Melania Medeleanu: ”Îmi doream să fiu Sanda Ţăranu. Aşa că mi-am decupat un televizor dintr-o cutie, i-am pus două beţe drept antene şi citeam programul.”

Melania Medeleanu, jurnalist şi om de televiziune, este implicată, de opt ani încoace, în proiecte de caritate: un afterschool social la Clinceni, Hero After School, sau Tabăra copiilor cu afecţiuni oncologice, MagiCAMP. Bună parte din acest timp şi-a împărţit energia şi entuziasmul între caritate şi televiziune. Două pasiuni covârşitoare, între care s-a văzut obligată să aleagă.

Când şi cum ţi-a venit gândul să completezi cu fapte bune ceea ce făceai?

Eram de foarte multă vreme implicată în acţiuni sociale, dar mă lăsam mai degreabă trasă de mânecă, decât să iau iniţiativa. Iar asta se întâmpla pentru că apăream la televizor şi nenumărate companii care derulau acţiuni de CSR mă invitau să iau parte la ele.

Dar dacă mă întrebi când am simţit că sunt cu adevărat în locul potrivit şi că ajut, îţi spun că a fost atunci atunci când am început proiectul afterschoolului social de la Clinceni, Hero After School.

Era anul 2010. Totul a început când am intrat prima oară în casa de copii, un centru care m-a şocat şi mi-a schimbat viaţa. Se afla în Domneşti şi era la câţiva kilometri de casa mea din Clinceni.

Povesteşte-mi ce se întâmpla în viaţa ta atunci, care era contextul, încât ai simţit nevoia să faci acest lucru. Şi cum ai ajuns la Clinceni?

La vremea respectivă prezentam Prime Time News, aveam o emisiune politică la Realitatea, nu puteam să îmi doresc mai mult de la acel loc de muncă. Eram o femeie cu o carieră rezonabilă. Aveam o casă faină, un job frumos, aveam cam tot ce şi poate dori un om. Dar lipsea ceva şi nu ştiam să spun exact ce îmi lipsea. Până când am întâlnit-o pe Maria, la şcoala din Clinceni.

Aveam strânse nişte hăinuţe de la colegii din Realitatea şi m-am dus la şcoală să le dau cuiva care ar avea nevoie de ele. Acolo, toată lumea a fost de acord că Maria era cea mai potrivită să le primească. Aveam să înţeleg de ce când m-am oferit să o duc acasă. Şi pot să îţi spun clar că atunci, din secunda în care am înţeles cum era acel ”acasă”, viaţa mea nu am mai fost la fel.

Pentru Maria, acasă era un centru de plasament din Domneşti, unde locuia împreună cu sora ei şi cu alţi 17 copii. Am intrat, am descărcat portbagajul şi, la fiecare pas pe care îl făceam, se mai agăţa un copil de piciorul meu, se uita la mine şi mă întreba dacă nu îl iau acasă. Nu i-am luat la mine, dar am revenit de atât de multe ori, încât începusem să fiu parte din echipă. Deja conducerea, îngrijitoarele nu mă mai observau. Aşa că am putut să văd şi gunoiul de sub preş.

Copiii aveau nevoie copleşitoare de a fi iubiţi, aşa că mă jucam cu ei, desenam, cântam, le citeam poveşti. Dar nu era de ajuns. Ei aveau şi alte necesităţi, mult mai serioase: erau răciţi tot timpul, nu învăţau, nu vorbeau cum trebuie, nu pronunţau anumite sunete.

Întâi am reuşit să o găsesc pe doamna Eva Manu, o doctoriţă senzaţională, pe care am adus-o la centru şi i-a consultat pe fiecare în parte. Apoi luam copiii, doi-trei în maşină alături de o îngrijitoare, şi îi duceam la doctor.

