Mina Gălii, profesor Teach for Romania, activist UiPath Foundation: „Mi-am dat seama că pot să ajut copiii să crească, să viseze mai mult și mai îndrăzneț”

Mina Gălii este profa de TIC, cea care a scris și expediat câte o scrisoare pentru fiecare dintre cei 400 de elevi ai săi.

MIna s-a format în cibernetică, iar în timpul facultății a descoperit gustul fără seamăn al voluntariatului în educație. Iar din acea clipă drumul ei avea să ia o turnură radicală: avea să devină o profesoară devotată elevilor ei și un activist preocupat ca munca sa să schimbe atât cât este posibil din lumea aceasta în care nu putem rămâne observatori cu mâinile în sân.

Ce te-a dus pe tine către Teach for Romania?

Mina Gălii: E o poveste care începe din facultate, când eu m-am implicat într-un ONG studențesc și, timp de trei ani, cât am fost studentă, am făcut multă muncă de voluntariat acolo. Vorbim despre SISC, Sindicatul Studenților din Cibernetică, unde ne-am organizat în echipe pentru a crea un festival de teatru, o serie de conferințe și tot felul de alte proiecte. Deși mi se pare că munceam enorm, mi-a plăcut foarte mult mediul ăsta, în care toată lumea muncește, trage în aceeași și avem rezultate.

Când am terminat facultatea, m-am simțit foarte tristă că mă îndepărtez de domeniul ONG. În perioada licenței am început să reflectez și m-am dus la biblioteca ASE-ului unde am găsit niște cărți cu teste de personalitate, de caracter și mi-am dat seama că ceea ce mi-a plăcut mie dintotdeauna, chiar de când eram mică, era să mă joc de-a școala.

În contextul ăsta am ajuns la o organizație a unui om foarte bun din Dâmbovița, Șerban Moldoveanu, care s-a mutat într-un sat și a început să construiască școli de vară. El căuta atunci doi studenți care să vină să le povestească copiilor din satul lui cum e la facultate. Și așa am ajuns să stau cu copiii și, după două ore cât vorbit cu ei, mi-am dat seama că asta vreau să fac, să fiu printre copii.

De ce? Ce s-a întâmplat în acele două ore?

Mina Gălii: Le-am povestit cum este să fii la facultate și mi-am dat seama că ei nu aveau perspectiva asta. Ăsta a fost și motivul pentru care ne-a adus Șerban acolo, pe mine și pe prietena mea. Erau foarte curioși despre cum e facultatea, ce-ar putea ei să facă mai departe și mi-am dat seama că mi-ar plăcea să ajut copiii să crească, să viseze mai mult și mai îndrăzneț. Mi-am confirmat după întâlnirea cu acești copii și după ce am avut această concluzie că asta îmi doream eu încă de când eram mică, dar nu am fost atentă. Așa am ajuns să îmi doresc arzător să lucrez în domeniul Educației. Începusem să-mi fac foarte multe planuri despre cum aveam să mă apuc eu de cursul de pedagogie, pe care îl refuzasem în primul an de facultate. Mama îmi spusese să îmi las opțiunile deschise, dar nici nu am vrut să aud. După anul 3 mi-am dat seama că aveam nevoie de cursul de psihopedagogie…

E miraculoasă această transformare din anul 1 de facultate și până în anul trei. Ce a determinat schimbarea?

Mina Gălii: Un cumul de factori. În primul rând datorită experienței din ONG și a faptului că știam că îmi doresc mediul respectiv, mediul activ între oameni și să creez experiențe pentru oameni și apoi probabil că foarte multă din această schimbare radicală a fost la Șerban, pentru că m-a invitat să vorbesc cu copiii și am avut și spațiu să ne jucăm…

Cine este mentorul tău în materie de ONG-istică?

Mina Gălii: El a fost practic persoana care m-a introdus cumva alături de copii, dar nu am rămas în contact cu el ca și mentor.  

