Mihai Bobonete, despre depresia comediantului, despre dragoste, spaime și succese

Mihai Bobonete, actorul care îi dă viață, de 10 ani încoace, cârciumarului din Las Fierbinți, comediant și om de familie ajunge anul acesta, la 40 de ani, la o vârstă a bilanțurilor și întrebărilor căutătoare de sensuri. Viața nu a fost blândă cu el și poate din acest motiv râsul cu poftă pe care-l provoacă în rândul spectatorilor este mai profund.

Mihai Bobonete s-a născut la Craiova, însă cariera mamei lui, inginer agronom, a forțat familia să se mute la Giurgeni, într-o fermă de stat cu faimă în regimul comunist, un IAS. Așa se face că Mihai și-a trăit copilăria când la bunica maternă, pe Valea Roșie, în Craiova, când la Giurgeni, iar în fiecare dintre aceste locuri și-a închegat câte o gașcă de băieți „pontoși” și nedespărțiți. Mihai Rait, „fratele” lui din școala generală îi este coleg de platou în serial, Mihăiță Păloiu, de pe Valea Roșie, din Craiova, îi va fi în curând fin de cununie, iar Liviu, cel de-al treilea, cel mai frumușel dintre toți și responsabil cu umorul, s-a prăpădit în timpul facultății.

Mihai Bobonete a început Electrotehnica la Craiova, după ce a terminat liceul la Slobozia, unde a întâlnit-o pe femeia vieții lui, Cătălina, cu care are cei doi copii, pe Octav și pe Maria.

Moartea bunicii materne îl șochează și îl face să rupă orice legătură cu Craiova, cu ingineria, cu toată viața lui de până atunci. Îl întâlnește pe Octavian Strunilă, apoi pe Dan Chișu și începe ceea ce avea să îi aducă, mai târziu faima: cariera de comediant.

Cum a trecut peste depresie, care au fost oamenii esențiali din viața lui și cum poți râde când sufletul îți lăcrimează aflați de la Mihai Bobonete, în câteva minute de lectură.

Care ar fi urarea lui Bobiță pentru români?

Mihai Bobonete: Aș prefera să vorbim despre ce le dorește Mihai Bobonete românilor. Mă feresc să mă asociez prea mult cu Bobiță, atâta timp cât el este un personaj total fictiv, născut din imaginația unui scriitor, personaj pe care eu îl „execut” cu mare drag, dar care nu îmi este atât de cunoscut încât să știu exact ce le-ar ura românilor.

Atunci, Bobonete ce le-ar zice?

Mihai Bobonete: Eu le-aș dori românilor sănătate, întâi de toate, în anul ce urmează, fiindcă este cea mai importantă. Lucru pe care îl descopăr și eu pe pielea mea, de la an la an. Apoi le doresc să fie mai buni și, cel mai important, să fie fericiți.

M-aș fi așteptat să le dorești să râdă mai mult!

Mihai Bobonete: Oamenii râd la spectacolele mele și sunt mândru de asta.

Citeam de curând o carte despre o manevră simplă, pe care oricare dintre noi o poate face dimineața, în oglindă: să ne zâmbim. Omul povestea că în fiecare dimineață, înainte să se spele pe dinți, se uită și-și zâmbește singur. Ca prostu’, așa. Am încercat și eu manevra, deloc simplă, cum ai crede, și am constatat că după aceea mi-a fost mult mai ușor să zâmbesc altcuiva, pe parcursul zilei. Este foarte important să râzi.

Cum ai decis să devii comediant?

Nu a fost o decizie a mea. Așa a fost soarta.

Aș zice că s-a întâmplat destul de brusc: am avut un deces în familie care m-a afectat, am hotărît să plec din Craiova. În vara aceea am avut noroc de o întâlnire la Costinești cu Octavian Strunilă, m-am dus la facultate, la București. Am intrat la actorie, doar că eu aveam 23 de ani, colegii mei erau de 18 ani, iar toate rolurile mele de examen erau de bătrâni, care aveau copii. Ce să înțeleg din facultate? Dar l-am întâlnit pe Dan Chișu, care avea atunci Café Déko, iar de acolo lucrurile au mers uns.

Niciodată nu mi-am dorit să fiu actor.

Tata mă vedea inginer. De altfel, când am plecat din Craiova, repetam anul IV la Electrotehnică. Chipurile, îl aprofundam. Am avut 24 de restanțe.