Îmi aduc aminte ziua când l-am dus pe Dovlecel la doctor. Băieţelul avea 3 ani şi ieşea prima oară din centru. Într-o intersecţie, copilul vede un poliţist care dirija circulaţia. Nu văzuse vreodată un om în uniformă, aşa că imediat au început să curgă întrebările: cine este, de ce este îmbrăcat aşa, de ce dă din mâini?  Şi atunci îngrijitoarea care era cu noi în maşină îi răspunde: ”asta e meseria lui, să dea din mâini! Aşa cum meseria mea este să vă spăl de căcat, la fel, meseria lui este să dea din mâini!”

Iar acest răspuns m-a şocat. Adică, meseria de îngrijitor nu era despre a oferi dragoste, despre a le da acestor copii, atât de încercaţi, un pic de confort sau linişte, tandreţe. Nu! Era despre a-i spăla pe copii la fund. M-a frustrat atât de tare, încât am început să caut femei pe care le-am trimis la cursul de asistenţă maternală, apoi am vorbit la Protecţia Copilului Ilfov, iar câţiva dintre copiii din centru au ajuns la aceste asistente maternale.

Speram să fac mai mult, speram să pot închide centrul. Însă pe măsură ce scoteam nişte copii din centru, veneau alţii. Aşa că atunci am făcut un lucru pe care nu mi-l voi ierta niciodată: am abandonat. M-am gândit că sistemul este un sac fără fund şi că nu voi putea niciodată să scot copiii în ritmul în care îi aduc ei. Şi că acolo este limita. Şi m-am oprit.

A fost o lecţie foarte importantă pentru mine: una e să faci tot ce îţi stă în putere şi la capătul acestui exerciţiu să pleci spunând: I did my best. Şi alta e să abandonezi, adică să te opreşti la jumătatea drumului. Avea Tibi Uşeriu o vorbă: atunci când crezi că nu mai poţi, mai poţi puţin. Or, eu, la acel moment, nu am ştiut că mai pot.

Acum am trecut de faza aia şi nu mai abandonez oameni, nu mai abandonez proiecte, ştiu că fac tot ce îmi stă în putere şi apoi merg mai departe. Asta şi pentru că senzaţia de a trăi cu propriul abandon este cumplită.

Sigur, până la urmă centrul s-a închis de la sine, copiii au ajuns în asistenţă maternală. Pe unii dintre ei îi văd şi acum, la şcoală, în Clinceni.

Pe Maria am dus-o la liceu la un moment dat şi am întrebat-o ce vrea să se facă. Mi-a zis că are de ales între a fi criminalist, să rezolve nedreptăţi, şi a fi jurnalist. Şi m-am întrebat oare cine o fi influenţat-o?

Ce s-a întâmplat după abandon? Te-ai întors în televiziune?

La televiziune nu renunţasem deloc. Mergeam dimineaţa la copii şi seara eram în emisie.

Însă frustrarea şi neputinţa pe care le trăisem în cazul orfelinatului m-au făcut să mă gândesc la un centru social care să pornească dintr-o iniţiativă privată. Nu exista aşa ceva în Clinceni sau în Domneşti, deci puteam intui că era o nevoie foarte clară în comunitate, care nu îşi găsise rezolvare.

Atunci am deschis acest centru educational de zi, Hero Afterschool sau Micul Prinţ, cum s-a numit la început, cu ajutorul Fundaţiei Inovaţii Sociale Regina Maria şi a Fundaţiei Salvaţi Copiii. E drept că m-au ajutat foarte mult Primăria şi Şcoala din Clinceni, care au fost receptive la propunerile mele.

Care au fost obstacolele?

Primul şi cel mai greu a fost că nu mai făcusem în viaţa mea aşa ceva şi nu ştiam de unde să încep. Aşa că m-am dus din casă în casă, unde vedeam copii şi le întrebam părinţii dacă i-ar lăsa la afterschool. Apoi m-am dus la asistenţa socială din primărie şi am încercat să aflu cât de săraci sunt cei care ar putea beneficia de acest program. Pe scurt, încercam să identific nevoia reală a comunităţii.

