Medicii i-au spus că „nu va mai putea merge niciodată”, astăzi, Robert Chirileanu, face trasee montane şi promovează frumuseţilor naturale ale României

Robert Chirileanu este exemplul pur despre cum poţi trece prin momente extrem de grele cu multă încredere şi gânduri pozitive. În urmă cu 5 ani a fost la un pas de moarte după ce un şofer neatent l-a lovit în timp ce era pe motocicletă şi a fost aruncat în aer până într-o altă maşină. Când a ajuns la spital medicii au crezut că nu va mai merge niciodată. Robert avea însă alte planuri, aşa că în foarte scurt timp a început procesul de recuperare. Unul greu, de lungă durată, dar care l-a ajutat ca în acest moment să urce din nou pe munţi şi să-şi trăiască pasiunile.

Robert, ai terminat jurnalismul, ai făcut o mulțime de sporturi, unele extreme din punctul meu de vedere. Eşti pasionat de fotografie. Câte talente ai tu, de fapt?

Sunt foarte curios din fire și atunci mi-am băgat nasul în tot ce mi s-a părut interesant din viață. Legat de sporturi, nu știu cât sunt de extreme, sunt cumva diferite. Adică, de fiecare dată când am descoperit ceva care părea extrem, în final s-a dovedit a fi ceva foarte safe. În anumite condiții, foarte important de precizat. Legat de fotografie… cumva, în viața mea, toate s-au legat.

Cred că mai bine o iau cu începutul. (n.r.: râde) Ai mei m-au dus pe munte de când eram mic, iar pe la 12, 13 ani mă plictisisem de mers efectiv pe munte, de făcut hiking și am căutat nivelul următor. Întâmplarea face că am avut o profesoară la liceu care m-a îndrumat către un club, Club Alpin Bacău. Acolo am descoperit alpinismul și escalada și atunci s-a schimbat un pic toată treaba, pentru că asta a devenit cea mai tare chestie din viața mea. Chiar mă vedeam făcând asta toată viața, ducând oameni pe munte, fiind ghid, să-i învăț să escaladeze. Mi s-a părut foarte tare!

Dar, cum îţi spuneam mai devreme, eu sunt foarte curios, așa că încerc foarte multe lucruri şi încercând foarte multe lucruri noi este greu să te ții de ceva și să devii profesionist într-un singur domeniu. Escalada a rămas însă cumva constanta din viața mea. Apoi m-am mutat cu ai mei în București.

La ce vârstă?

În clasa a XII-a, pe care am terminat-o aici. Îmi căutam și grup de prieteni și un job și aşa am ajuns să fiu instructor de escaladă într-una dintre sălile din București. Acolo m-am împrietenit cu un tip, Stelian Pavalache, un fotograf care făcea o chestie foarte tare: mergea în fiecare an câte 2-3 luni undeva în Asia, prin sate, cu rucsacul în spate şi cu echipamentul de fotografie şi făcea fotojurnalism. Îţi dai seama că am înnebunit când am văzut ce face și am vrut și eu.

Aventură şi curiozitate, ce-ţi plăcea ţie mai tare!

Exact! Trebuie să mai precizez ceva, legat de prima ta întrebare: nu știu ce talente am. Mi se pare că nu sunt talentat la nimic, dar îmi bag nasul în orice și atunci ajung să fac multe lucruri.

Revenind, m-am ținut de capul lui să mă primească şi pe mine la un curs, să mă învețe să fac fotografie. I-am plătit un curs și cred că 8-9 luni am tot mers în studioul lui și m-a învățat. În felul ăsta am descoperit pasiunea asta şi am ajuns să am un studio foto în Bucureşti, axat pe fotografie de portret pentru că probabil sunt freak control și în cazul ăsta intri într-un studio în care e beznă, iar tot ce fac acolo, ce lumină aprind, e pusă de mine.

Am combinat într-un fel profesiile. Am lucrat 7 ani în televiziune și partea asta de fotografie am păstrat-o ca pe o pasiune. Am și profesat, am făcut bani din asta, dar tot timpul era și este şi în continuare lucrul la care mă întorc când vreau să schimb ceva în viața mea sau am o perioadă mai grea și am nevoie de un reset. Atunci mă întorc la fotografie că acolo pot să-mi pierd cumva mintea în treaba asta.

Deci escalada și fotografia sunt constantele din viața ta, înțeleg.