Mama însă m-a sprijinit. Când le-am spus că vreau să mă duc la București, să mă fac actor, tata a dat cu flăcări pe nări, iar ea m-a încurajat să plec și mi-a mărturisit că asta visase pentru mine, de fapt.

Fost-a cineva din familie actor vreodată?

Mihai Bobonete: Nu, dar fratele bunicii mele, Nelu Pascu, a fost unul dintre cele mai de renume acordeoane din Oltenia. El a cântat chiar și la înmormântarea lui Amza Pellea, iar toată copilăria mea, la bunica din Craiova, am crescut printre lăutari.

Nea Nelu era un fel de lider printre lăutari, antama nunți, organiza petreceri și tot timpul se cânta în curtea noastră. Indiferent ce zi era, deodată te trezeai că unul scotea acordeonul, altul aducea saxofonul, unul băga chitara, celălalt dădea drumul la boxe și începea petrecerea. Printre ei am trăit eu.

Eram copii. Îmi aduc aminte cum veneau de la nunți, deschideau cutia saxofonului și curgeau de acolo monedele alea de trei și de cinci lei, dacă le mai ții minte, din aluminiu.

Noi îi strângeam repede și plecam, toți copiii de pe Valea Roșie, din Craiova, să cumpărăm înghețată. Și mâncam până dădea diareea în noi.

Deci talentul artistic de la bunica maternă venea!

Mihai Bobonete: Așa că aș zice cumva că mare parte din talent se moștenește genetic și vine din partea mamei, fiindcă acolo erau artiștii.

Tata lucra la Electroputere și, din cauza unei boli care l-a afectat pentru toată viața, nu a mai putut să lucreze, așa că a devenit șef de cadre în ferma în care muncea și nevasta lui.

Mama a fost inginer agronom. Toată viața ei a muncit numai în câmp. Deci n-avea nicio treabă cu arta, ai zice. Însă ea a fost omul care ne-a adus folclorul în casă, cum s-ar zice. Ea asculta muzică populară și uneori mai și cânta.

Pe de altă parte, în familia mea, tata a fost un hipiot desăvârșit, care a detestat comunismul toată viața lui. Era un fan al Woodstock-ului și ne-a crescut pe mine și pe fratele meu cu muzica rock veche: Santana, Joe Cocker ori Jimmy Hendrix.

Ai zice, după conflictul actual dintre rock și muzică populară, că tot timpul era o ceartă în familia voastră, legată de cine pune primul discul. Așa era?

Mihai Bobonete: Nu neapărat. Părinții mei s-au înțeles foarte bine. Și, pe lângă educație, valori și multe alte lucruri, de la ei am moștenit și multe momente de dragoste aproape de neimaginat în lumea asta la doi oameni. Îți dau un singur exemplu relevant: tata a trebuit să stea internat la București vreo cinci ani de zile, iar mama, care deja mă născuse pe mine, m-a lăsat în grija bunicilor și a stat prin spitale, alături de soțul ei. Nu intru în mai multe detalii, fiindcă povestea este mai complicată, tata a trecut prin niște operații greșite, medicii au trebuit să îl țină o vreme pe opium, a stat foarte mult timp imobilizat la pat, pe scurt au fost niște întâmplări destul de ciudate, dar aș vrea să înțelegi cam câtă iubire era între ei, încât mama, vreme de vreo cinci ani să aleagă constant să stea alături de soțul ei, în spital.

Ineficiența sistemului de sănătate era și atunci la fel ca acum, iar mama a trebuit să stea cu el fiindcă ea putea să-l ajute mai mult decât putea să o facă un angajat al sistemului. Asta nu înseamnă că mama ne-a abandonat, ci ne-a lăsat pe mâini bune, ale bunicilor, niște oameni excepționali, Dumnezeu să-i ierte!

Ți-am povestit toate astea fiindcă la noi, în familie, nu s-a pus niciodată problema despre cine cântă: cocoșul sau găina. Nu era cazul, fiindcă între mama și tata a fost tot timpul acest parteneriat și o simbioză totală.

Iar ca să te contrazic până la capăt, aș zice că nu există război între folclor și rock, după ce am văzut Clash of Titans – Red Bull, între Vița de Vie și Sub Carpați. Cred că a fost unul dintre cele mai tari spectacole pe care le-am văzut în viața mea, ceva demn de Pink Floyd.