Am organizat un eveniment de 1 iunie, am împărţit fluturaşi prin tot satul, am avut alături o echipă de voluntari, nişte oameni extraordinari: unii pictau, alţii croşetau, alţii dansau sau făceau fotografii, fiecare avea o treabă foarte clară. Ei bine, ne aşteptam să vină 10-20 de copii cu care să ne jucăm. Cred că au fost câteva sute. Când am văzut cât de mulţi sunt şi când am vorbit cu părinţii, am înţeles că un afterschool acolo chiar este un proiect de care comunitatea avea nevoie.

Am început cu 17 copii şi o învăţătoare. Dar săptămâna următoare au mai apărut 50 de copii. Aşa că am mai angajat două învăţătoare, iar acum, după 8 ani, am ajuns la 10 cadre didactice şi 130 de copii, în trei centre din comună. Iar lor li se adaugă câteva zeci de voluntari inimoşi, pe care nu îi sperie cei 15 kilometri din Bucureşti până în Clinceni şi care vin pentru ateliere cu copiii care au nevoie de ei, fie că vorbim de teatru, pictură, dans, tenis de masă, origami sau joacă pur şi simplu.

De ce ai ales Clinceni?

Locuiam în Clinceni, îmi făcusem o casă acolo, pe care o am şi acum. Şi am ajuns acolo fără să fi avut vreo legătură cu acel sat. Eu m-am născut în Berceni, am crescut la bloc, iar vacanţele mi le făceam la bunici, lângă Tecuci.

Care este totuşi legătura cu acest sat? La un moment dat, o prietenă dragă care îşi dorea să cumpere un teren în Clinceni pentru că era foarte aproape de părinţii ei, m-a anunţat că nu avea bani pentru cei 1.000 de metri pătraţi pe care îi vindea proprietarul, ci doar pentru 500 de metri pătraţi. Aşa că mi-am făcut nişte calcule şi am zis: ok, îl împărţim frăţeşte, iar eu voi vinde ulterior acest teren şi cu banii de pe el îmi voi cumpăra o garsonieră în Bucureşti.

După care, Mirela s-a apucat să îşi construiască o casă. Şi atunci mi-a venit o idee: ce-ar fi să construiesc şi eu o casă, să o vând şi, cu banii pe care îi obţin, să cumpăr o garsonieră mai mare în Bucureşti.

Când s-a finalizat construcţia, iar geamurile erau mari şi casa luminoasă am început să mă gândesc: unde plec la garsonieră în Bucureşti, când aici am tot ce vreau, grădină, pot să pun roşii, castraveţi sau răsaduri de flori.

Ştim că eşti o mare pasioantă de şah. Cum a început?

Fiecare dintre noi cred că are un om-reper, un om care îi ghidează viaţa, iar pentru mine acesta a fost tovarăşul Bălaşa, învăţătorul meu care m-a învăţat să iubesc limba română şi şahul. Iarna, când era frig în sala de sport şi prea multe clase se înghesuiau în ea, tovarăşul Bălaşa ne-a cumpărat nişte şahuri şi ne-a învăţat să jucăm. Iar mie mi-a plăcut atât de mult sportul ăsta, încât mergeam la toate competiţiile care aveau loc: pe clasă, pe sector, pe municipiu. Şi le-am câştigat pe toate.

Am făcut câţiva ani de şah, nu am fost atât de bună pe cât speram eu sau am fost mai leneşă decât era cazul. Studiam câte patru ore pe zi, dar se pare că nu este suficient dacă vrei să faci performanţă. Aşa că am rămas doar cu pasiunea pentru şah, mai joc în tabără, cu copiii.

Şi mi-a mai rămas ceva: reflexul de a anticipa, de a nu muta până nu gândeşti bine dacă mutarea e corectă.

Pe cine mai adăugăm pe lista oamenilor care ţi-au influenţat viaţa?