Escalada cred că e mai degrabă constanta. La fotografie apelez ca la un prieten la care te duci când ai nevoie. Mă ajută după care, când nu mai am timp, o opresc.

În toată alergătura asta a ta, constantă, la un moment dat ai avut parte de un accident care ți-a schimbat un pic traseul sau care ar fi putut să ţi-l schimbe.

Acum mă gândeam dacă chiar mi l-a schimbat. Pentru o perioadă clar mi l-a schimbat. Pe lângă pasiunea asta de legată de munte, de fotografie, tot timpul am fost pasionat de motoare, asta însemnând nu doar motocicletele, ci orice are motor.

Conduc mașini de 6-7 ani pe drumuri forestiere, iar prima mașină mi-am cumpărat-o în clasa a 8-a. Era un Aro 10 aproape distrus. Mi-am petrecut vara de după examenul de capacitate vopsindu-l reparându-l. Pe la 14 ani cred că făceam primele excursii prin țară cu scutere, cu gașca de prieteni, cam cum vezi motocicliștii mergând, cu rucsacul în spate, pe drumuri de-astea virajate.

Pasiunile astea au crescut, dar pe la 18 ani, când am putut să dau de carnet, din păcate un prieten foarte bun a murit într-un accident de motocicletă și atunci, de dragul părinților, n-am dat de permis atunci. Ce se întâmplase nu era din vina lui, el era sub limita de viteză legală, dar o mașină cu un șofer beat a întors în fața lui și el nu a mai putut evita accidentul. Şi atunci am amânat cât de mult am putut.

Drumul lui Robert Chirileanu din spitalul în care medicii au crezut că nu va mai merge niciodată, la momentul în care a reînceput să urce pe munţi şi să-şi trăiască pasiunile

Cât te-a ținut inima?

Exact aşa! Ca să fiu sincer, pe la 16-17 ani eram și un pic prea extremist, iar o motocicletă puternică mi-ar fi putut aduce un cu totul alt deznodământ.

Mă bucur că spui asta, pentru că motocicleta îmi pare că ar trebui condusă când înţelegem mai bine riscurile.

Clar! Uite, acum s-a schimbat legislaţia şi poţi să-ţi iei permisul de categoria A abia de la 24 de ani. Până atunci poţi să dai pentru un permis care îţi permite să conduci o motocicletă de o putere mult mai mică şi cred că e foarte bine aşa.

Revenind la accidentul meu, a fost ceva banal. Dacă ne uităm un pic la modul în care îmi trăiam viața, un accident la 30-40 la oră, aproape în centrul Bucureștiului, vineri seara, în bară la bară nu e ceva spectaculos. A fost pur şi simplu un accident.

Ca şi în cazul prietenului tău, tot șoferul maşinii a provocat totul, nu?

Da, a schimbat banda fără să se asigure. Încă e vag însă totul, e un proces în derulare, nu știm tot ce s-a întâmplat acolo. Cert e până acum că o mașină a schimbat banda și ori a intrat în mine, ori a intrat în fața mea şi de acolo nu știu exact ce s-a întâmplat. Am ajuns pe contrasens, cred că am zburat peste o mașină sau am ajuns într-una care circula regulamentar. Martorii spun toţi că m-au văzut în aer, iar şoferul ar fi fugit de la locul accidentului. Ar fi lăsat maşina parcată acolo, iar când a venit poliţia nu l-a găsit. S-a întors el undeva spre miezul nopţii la poliţie.

Deci, da, accidentul a fost ceva banal. Eu, în schimb, am fost zob. Mi-am rupt coloana, am avut plexul fracturat, câteva coaste rupte, un plămân strivit.

Când te-ai trezit după accident?

Primele amintiri sunt la vreo 2 săptămâni după accident, ceva de genul ăsta. Am fost ținut în comă indusă și din când în când mă mai trezeau să verifice dacă pot să rămân aşa şi să încep partea de recuperare sau e bine să mă mai ţină aşa. Trebuia să vadă dacă plămânii îşi reveneau şi puteam să rezist fără ajutorul aparatelor. De asta spun că nu știu exact, am tot felul de amintiri.

Ce ştiu este că la momentul accidentului am fost lucid până când am ajuns în spital, dar în momentul în care probabil m-au anesteziat pentru operaţie, s-a tăiat cumva filmul și ultima mea amintire dinaintea accidentului este din camera mea. S-a decalat tot filmul cu o jumătate de oră, o oră.

Şi când te-au trezit până la urmă, ce ţi-au spus medicii?