Carevasăzică, atâta muzică în familie ar fi trebuit să te ducă mai mult spre lumea muzicală, decât spre actorie. Nu?

Mihai Bobonete: Din păcate am moștenit vocea tatălui. (râde) El a cântat la chitară o perioadă, eu am ureche muzicală, dar nimic mai mult. Din fericire, amândoi copiii mei o moștenesc pe soția mea, pe Cătălina și cântă: Octav este la Academia lui Brenciu și cântă foarte bine, iar Maria, Slavă Domnului, cântă și acasă, și în mașină, peste tot.

Dar să știi că și instrumentiștii fac treabă bună și ai fi putut încerca acordeonul unchiului mai mult decât a-l asculta, nu?

Mihai Bobonete: Sunt total atehnic, iar muzica mi-a demonstrat câtă legătură are cu matematica. (râde) Nu s-a lipit de mine niciun instrument. Am rămas însă cu plăcerea de a pune muzică și o fac pe DJ-ul în vacanțe, pe plajă, în Vamă. Îmi place să fac un play-list și mă bucur când văd lumea că dansează și se bucură de alegerile mele.

Dar când venea unchiul și orchestra lui, tu unde erai? Un cuminte spectator sau în centrul atenției?

Mihai Bobonete: În perioada asta despre care vorbim, nu eu eram copilul în centrul atenției. Aveam o gașcă cu doi prieteni foarte buni: Mihăiță, care încă trăiește și urmează să-i fiu naș, iar al doilea, Liviu, a murit din păcate în timpul facultății. Liviu, un băiat frumușel, care semăna leit cu Ștefan Bănică Jr., era cel mai amuzant dintre noi. Eu, aș zice, eram mintea diabolică, care punea la cale cele mai mari năzdrăvănii. Dar nu eram cel mai funny.

Legăturile între noi porniseră de la părinții noștri, și ei prieteni vechi de pe Valea Roșie. Mama mea și cu a lui Mihăiță erau prietene, crescuseră împreună, tot în Valea Roșie. La fel eram și noi, copiii lor.

Valea Roșie este un cartier din Craiova, dar noi locuiam chiar pe vale. Acolo era locul în care am crescut liberi și deloc constrânși de temeri și reguli rigide.

La 6-7 ani, noi mergeam la ștrand singuri. Și nu cred că se întâmpla ca ai noștri să stea cu grijă vreun moment.

Libertatea asta ce ți-a dat, în formarea caracterului, dincolo de simplul fapt că făceai atunci ce voiai tu?

Mihai Bobonete: Cred că este evidentă diferența între copilul care trăiește tot timpul sub aripa părinților și unul care crește liber și învață singur despre ce e bine și ce e rău să faci. Acest bagaj de cunoștințe se consideră a fi un upgrade al eroului ce va fi mai târziu în viață.

Îmi pare net superioară copilăria unuia care a trăit liber și a putut să învețe împreună cu alții binele și răul, decât a unuia, căruia doi oameni i-au spus tot timpul ce e bine și ce e rău.

Or, eu am fost copilul care la 14 ani a plecat de acasă.

De ce ai plecat la 14 de acasă?

Mihai Bobonete: Eu am făcut liceul la Slobozia, la „Mihai Viteazul”, și am stat la internat. Vinerea mâncam fasolea și fugeam acasă, la Giurgeni, la părinți.

În vremea lui Ceaușescu, mare parte dintre inginerii agronomi erau repartizați în Bărăgan, grânarul patriei, unde erau deportați la propriu, cu familie și cu copii.

În 1982, când eu aveam 2-3 ani, ai mei au trebuit să se mute din Craiova, la Giurgeni, în IAS – un tip complex de fermă, care nu se afla în sat, ci la vreo 5 km distanță. Acolo am văzut pentru prima oară deținuți politici, chiar și după 1982, când am ajuns noi acolo. Îmi aduc aminte de ei bine, fiindcă ieșeau la plimbare și aveau o pază simplă, fără garduri și sârme, așa cum probabil s-ar fi întâmplat în cazul infractorilor de drept comun.

La 14 ani, când a venit vremea să dau la liceu, am intrat la Slobozia, la mate-fizică, la „Mihai Viteazul”. Și am stat în internat, unde existau două camere de băieți și 30 de camere de fete, de la vârsta gimnaziului până la postliceală. Nu știu ce fete vor citi interviul ăsta, dar trebuie să spun că le-am rămas dator pe viață. (râde)

Acolo am cunoscut-o și pe Cătălina, la o petrecere, în cantina internatului. Am invitat-o la un blues și aia a fost. Ea avea 12 ani, eu 14, iar motivul pentru care venise acolo era că avea o soră mai mare, la liceu și locuia împreună cu ea.