Se spune că pe oamenii-reper din copilărie îi porţi toată viaţa cu tine. Dar trec anii şi aduc cu ei alţi oameni-reper. Unul dintre ei este Jana Gheorghiu. Ea mi-a plăcut foarte mult şi mi-a schimbat viaţa. Eram învitată într-o emisiune la Amerom TV, trebuia să cânt (o altă pasiune a adolescenţei mele). Jana Gheorghiu, căreia i se propusese conducerea Amerom TV, a trecut prin regie şi m-a văzut. Şi a aruncat o vorbă: ”fata asta ar trebui să facă televiziune!”. Şi nu a durat foarte mult până când conducerea postului mi-a oferit prima emisiune de televiziune. Aşa am început, la 16 ani, cu o emisiune pentru liceeni: ”O lume nebună, nebună, nebună!”. Iar Jana rămâne omul care mi-a deschis un drum, unul la care visam de foarte multă vreme, dar care nu mi se părea realizabil la acea vârstă.

Pentru cei care s-au născut după ‘90, cine este Jana Gheorghiu?

Jana Gheorghiu este o realizatoare de radio şi televiziune, producător şi un mentor pentru foarte mulţi adolescenţi. Un om care părea foarte dur, dar care se apropia foarte uşor de tineri şi le vorbea pe limba lor.

La 16 ani aveai propria emisiune de televiziune şi nu cred că a fost doar o întâmplare. De unde acest vis?

Era un vis de când eram foarte, foarte mica. De fapt, îmi doream să fiu ori stewardesă, ori să ajung în televiziune. Iar într-o zi, tovarăşul Bălaşa mi-a spus: vrei să le ţii pungile în avion celor care vomită? Imaginea era extrem de elocventă, iar visul meu de stewardesă a luat sfârşit acolo.

A rămas televiziunea. Şi îmi aduc aminte că, uitându-mă la doamna Sanda Ţăranu, mi se părea că este atât de delicată şi puternică în acelaşi timp, de distinsă, de frumoasă, demnă, încât îmi doream să fiu Sanda Ţăranu. Aşa că mi-am decupat un televizor dintr-o cutie de carton, l-am desenat, l-am decorat şi mă băgam înăuntru să citesc programul.

Am exersat la o cutie de carton. Când am ajuns în televiziune eram deja pregătită.

A venit Revoluţia şi accesul în televiziune s-a dovedit mult mai uşor. Totuşi, să ai emisiune tv la 16 ani este o performanţă care trebuie să fi avut ceva efort, pregătire, sprijin şi nu doar şansa de a fi într-o emisiune şi să de a fi văzut de un producător ca Jana Gheorghiu. Care era contextul care te-a dus în acea televiziune?

Am început la Radio Delta, după ce am câştigat, de trei ori la rând, un concurs de literatură. Iar premiul era să-ţi citeşti opera în direct.

Pe vreme aia exista un program care se numea Delta by Request, unde trimiteai scrisori, căci pe vremea aia email nu exista, şi le solicitai o anumită piesă la radio. Iar scrisoarea trebuia să fie convingătoare, pentru că, imaginează-ţi, erau copleşiţi de epistole. În paranteză fie spus, erau vremuri senzaţionale, se organizau întâlniri între ascultători şi realizatori şi ne duceam emoţionaţi pentru era minunat să vezi, în carne şi oase, o voce pe care o ascultai şi o admirai.

Eu eram fan Radio Delta. Fan înrăit. Mama era îngrijorată de cât de mult timp petreceam cu radioul. Dar nu ezita să-l folosească drept ameninţare: ”dacă nu faci asta, îţi iau radioul!”

Cum ascultam aproape toată ziua, nu mi-a scăpat anunţul concursului literar. Am participat, am câştigat şi am mers în emisie. Ceea ce era aproape paralizant pentru mine, fiind un copil extrem-extrem de timid.

Iar acolo s-a întâmplat un miracol: mi-am pus caştile, am tras foile şi am început să vorbesc. Iar lumea era  a mea. Puteam să comunic pentru că nu le vedeam ochii oamenilor. Iar mai târziu, la televiziune, mă minţeam că sunt doar eu cu obiectivul camerei.

Cert este că i-am convins şi, după o vreme, m-au lăsat să fac o emisiune la radio. Iar acolo aveam o colegă ce realiza, pentru Amerom TV, o emisiune unde am fost invitată să cânt. Acolo m-a remarcat Jana Gheorghiu. Iar restul e istorie.