Nu-mi spuneau mie neapărat lucruri. Eu nici nu puteam vorbi pentru că mi s-a făcut o operație de traheostomie, am fost intubat prea mult și atunci mi s-a făcut această operaţie, e procedura standard. Şi atunci, pe lângă toate problemele de care ți-am spus, nici nu puteam vorbi. Nu știam să mai înghit, nu puteam să respir singur. Eram hrănit pe o sondă nazogastrică, aşa că eu comunicam prin semne, încercam să aflu ce s-a întâmplat. Din reacțiile celor din jur, ale părinților, prietenilor care mă vizitau, îmi dădeam seama că întrebam destul de des acelaşi lucru, doar că probabil că atunci când eram din nou sedat uitam totul.

Oricum, până la urmă nu am fost foarte surprins. Eu, când întrebam ce s-a întâmplat, voiam să ştiu din ce s-a întâmplat: la escaladă, accident de motor. Mă așteptam să fie dintr-una din ele. Ideea e că am luat-o ca atare, am înțeles că vine o perioadă de recuperare şi aia e. Sigur, nu ştiam că va fi atât de lungă. (n.r.: râde) Gândește-te că eu i-am întrebat prin semne pe asistenții care aveau grijă de mine cum e zăpada la Sinaia.

A, tu deja te vedeai la schi.

Da, eram convins că într-o lună sunt pe pârtie.

Crezi că atitudinea asta te-a ajutat ulterior, când ai înţeles că lucrurile sunt mult mai serioase?

100%, pentru că eu mi-am închis tot ce înseamnă negativ. Chiar înainte de accident, cu vreo 2-3 săptămâni înainte, terminasem de alergat un maraton în Firenze. Eram în cea mai bună formă fizică din toată viața. Poate părea ciudat, dar eu, de fel, sunt destul de leneş, cam ca o plantă de apartament. Compensez însă cu curiozitatea, iar dacă tragi de mine putem face o mulţime de lucruri împreună.

Iar când vine vorba de recuperare numai plantă nu ai nevoie să fii.

Exact! Tocmai de aceea am adus în discuție maratonul, pentru că îmi indusese o oarecare disciplină. Chiar dacă sunt leneș, am zis că vreau să fac asta o dată în viață și atunci mi-am croit un plan de antrenament de care m-am ținut. Cred că am început să alerg prin aprilie, anul respectiv și maratonul a fost pe 27 noiembrie.

Destul de repede!

Da. Dar în perioada asta planul meu de antrenament era să alerg de 5 ori pe săptămână şi nu cred că am pierdut 2 sau 3 zile. Nu conta dacă era frig, dacă ploua sau era prea cald. Alergam noaptea, de cele mai multe ori, prin București. Mi-am luat un ceas și îmi spunea câți kilometri trebuie să alerg. Îmi mai setasem însă ceva. Să spunem că aveam de alergat 15 km în noaptea respectivă. Când ajungeam la 7,5 km îmi spuneam că gata, sunt pregătit să mă duc acasă. Adică îmi rupeam distanța aia în jumătate ca efort mental, să spunem, pentru că îmi spuneam că e gata, de acum mă duc acasă, am terminat alergatul și chestia asta mi-a rămas în cap. De fiecare dată când dau de ceva greu, acum sau în perioada de recuperare, să zicem că mai am o oră de exerciții sau ceva de genul ăsta, zic că după o jumătate de oră mă duc acasă, mi-e bine în minte. Îţi taie efortul mental la jumătate, că până la urmă toate pleacă din mintea noastră.

Citește și

▶️ „Viața poate fi frumoasă sau complicată indiferent de unde locuiești. Noi am ajuns să ne trăim visul de a trăi la țară, să avem grădina, să ne plimbam pe munți”

▶️ Anda Icleanu: Elevii mei „îmi doresc să învețe cum să se susțină reciproc, să accepte înfrângerile cu aceeași demnitate cu care îmbrățișează câștigurile, îmi doresc să învețe că visele se pot îndeplini”. De ce a ales un cuplu de profesori din Timișoara să se mute la țară și cum au ajuns să-și construiască singuri casa în care stau acum

▶️ Din Groningen, într-un sat în munții Buzăului: povestea de dragoste a româncei Rodica Pătrașcu și a olandezului Jos Volkers

După accident ce ţi-au spus medicii?

În prima fază, când am ajuns la spital, le-au spus tuturor că nu o să mai merg niciodată.