Mina Gălii: De ce Teach for Romania?

Mina Gălii: Mă gândisem să fac toate cursurile de pedagogie, cum am să le plătesc, cum am să lucrez în paralel doi ani de zile să fac cursul, dar la foarte scurt timp după ce am decis să intru în învățământ am găsit un short cut și acesta era Teach for Romania. Practic nu cred că am lucrat în corporație mai mult de câteva luni până când am descoperit Teach for Romania și restul de 6 luni de când l-am descoperit și am zis că vreau să fac asta, a fost job-ul care mă ajuta să supraviețuiesc în București și să mă pregătesc să intru în Teach. Am fost la o întâlnire pe care au organizat-o ei să îi cunosc și a fost dragoste la prima vedere de ambele părți. Am rămas în contact cu ei din noiembrie 2015 până în iunie 2016, ne-am văzut destul de des și în iulie 2016 am început Academia.

Ce ți-a plăcut la această experiență?

Mina Gălii: Teach for Romania a fost combinația dintre ONG – comunitate, activitate, oameni – și Educație, copii. Pentru mine a fost combinația ideală.

Cum au funcționat lucrurile pentru tine? În ce comunități ai fost? Ce ți-a plăcut? Ce nu ți-a plăcut? Ce ai schimbat?

Mina Gălii: În cei doi ani am fost în două comunități. Prima din județul Călărași, satul Gălbinași, unde am fost învățătoare. În al doilea an am fost în București, în Giulești-Sârbi, și am fost profesor de TIC la patru școli și am avut undeva la 400 de elevi. A fost foarte interesant pentru că am avut experiențe foarte diverse. În primul an, în sat, mi-a plăcut și încă îmi place foarte mult ideea de comunitate mică pentru că, în momentul în care mă duceam știam că totul este acolo, că toți oamenii se cunosc cu toți și că orice mică schimbare eu pot să aduc unui copil din comunitatea respectivă se simte la nivel destul de mare în comunitate. Acolo am povestit foarte mult despre experiența mea în online, despre diverse situații cu care se confruntă copiii, a fost prima dată când m-am întâlnit cu copii care veneau din familii în care părinții erau analfabeți și vedeam în mod direct ce înseamnă asta și cum se traducea acest lucru ca impact în viața lor. A fost destul de șocant pentru mine la început și am realizat că noi, ca și comunitate at large avem nevoie să știm că există acești copii ca să putem ști cum e nevoie să contribuim.

De ce era nevoie de tine acolo, că sistemul are pârghiile ca să acopere aceste nevoi. Ce aduceai tu în plus? Sau ce aducea Teach for Romania prin tine în această comunitate?

Mina Gălii:  Teach for Romania aducea prin mine, și încă aduce prin toți profesorii pe care îi are, viziunea asta mai mare asupra unei comunități. Adică ce se întâmplă în relația cu un copil nu rămâne doar în clasă, rămâne și în relația cu familia, cu comunitatea, proiectele pe care noi voiam să le facem în comunitate și eram încurajați de Teach for Romania să facem asta, dar și faptul că noi încercam să includem și să implicăm mai mulți actori din comunitate. De exemplu, încercam să luăm legătura cu primăria, să fim direct aliniați. Mie nu mi-a ieșit. Eu chiar am reușit să mă cert cu primarul în prima săptămână. Lucrurile pe care eu le-am reușit a fost să vorbesc foarte mult despre clasa mea, despre copiii cu care eu lucrez, despre școală și am adus foarte multe resurse. Pentru că oamenii au înțeles cu ce se confruntă școlile din sate și și-au dorit foarte mult să contribuie. Am primit de la bani la materiale, cărți, whiteboard… la fel și în al doilea an, când am fost profesor în București am primit scaune ergonomice pentru calculatoare, am primit calculatoare, chiar am reușit să modernizez destul de mult un laborator. Eram mai stăpână pe mine pentru că mi-am dat seama că mă înțeleg mai bine cu copiii mai mari, cei de gimnaziu, cred că a fost cel mai frumos an din viața mea.  Asta datorită relației cu elevii și a materiei predate. TIC este un instrument, dar conținutul efectiv poate să fie din multe domenii. Și am adus multe domenii, mai ales cele de reflecție pentru că aveam multă experiență cu asta. Iar la teste aveam grijă să fie incluse și întrebări de reflecție, despre ei, la care să scrie cât erau confortabil să scrie despre ei, să împărtășească cu mine, le dădeam teste de personalitate și am centralizat toate aceste rezultate și, când am terminat anul școlar, le-am scris tuturor câte o scrisoare personalizată și am inclus rezultatul la acele evaluări și mesajul meu către ei a fost cumva să nu uite că e foarte bine să se descopere pe ei înșiși și, dacă vor să mai caute informații despre lucrurile respective, le-am lăsat rezultatele lor acolo.