E uimitoare legătura voastră, cu atât mai mult cu cât tu ești un personaj celebru. Cum crezi că s-a întâmplat asta?

Mihai Bobonete: Celebritatea mea nu a venit peste noapte, ci după o muncă uriașă. Apoi a venit la o vârstă la care noi eram de mult împreună, îi aveam și pe Maria, și pe Octav. Iar când se întâmplă așa, nu prea te mai uiți în stânga și-n dreapta.

Încă mai avem momente în care ne simțim îndrăgostiți unul de celălalt, sunt clipe în care ne simțim doar prieteni foarte buni, iar toate astea legate mă fac să cred că există încă iubire între noi, iar prietenia va rămâne pe viață.

Și când se termină aventura ta de internat la Slobozia? După ce dai bacalaureatul și pleci la facultate?

Mihai Bobonete: Nici măcar. Eu mă duc în Craiova, Cătălina vine la București. Am stat separați trei ani.

Ajung la Craiova ca musafir, atenție, fiindcă părinții mei locuiau la Giurgeni. Aveam, însă bunicii paterni la Craiovița și bunica maternă în Valea Roșie.

Locuiam și la unii, și la alții. Cu toate astea însă mi-am făcut prieteni noi, buni, pe care îi am și acum, care locuiau în căminul Facultății de Drept. Peste noapte, m-am trezit că aveam și eu camera mea în acest cămin, fiindcă cel mai bun prieten al meu era și administratorul locului. Practic, am continuat povestea din Slobozia, cu viața mea între cămin, unde era gașca, și casa alor mei și a bunicilor mei. La părinți, la Giurgeni, mergeam în vacanță, iar la Craiova, acasă, stăteam cumva la internat și eram student.

Deci, tu, băiat crescut între lăutari, cu o gașcă de prieteni „pontoși”, ajungi la facultate, la Electrotehnică.

Mihai Bobonete: Da, în anturajul ăsta în care eram ingineri în devenire, tineri care iubeau fizica și matematica, mai puțin umorul.

Eu cred că de-aia am fost dat afară din facultate. La un laborator de rupere de curent am desenat două bile și am scris că s-a produs un fulger de tip AC/DC și că restul mie mi s-a părut chineză, or, cum nu învățasem chineză, n-am mai scris nimic. De fapt era matematică, nu chineză, iar mie mi se părea desen: șarpe, cămilă, dromader + un tigru = 4.500 la pătrat. Cine să știe așa ceva? (râde)

Bun, dar cum se duce un tânăr, cu bună știință la o facultate atât de tehnică, unde e limpede că are nevoie de matematică?

Mihai Bobonete: Adu-ți aminte de nebunia părinților din perioada 1998-1999 când, indiferent de liceul pe care îl terminai, mergeai către o facultate înfrățită cu vreuna de prin Europa, în speranța că vei pleca la studii acolo și te vei stabili undeva în afară, să muncești și să-ți faci un rost. Visul lor, al părinților noștri, era să părăsească această țară, fiindcă ei trăiseră o viață în comunism.

Așa că, imediat ce am terminat liceul, tata a vrut să mă duc la Facultatea de Electrotehnică, care era înfrățită cu cea din Toulouse, cu care uneori făcea și schimburi de experiență, iar dacă erai foarte bun, îți puteai găsi un job în Franța și te puteai stabili acolo.

Ai plecat din Craiova când a murit cineva drag. Despre cine era vorba?

Mihai Bobonete: Legătura mea cu Craiova s-a rupt în momentul în care a murit bunica din Valea Roșie, într-un accident stupid.

Nimic nu mă mai ținea acolo. Brusc mi-am dat seama că nu mai voiam acea facultate și îmi doream să fiu actor, așa că am plecat la București.

Și ce au schimbat în tine doliul ăsta, doliul după prietenul tău din gașca de copilărie?

Ce schimbă în orice om când îi pleacă cineva drag.

Când doliul se întâmplă la o vârstă mai mică, schimbarea este mai profundă. Nu?