Cum au trăit părinţii tăi toată perioada aia?

Îți dai seama că nu o să mă pun în pielea lor, nu vreau să fac asta. Dar am discutat mult despre perioada respectivă pentru că pentru mine e destul de interesant să pun cap la cap lucrurile. Eu am văzut totul dintr-un salon. Ei le-au simțit pe toate altfel, le-a fost mult mai greu decât mie. Eu eram sedat, nu îmi amintesc mai nimic. Pentru ei însă a fost… dacă e să îmi reproşez ceva, e asta, durerea pe care le-am provocat-o.

Dar astea nu sunt lucruri pe care le poți controla. Se putea întâmpla orice, oricând, în orice situație.

Da, sigur, dar tot e foarte greu. Ai mei sunt genul de oameni care au foarte mare încredere în mine și în deciziile pe care le iau. Dacă e ceva ce nu suport este ca atunci când plec undeva, într-o excursie pe munte sau pur şi simplu, la drum, să mi se spună să am grijă de mine. Mi se pare că e logic că am grijă de mine, iar când spui chestia asta îmi transmiţi că nu ai încredere în mine.  Iar ai mei nu mi-au spus niciodată asta, au avut mereu încredere în ceea ce fac. Şi acum trăiesc cu treaba asta. Mi se pare că am dezamăgit fix oamenii care au cea mai mare încredere în mine. Conștient îmi dau seama că nu eu am făcut chestia asta, că nu e vina mea, dar în subconștient e o presiune greu de suportat.

E foarte greu de dus un astfel de sentiment.

Este, da. Spuneam că în primă fază lucrurile nu erau deloc promiţătoare. Mai mult, cea mai mare problemă nu a fost descoperită în primă fază, iar ăsta a fost un lucru foarte bun pentru mine. Mi-au făcut mai întâi un computer tomograf, au văzut că am coloana ruptă și unde, aşa că m-au operat pentru treaba asta. Ulterior, când m-au trezit, cred că a 2-a sau a 3-a zi, și-au dat seama că eu nu respir bine. Au făcut mai multe investigații și au văzut că am și probleme la plămâni. De ce spun eu că a fost bine că s-a întâmplat aşa? Din ce am aflat până acum, din punct de vedere medical important e să ții pacientul în viață. Nu contează că după nu o să mai meargă sau altceva, tu te ocupi de problema care-l amenință cel mai tare. Iar eu eram amenințat mai mult de plămâni, de faptul că nu puteam respira singur, decât de coloana ruptă. Faptul că nu s-a ştiut asta iniţial a făcut ca lucrurile să se desfășoare în așa fel încât eu, la un moment dat, să ajung să mă ridic din nou pe picioarele mele.

Au fost vreo 2-3 zile critice, în care unul dintre plămâni era strivit şi nu mai funcţiona deloc, iar celălalt devenise aşa-numitul plămân de şoc. Am înțeles că treaba asta se întâmplă la sportivi. Plămânul care teoretic nu este afectat nu produce oxigen cum ar trebui, este speriat și atunci respiră foarte repede, fără să îţi producă suficient oxigen. Soluţia era să îmi scoată plămânul afectat şi asta să-l ajute pe celălalt să îşi recapete funcţiile şi să mă ţină în viaţă. Îţi dai seama că asta m-ar fi afectat pentru tot restul vieţii, iar ei au tot amânat de la o oră la alta operaţia, ca să îi dea şansa să-şi revină. A contat atunci faptul că n-am fost fumător, că făceam sport înainte, iar medicii au făcut o treabă excelentă amânând intervenţia suficient, încât plămânul afectat să înceapă să-şi revină.

În perioada aia, probabil din cauza substanțelor pe care le administrau, eu nu distingeam foarte bine realitatea. Eu ştiam că urmează să merg la schi, aveam programată o tură de schi în Bulgaria, de revelion, apoi încă una în Austria și atunci mintea mea era acolo. Ei mă trezeau periodic, dar cumva visele mele se continuau şi amintirile mele din acele zile sunt legate de schi. Eu eram într-un spital, dar mintea mea era undeva pe munte. Am avut o perioadă în care n-am înțeles foarte bine ce s-a întâmplat, până când un prieten foarte bun a venit și mi-a explicat direct, cap-coadă. Mi-a spus de accident, de răni, de operaţie, mi-au zis că medicii au făcut tot ce puteau din exterior, dar că de acum e treaba mea. Mi-a spus că trebuie să înțeleg chestia asta și să mă focusez, să conștientizez mișcarea picioarelor şi să-mi fac treaba, ca să încep partea asta de recuperare. În momentul ăla am înțeles ce eforturi s-au făcut pe margine și pentru ca toate astea să nu fi fost degeaba m-am setat că am de lucru de acum. Corelez un pic treaba asta cu partea de dinainte de maraton, când am spus că vreau să fac ceva greu în viaţă şi faptul că l-am realizat m-a făcut să mă întreb ce mai urmează.