Ai spus că ai avut 400 de elevi. Ai scris o scrisoare pentru fiecare?

Mina Gălii: Da. A fost un template făcut de mine, cu un mesaj pentru ei, câteva rânduri despre clasă și apoi, personalizat, pentru fiecare din cei 400 de elevi, câte un paragraf personalizat.  M-am străduit să îi cunosc din prima săptămână. I-am pus să se prezinte și i-am reținut pe aproape toți, de prima dată. Cel puțin pe 80% dintre ei i-am ținut minte în prima săptămână.

Ce faci tu acum?

Mina Gălii: Acum lucrez tot în slujba copiilor și tinerilor din comunitățile vulnerabile. A rămas cu mine această cauză și cred că o să rămână mult timp. Am lucrat în Ferentari. Am primit această propunere de la UiPath Foundation în 2019 și a fost foarte interesant. Pur și simplu mi-au propus să preiau comunitatea din Ferentari în momentul în care nu exista programul, nu erau copii cuprinși în program. Acolo am avut șansa să obțin eu recomandări de copii pe care să îi includem și care, practic, au devenit ai mei: 40 de copii în 2019 și care erau de gimnaziu, ceea ce e grozav că e mai simplu să creez o relație cu ei. Toată infrastructura pe care am creat-o în jurul lor – de la burse la sprijin medical, psihologic, material, școlar  la relația cu familia – mi-am dat seama că singura persoană care îi poate ajuta sunt eu pentru că în mine au încredere. Și chiar dacă este un cartier din Capitală, sunt foarte mulți părinți cu care eu am lucrat și care, din păcate, nu au fost deloc la școală și sunt analfabeți. Dintre beneficiarii pe care eu îi aveam, aveam cam 40% dintre copii care aveau cel puțin un părinte analfabet. Aveam doar două cazuri de părinți care nu au fost la școală deloc, dar care au învățat să citească fie cu ajutorul unui membru al familiei extinse, fie care au fost parte, ca adulți, dintr-o organizație care i-a ajutat să învețe.

Cum te-a schimbat pe tine experiența pedagogică?

Mina Gălii: Cred că cel mai mult impact l-a avut asupra misiunii mele personale. Nu mai reușesc să-mi închipui cum aș putea să lucrez pentru altă cauza decât cea a copiilor care au nevoie de educație. La nivel personal m-a schimbat pentru că mi-am dat seama că problemele cu care ei se confruntă pentru mine au devenit niște matrice pentru care eu caut soluții. A fost o consecință naturală aceea că mi s-a blocat empatia pentru situațiile foarte grele cu care m-am confruntat încă din primul an. Pentru că am avut situații în care copiii urmau să fie luați de stat și suferința era prea mare. Creierul meu și-a găsit acest mecanism de apărare și am devenit foarte hands on în diverse situație. Când aud o situație simt că intru automat în modul de rezolvare. Asta mi se întâmplă și în viața personală.