Mihai Bobonete: Când se întâmplă la o vârstă mai mică are toate șansele să devină o traumă. Crești și cari în tine copiii care ai fost. Când doliul apare la unul dintre acești copii ori la una dintre aceste vârste, el devine o traumă de nevindecat, dar care poate fi mai ușor înțeleasă dacă te întorci asupra ei la altă vârstă, cu o altă înțelegere a lucrurilor și cu ajutor din partea unui terapeut.

La vârstă adultă însă, doliul nu mai lasă astfel de urme din simplul motiv că înțelegi altfel rostul vieții. Când mi-am înmormântat ultima bunică, cea paternă, mi-am dat seama de un lucru: dacă până atunci îi spuneam ei mamaie, lui tata, tata și mamei, mama, brusc eu am devenit tata, iar mama mea mamaie, așa cum îi spune Octav. Când dispar bunicii, se schimbă timpul și realizezi că ai îmbătrânit.

Eu m-am întâlnit pentru prima oară cu terapia acum vreo cinci ani, când au intrat hoții peste nevastă-mea și peste copii în casă, când eu eram plecat. Nu s-a întâmplat nimic grav. Ai mei dormeau iar hoții, niște găinari care nu au priceput că oamenii de vârsta mea nu-și țin în casă lucrurile de valoare, și-au dat seama că nu aveau ce să fure. Pe de altă parte și-au dat seama și că mai era cineva în casă.

Dar pentru mine impactul a fost de așa natură încât am fost nevoit să ajung la terapeut. Și a fost prima mea întâlnire cu această formă de vindecare. Au trecut ani de atunci și acum am început din nou, fiindcă am avut o problemă de alt gen.

Ai putea să râzi, dar am simțit la un moment dat că mă părăsește umorul, că nu mai sunt deloc funny, motiv pentru care m-am trezit într-un colaps. Bine, am aflat că toată treaba asta era pe fondul stresului și al oboselii acumulate. Munceam enorm și ajunsesem la epuizare. Iar concluzia asta a apărut abia după terapie. Iar după ce am tratat asta, mi-am revenit extraordinar.

A vrea să înțeleg cum ai ajuns să ieși pe scenă și să faci oamenii să râdă, timp în care tu porți toate aceste traume și doliul în interior în tot acest timp.

Mihai Bobonete: Se spune că depresia comediantului este o boală, nu este ca orice depresie. Toți oamenii care au făcut lumea să râdă suferă de depresie. Trebuie doar să știi cum să o ții în frâu.

Pot să spun că și eu o am.

Nu sunt primul de la noi care vorbește deschis despre asta. Cred că a făcut-o și Bendeac, Micuțu, care a suferit de depresie și a vorbit.

La mine a fost mai complexă și vine din bucățele, din copilăria mea, din aceste lucruri pe care le pomeneam. Fie din copilăria mea, strâns legată de Amza Pellea, ale cărui monologuri le ascultam și atunci și acum. Aveam viniluri cu el sau cu Toma Caragiu. Mă așezam la gura sobei, le ascultam și râdeam cu lacrimi. Iar de la an la an înțelegeam mai mult.

Când am început să fac stand-up mi-am dorit să pot să povestesc oamenilor despre viața mea, iar ei să râdă. Am început cu realitatea: o poveste a mea, despre mine, spusă în tren, între Craiova și Pitești, la care se râdea foarte mult.

Atunci mi-am dat seama că trebuie să încep să inventez o lume în care să fiu altcineva, să reușesc să fac lumea să râdă mai repede, mai eficient și mai frumos. Amza Pellea i-a inventat pe Sucă și pe Nea Mărin. Și eu joc niște personaje în stand-up-urile mele.

Am oprit de curând la un echipaj de poliție, eram cu nevastă-mea și agentul o întreabă: „cum stați, doamnă, cu nesimțitul ăsta în mașină, la câte spune despre dumneavoastră!?”. La care Cătălina îi răspunde: „nu vorbește de mine, ci de altă nevastă!” Iar agentul, încurcat puțin că a comis gafa, se uită la mine și-i zic: „Ea e soția mea de 26 de ani. Nu am alta. Dar când sunt pe scenă e alta, dom’le, ce nu-nțelegi!?”(râde)

Când mi-am dat seama că pot să vorbesc oamenilor, iar ei să mă asculte și să râdă, a fost un moment interesant, care a produs un declic în mine. Iar asta se întâmpla la Café Déko, în ceainăria lui Dan Chișu, care făcea din larg emisiunea aceea, Ocolul Pământului în 80 de zile. L-am sunat, i-am spus cine sunt, nu știa cine sunt, nici eu nu prea știam, dar i-am zis că vreau să fac stand-up în cafeneaua lui. Și așa am început: cu Strunilă, cu Costel, cu Teo, cu Bordea, oameni care au venit rând pe rând și care au rămas acolo.

