să vorbească mai tare.

Cred că Gopo ne-a ochit de atunci și ne-a rechemat. Și știu că i-a zis mamei să mă aducă îmbrăcată chiar cu hainele cu care venisem, inclusiv pălăriuța roșie cu căptușeală ecosez. Ca în Maria Mirabela.

Ce știu sigur este că Gopo m-a iubit foarte mult. Era un om foarte cald, se juca cu noi, ne lua în brațe, vorbeam foarte mult. Un copil simte când este iubit. Am un desen de la el, pe care mi-a scris: „Mirabelei, celei dulci, cu dragoste de la un admirator”.

M-a iubit foarte mult. M-a sunat și cu puțin timp înainte de a pleca dintre noi, la o vizionare cu Maria Mirabela în Tranzistoria, dar eu eram deja preocupată de pian, aveam concerte și nu m-am putut duce.

Stăteam ore în șir până să filmăm. Mergeam dimineață pe platou și filmam după prânz. El se plimba cu noi pe platou, niciodată nu vedea decorul urător, care era în lucru, decât cu noi și ne întreba ce părere avem. Avea un talent fantastic, desena super și ni-i făcea din plastilină pe Oachi și pe Omide, iar de acolo începea să născocească povești și situații care aveau legătură cu scenariul. Iar noi jucam situația aceea și o filmam. Nu stăteam cu scenariul în mână, dimpotrivă, a interzis să învățăm replicile.

La prima ediție a „Premiilor Gopo” am fost invitată să spun câteva cuvinte și am zis atunci că m-aș bucura să mai întâlnesc acel cineast care să mai aibă ceva de spus și peste mulți ani. Lumea a înțeles atunci ce voiam să spun.

Am învățat să nu mă bucur de succesul de moment. Dacă veți vorbi peste 30 de ani despre un film pe care îl iubiți acum înseamnă că acel film este un succes.

Primeam foarte multe scrisori și din țară, dar și din străinătate. Multe veneau din Rusia. Filmul fusese dublat în limba rusă, drept pentru care rușii au rămas cu siguranța că vorbesc limba fără nicio problemă.

Acum 7 ani, când eram la Paris, m-am trezit pe platou cu o echipă de la o televiziune rusă, care voia un interviu despre Maria Mirabela. Iar anul trecut am primit o invitație de la televiziunea națională rusă într-o ediție specială în prime-time cu copii celebri ai cinematografiei ruse. Intram și eu în aceeași categorie.

Am fost la Moscova. A fost o emisiune foarte emoționantă, unde am cunoscut mai mulți copii-vedetă ai Rusiei. De pildă, acolo l-am cunoscut pe dramaturgul unui spectacol care s-a jucat și la noi, la Bulandra, „Îngropați-mă după plintă”, Pavel Sanaev. Jucase în „Sperietoarea”, un film celebru al copilăriei mele.

Înainte de emisie am ajuns într-un mare magazin cu jucării pentru copii, să le iau ceva alor mei. Cei de la televiziune îmi făceau fotografii pentru arhiva lor, iar oamenii din magazin întrebau cine sunt de-mi fac poze. Și când le-au spus cine sunt au tăbărât pe mine să fac poze. Așa mi-am dat seama că Maria Mirabela a fost și în Rusia un film de succes.

Vedetismul de atunci nu avea nicio legătură cu strălucirea de acum?

Noi am fost crescuți cu o măsură a lucrurilor. Știam, de pildă, că ai mei nu aveau așa de mulți bani.

Când am mers la școala de muzică ai mei m-au întrebat ce îmi doresc, pian sau vioară. Și eu am ales pian. Dar pianul era un instrument foarte scump. Sigur că s-a ivit o ocazie, fiindcă fiica unei importante muziciene, profesoara Hilda Jerea, a plecat din țară și vindea pianul mamei, un pian superb pe care îl am și acum. Dar costa mult. Și atunci ai mei au pus banii de la film, la care au mai adăugat ceva și mi-au luat pianul. Însă eu am știut că există greutăți. Noi nu am fost copii bogați.

Ce s-a întâmplat când faima filmului s-a diminuat?

Nu s-a diminuat. De curând am trăit o întâmplare foarte drăguță, când o soprană japoneză, care a fost invitată de câteva ori să joace în Magic National, un spectacol la Teatrul Național mi-a povestit că atunci când a ajuns în România și a început să învețe limba noastră filmul care le-a fost prezentat a fost Maria Mirabela.

Ce rol a mai avut muzica în povestea unui copil-vedetă?

Muzica a fost pasiunea mea ascunsă. Am adorat-o. Am avut rezultate foarte bune într-o perioadă în care erau foarte puține licee de muzică în țară, iar în București erau foarte puține locuri. Eu am intrat prima la Liceul George Enescu, cu media generală 10. Și am absolvit șefă de promoție. Aveam rezultate bune. Dar am muncit enorm, stăteam 8-9 ore la pian. Am făcut scolioză  din cauza asta.

Însă am simțit că nu voi fi o mare pianistă. Iar determinarea mea de a face film a fost mai mare. Atunci am simțit că nu trebuie să aleg, că nu pot face la fel de bine și pian.

Copiii  tăi ce vor face?

Cel mare tot artă va face. Am încercat cu sportul dar nu a funcționat.

I-am născut pe amândoi în iunie, la diferență de 7 ani.