Şi a venit ceva şi mai greu.

Da, mi-a dat viaţa să duc.

Cât a durat recuperarea?

Eu şi acum continui recuperarea, dar am început procesul ăsta la Spitalul Militar, unde am şi fost operat. Am făcut acolo aproape 2 luni, apoi am mers la un spital privat din Cluj Napoca, acolo unde s-au şi văzut în primă fază cele mai mari progrese. M-au adus de la orizontală la posibilitatea de a merge cu scaunul cu rotile. Eu am fost atât de afectat încât, chiar dacă mă susținea cineva și mă ținea să stau în fund, în 40-50 de secunde leșinam. Am înțeles că e o chestie normală în cazurile astea, că se dereglează ceva în organism și dacă stai foarte mult la orizontală amețești, scade tensiunea și leșini în momentul în care stai în fund sau în picioare.

Acolo am început să fac şi primele exerciții cu picioarele. Piciorul stâng a început să miște la Spitalul Militar, dar piciorul drept mai târziu. Ulterior am revenit la București și am continuat recuperarea la un Spa. Acolo am lucrat cred că vreme de 2 ani, zilnic, câte 2-3 ore.

Povesteam de fotografie mai devreme. Am avut un studio de fotografie acasă, iar după accident l-am transformat în sală de recuperare cu spalier, saltea, toate elementele necesare. Acolo am tras vreme de 2-3 ani câte 7-8 ore pe zi, pentru recuperare.

Mi se pare incredibil, cât efort ai putut să depui.

Vezi că îmi plac lucrurile care sunt pe afară și pentru ele trebuie să ai un corp care să te țină cât de cât. Și atunci asta era motivația mea.

Și acum, cum ești?

Acum sunt bine, merg cam cum merg oamenii pe la 5 dimineața, în Centrul Vechi. (n.r.: râde) E frumos când cobor de la volan, mergând așa, într-o benzinărie sau ceva de genul ăsta. Se uită oamenii ciudat la mine până când salut și înțeleg şi ei că sunt treaz. M-am obișnuit cu asta, deja mă amuză, dar trag în continuare să fac recuperare. Acum merg la o clinică din Târgu Mureş şi văd din nou că există progres.

Și în condițiile astea tu în continuare mergi pe munte, nu?

Da, din punctul ăsta de vedere am reînceput să fac tot ce făceam, dar la un stadiu de începător. Mintea e pro, corpul, nu prea. Am fost recent la cățărat în Rarău. N-am ajuns pe Pietrele Doamnei, pe stâncile mari, dar traseele de început, așa, cu oarecare dificultate, le-am parcurs. Am mers cu motocicletă de enduro anul trecut. Anul ăsta, cu un scuter mai puternic.

Am o mașină de off road, merg pe munte în direcția asta, încerc să duc și alți oameni acolo.

Eu sunt născut în Vatra Dornei, iar după pandemie m-am mutat la o cabană pe care o aveam în construcție, lângă Vatra Dornei și în următorii ani acolo aş sta. În felul ăsta am redescoperit munții și dealurile din zonă și încerc să promovez ce e frumos acolo, natura și partea asta sălbatică.

Şi cum faci asta?

Am început un proiect, se numește Kamarad. Include multe lucruri pentru mulți ani de acum încolo, inclusiv un camping, niște cabane, dar în principiu e bazat pe activități. Sporturile care îmi fac mie plăcere încerc să le introduc și oamenilor care nu știu de unde să o apuce.

Munții din împrejurimile municipiului Vatra Dornei îți permit să-i parcurgi și cu mașina și sunt și trasee pe jos. Eu încerc să îmbin lucrurile astea pentru că, de obicei, cei care merg cu ATV-uri, mașini sau motociclete sunt văzuți ca oameni care nu respectă natura, care poluează și încerc să îmbin lucrurile astea și să arăt că mașinile sau lucrurile care au motoare pot să te ajute să ajungi în locuri mai greu accesibile, dar respectând natura și mergând pe drum, nu pe pajiște alpină, să mai strângi din gunoi, nu să lași, să campezi tot cu cortul și să te trezești la răsărit undeva, pe o creastă. Încerc să fac treaba asta accesibilă tuturor.