Am lăsat facultatea și încep spectacolele de stand-up. Care încep să meargă foarte bine, cunosc oameni care voiau să facă același lucru, începe să meargă și Café Déko. Intru în televiziune, ajung în serialul La bloc, începe să-mi placă televiziunea și să înțeleg ce îmi aduce ea.

Acum 12 ani îl cunosc pe Dragoș Buliga, regizorul serialului, dar și gașca, Șerban Ionescu DOP (directorul de imagine), Mișu Calachiu, care veneau din echipa lui Teo Trandafir.

Ei fac serialul Vine Poliția, care a fost o adaptare din Spania, care n-a avut mare succes la noi, dar a legat o gașcă mișto: eu, cu Leonid Doni (Robi din serial), Costi Diță, (Giani) și o mare parte din echipa de acum din Las Fierbinți.

Vine la facultate și Mihai Rait, Dorel din serial. Mihai îmi este prieten cam din acea perioadă în care făceam gașcă cu Miță și cu Liviu, doar că în zona unde locuiau părinții, la Giurgeni. Am fost colegi din clasa a IV-a, deci suntem ca doi frați.

Aș vrea să nu spun foarte multe despre subiectul ăsta, fiindcă sper ca acest 2020 să îmi dea voie să termin cartea pe care am început-o și care vorbește despre cei 10 ani de Las Fierbinți. În felul ăsta voi răspunde și la cea mai frecventă întrebare: care este secretul succesului și longevității acestui serial? Iar răspunsul este în aparență simplu: e mai presus de scenariu ori regie, este despre niște relații umane.

Cum te-a schimbat succesul?

Mihai Bobonete: În niciun fel, iar despre asta vorbesc mai mult în spectacolul pe care l-am avut la Sala Palatului.

Noi nu am devenit celebri. Muncind 10 luni din 12 la serialul ai toate șansele să fii celebru, dacă ți-ar mai rămâne și timp. Or, la mine, ce rămâne din timp îl dau familiei. Am doi copii, care au crescut, sunt un tată cu normă întreagă, deci nu am apucat să mă schimb prea mult. Vacanțele mele sunt aceleași ca ale oricărui român cu venit mediu, adică merg în fiecare vară în Grecia și pe la noi, la mare. Nu am ajuns în Miami.

Nu am fost vreun calic, dar nici nu am strâns vreo avere. Am fost corect cu statul român și am plătit până la ultimul leuț tot ce era de plătit. Am avut perioade în care am văzut ce înseamnă foarte mulți bani, chiar în plic, dar nu mi-au luat mințile și nici nu mi-a plăcut prea tare.

Aș zice că an de an cel mai bun câștig este un prieten sau mai mulți noi, care îmi rămân foarte apropiați.

Te temi că-ți pierzi succesul ori inspirația?

Mihai Bobonete: E destul de târziu să mai am temeri de acest gen. Țelul meu este să muncesc în ritmul ăsta până pe la 45 de ani, după care să o las mai ușor.

Am muncit atât de mult și am făcut lucrurile cât am putut de bine, cel mai bine, încât nu mă tem că dacă se va opri serialul vom fi uitați toți. Și nu mă tem că, dacă îmi voi pierde umorul, îl voi pierde de tot.

Sunt la fel de funny și când sunt cu prietenii mei, la masă, nu doar pe scenă. Văd viața cu alți ochi și mi se pare că ar trebui să încercăm să râdem tot timpul.

De unde-ți vine echilibrul ăsta?

Mihai Bobonete: Cred că din educație și din mine. Nu am fost niciodată un tip hapsân sau unul care se hrănește din iluzii. Și, ținând foarte aproape de prieteni, care nu sunt celebri și care m-au păstrat cu picioarele pe pământ, nu am putut să mă schimb prea mult. Am avut exemple de prieteni mai în vârstă, care au familii, copiii, și de la care am învățat. Mi-a plăcut și am luat exemplul. Iar acum sunt și eu în acest punct, în care sunt fericit de tot ce mi se întâmplă. Iar când spun asta chiar sunt un om fericit.