Aproape douăzeci de ani de televiziune: implicare, energie, pasiune.  De ce ai renunţat de tot la această carieră?

Am renunţat de două ori. Prima data când am ajuns la Clinceni. Începusem proiectul social, iar acolo am găsit, cum îţi povesteam, copii care nu reuşeau să pronunţe sunetele, nu ştiau să facă acest lucru. Aşa că am încercat să le aduc un logoped. Şi nu am reuşit. Dar mi-am amintit că terminasem Facultatea de Psihologie şi că aş putea să încerc o specializare în terapie logopedică. Aşa că m-am înscris la master, am luat examenul. Dar am constatat că aveam o problemă: cursurile erau după-amiaza, la ora la care ar fi trebuit să fiu la redacţie.

Am încercat o vreme să le fac pe amândouă, dar copiii de la afterschool mă încuiau în clasă când mă pregăteam să plec la serviciu. Ajungeam la serviciu într-un târziu, mă străduiam să mă concentrez la ce făceam, dar gândul era tot la copii şi sunam învăţătoarelesă aflu dacă au mâncat, dacă şi-au făcut temele, dacă s-au jucat, dacă aveau nevoie de ceva. Deci mintea mea nu mai era nicicum la ce se pregătea la televizor. Şi atunci am realizat că este mai bine pentru toată lumea să îmi iau un an sabatic. Mi-am făcut socotelile şi mi-am dat seama că banii economisiţi îmi vor fi de ajuns pentru acel an, aşa că pot să merg la şcoală.

Iar după un an m-am întors la Prima Tv, unde am plecat trei ani mai târziu pentru că a apărut MagiCAMP.

MagiCAMP este un proiect minunat, dar o dată ce te implici, nu îţi mai rămân resurse să faci altceva. Îmi aduc aminte că abia aşteptam să ajung la serviciu să mă odihnesc puţin.

La început a fost relativ simplu pentru că am avut doar două săptămâni de tabără, aşa că mi-am luat concediu. În anul al doilea, patru săptămâni de tabără. Adică două săptămâni am luat concediu şi două făceam naveta. Veneam în Bucureşti seara, pentru jurnal, după nouă seara plecam în tabără. Am făcut asta două săptămâni. Dar în anul al treilea, când am avut nouă săptămâni de tabără, am realizat că nu am cum să rezist la un astfel de program. Atunci care era soluţia? E simplu: demisia.

Televiziunea a fost o mare, imensă pasiune a mea, iar când lumea îmi pune că am sacrificat-o îmi dau seama că lucrurile sunt puţin mai nuanţate. Nu am sacrificat-o pentru că nu mi-ar fi plăcut. Doar că dragostea pentru ce fac acum este mai mare decât cea pentru televiziune. Sunt două iubiri între care nu am ştiut să mă împart şi a trebuit să aleg.

Discuţia noastră se petrece în cadrul acestei campanii dedicate oamenilor care donează pentru o cauză caritabilă. Tu dăruieşti imagine, energie, timp, iubire, emoţie. De ce faci asta?

Nu pot să mă abţin. Uite, acum am venit la Bucureşti şi mi-am propus să stau două zile. Am reuşit să rămân doar una. Mă întorc la copii. Este o nevoie de a mă hrăni cu energia şi cu bucuria lor. Au atât de mult de dăruit şi fac asta fără niciun fel de protecţie. Pur şi simplu dăruiesc.

Copiii ăştia te iau de mână şi îţi povestesc despre lupta lor sau te întreabă „ce mai faci?” şi citeşti în privirea lor că le pasă, că nu este o întrebare banală, ci vine din interesul autentic de a afla cum e viaţa ta. Şi realizezi şi tu de câte ori ai pus întrebarea asta banală: ce faci? Fără niciun fel de conţinut.

Atunci îţi dai două palme şi mai spui doar atât: fii cu totul unde eşti! Nu fi cu mintea într-o mie de locuri! Asta fac ei din mine. Pur şi simplu, mă ancorează în prezent şi mă obligă să îmi dau seama cât de preţioasă e clipa.