Fiind pasionat de media promovez chestia asta cu tot felul de filmări. În perioada asta, mai mult cu drona că îmi permite să stau într-un singur loc, dar imaginile să fie oarecum dinamice și să arăt o altă perspectivă asupra naturii.

Ai o energie fantastică, cel puțin asta transmiți și o energie pozitivă extraordinară. Ce planuri mai ai în afară de Kamarad?

Planuri sunt foarte multe. Mi se pare că la capitolul energie nu stau neapărat foarte bine, dar la partea asta pozitivă, da, tot timpul am văzut în partea plină a paharului. Nu sunt idiot, văd lucrurile nasoale, dar nu ne ajută la nimic. Și atunci mă axez pe partea bună și o luăm ca atare. Nu îmi place să-mi plâng de milă. Tot ce e rău se întâmplă oricum. Dacă putem evita, evităm. Dacă te axezi pe partea asta pozitivă mi se pare că ai un avantaj mult mai mare.

Planurile de viitor combină lumile astea. Am reînceput cu agenția de publicitate și încerc să promovez business-uri bune şi încerc să cresc Kamarad. Vreau să aduc cât mai mulți oameni în zonă și să dezvoltăm România. Încep în Vatra Dornei pentru că acolo mi-e familiar și am cele mai multe date, am foarte mulți prieteni în zonă, locurile. Îți dai seama, fiind născut în Vatra Dornei, oricum te atrage locul în care te-ai născut.

Și atunci trag mai tare acolo, dar mi se pare că România are un potențial imens, neexploatat sau exploatat greșit și încerc cumva să direcționez pe cât posibil oameni în treaba asta. Mi se pare că noi avem o zonă destul de mare încă sălbatică pe care ar trebui să o păstrăm așa și să o exploatăm ca atare.

Din ce am văzut până acum ne aliniem unor țări care nu au posibilitățile pe care le avem noi și suntem atrași de o iluzie. E foarte bine, trebuie să ne dezvoltăm, să facem drumuri, infrastructură. Din punctul ăsta am pornit pentru că Vatra Dornei e la 500 de kilometri de București şi faci 10 ore până acolo. Din fericire avem un aerodrom și sper să pot aduce oameni cu avionul acolo, să scăpăm de drumuri și de lipsa autostrăzilor. Dar exceptând partea asta nu sunt de acord să asfaltăm toți munții până sus. Am un exemplu clar în Rarău, unde s-a făcut Transrarău, e un drum superb, dar când eram mic urcam pe jos acolo sau maxim cu un scuter și era o anumită atmosferă. Acum s-a schimbat și nu mai poți să pui un cort, nu mai poți să faci multe lucruri. Poate că e mult spus că sufăr, dar când îmi amintesc de trecut parcă mă apucă o nostalgie.

Mă întorc puţin la partea de pozitivitate de care pomeneai mai devreme. Eu am văzut că asta m-a ajutat cel mai mult în viață, nu neapărat din prisma accidentului și încerc să transmit tuturor lucrul ăsta. Lucrurile chiar se întâmplă dacă îți dorești cu adevărat să se întâmple și dacă faci anumite lucruri. Nu trebuie să te gândești neapărat, să-ți vezi tot planul. Pur și simplu trebuie să-ți pui o idee sau o direcție în minte şi atunci, cu energie pozitivă ajungi în contextul în care să poți să-ți îndeplinești acel vis. Uitându-mă în urmă, ce îmi doream în liceu, văd că am ajuns să am sau să experimentez în viața asta. Sau am ajuns în punctul în care să-mi dau seama că lucrul ăla la care visam e de fapt ceva banal sau n-am nevoie de el și atunci nu s-a întâmplat. Dar lucrurile care cu adevărat au contat s-au întâmplat. Chiar pun accent pe forța gândirii pozitive. Nu e o chestie magică, aşa cum poate părea prin Social Media, e simplu. Ţine de noi!

Citeşte şi: Cum tragedia propriei vieți te poate transforma în salvatorul sufletelor altora. Povestea lui Lucian Negoiță, primul terapeut în scaun cu rotile – LIFE.ro