Când am fost însărcinată cu Luca, mă uitam la Roland Garros. Și cum juca Federer băiatul meu începea să dea din picioare. Iar eu am zis că va ieși un tenisman adevărat.

Mă și vedeam cu pălărie de paie în tribună, admirându-mi copilul. Și mă vedeam plângând de emoție când o să ridice salatiera.

La 4 ani i-am pus racheta în mână și l-am dus la un club de tenis. Arăta oareșce talent, doar că, între două mingi, el dansa ca Michael Jackson. După trei ani de zile am încercat alt sport.

L-am dus la fotbal, iar acolo alerga ca o căprioară, dar nu știa în ce direcție este poarta. Nici acolo nu a mers foarte bine. Apoi am încercat karate. Am mers de câteva ori la un concurs, dar mie mi s-a părut odios.

În tot acest timp, la școală făceau cursuri de teatru. Și era fermecos. Apoi s-a ivit ocazia ca Anghel Damian, un prieten al nostru, să scrie un scenariu de scurt metraj, Michelangelo. Mi-a spus că l-a scris cu gândul la mine și la Luca, la relația noastră. A ieșit un scurt-metraj foarte frumos și duios, care vorbește despre un lucru foarte complicată cum îi explici unui copil ce e moartea? Luca a jucat bine, iar toată lumea a vorbit despre el, se pare că îl iubește camera. Filmul a luat și un premiu la TIFF.

Aici, la Teatrul Național are un rol în Toți fiii mei, dar pentru acest rol am pus două condiții: să nu fie nevoit să se tundă, fiindcă are pletuțe, este rocker, ca tatăl lui și, mai nou descoperă și jazz-ul pe care l-am cântat și eu și începe să-i placă. Iar a doua condiție este legată strict de prezența lui pe scenă: când joci în fața unei săli pline există tot timpul riscul unui blocaj. Sigur că domnul Rebengiuc ori doamna Sanda Toma îl vor salva, dar dacă el se va resimți, se va stresa am să-l retrag.

A trecut proba cu brio și așteaptă de fiecare dată să aibă spectacol. Îi place să fie acolo. Aici se vede pasiunea.

Dacă e ceva de care sunt foarte mândră în viață este că am doi copii.

Sunt mai multe lucruri de care aș presupune că ești mândră. Iar unul dintre ele ar fi longevitatea și popularitatea unui spectacol cum este „Străini în noapte”, alături de Florin Piersic. Ce-mi spui despre asta?

Pe mine și pe Florin Piersic ne leagă o istorie îndepărtată pentru că el a lucrat foarte mult cu părinții mei, în special cu tata și, în timpul filmărilor la „Eu, tu și Ovidiu”, mama a născut, iar el a fost nașul surorilor mele, gemene.

Florin era nelipsit la noi în casă de Sfântul Ion, când tata își serba ziua numelui. Doar că au trecut anii, a venit Revoluția, el a plecat la Cluj și o vreme legăturile s-au întrerupt.

Dar a venit vremea spectacolului „Egoistul”, atunci el mi-a trimis un trandafir la cabină și, mai târziu, am primit un telefon, genul ăla de telefon în care ai senzația că cineva îl imită foarte bine și face o glumă. (râde). Ne-am reîntâlnit.

Mă văzuse în Egoistul și în acel film francez, Je vous trouve tres beau și mi-a propus să intru în Străini în noapte. Au trecut 10 ani de atunci.

Mi se pare că e un timp care va rămâne marcat în traiectoria mea. E un spectacol cu steaua lui norocoasă. Și cred că există proiecte care au toate detaliile să aibă succes, dar totuși nu reușesc. Or, acesta a fost desemnat acum câțiva ani ca reprezentația cu un mare succes de public, fiind urmat de „Dineu cu proști”.

În plus, Florin Piersic este, mai abitir ca altădată, o adevărată vedetă. Acum termenul s-a perimat, fiindcă apar tot felul de starlete în succese efemere: a câștigat un reality-show și este vedetă.

Noi am jucat acest spectacol peste tot, în America, în Canada, în Tel Aviv, la Chișinău și, peste tot, lumea dă năvală să îl întâlnească pe Florin, să ne vadă. Mă amuză mereu când văd forțe de securitate de la aeroport care nu înțeleg de ce vine lumea buluc-grămadă să se întâlnească cu Florin Piersic. Și vor să facă poze și riscă amenzi într-o zonă unde nu este voie să faci poze.

Mi-am dat seama că Florin Piersic are adeziunea unui public foarte larg, de la președintele Academiei Române, Ion Aurel-Pop, care a avut un discurs foarte frumos la ziua lui, până la portarul unei instituții, el are întreaga dragoste a acestui public. Și te întrebi de ce. Fiindcă, de la show-rile de televiziune de altădată, foarte bine realizate, care rezistă și acum, până la spectacolele foarte importante, pe care eu nu le-am văzut fiindcă nu mă născusem, dar care au făcut istorie, Idiotul ori Oameni și șoareci, roluri și personaje importante, sunt realizări esențiale.

Florin are o operă în bagajul lui. Or, așa trebuie să fie recomandată o vedetă adevărată. Sigur că a și trăit într-un context artistic foarte valoros, pe care îl evocă și mie îmi place să îl ascult, în toate nopțile pe care le petrecem în mașină, când plecăm în țară cu spectacolul. El este o vedetă reală, populară, iubită și de publicul de teatru și de cel de cinema și are o operă de arătat lumii.