fbpx

Căutare

Share this article

Monica Althamer este teolog ca formare, ar fi putut fi profesoară de limba română, de limba engleză sau de religie, dar a ales să dea contur și sens credințelor sale cele mai profunde în saloanele de spital de unde răzbate nesfârșita suferință a pacienților diagnosticați cu boli grave.

Monica a început să facă voluntariat în secțiile de oncologie ale spitalelor atunci când muncea, ca oricare dintre noi, într-o slujbă cu menirea de a câștiga bani pentru facturi, rate, cheltuieli. După o vreme însă, când a aflat povestea unui adolescent care, din situația lui medicală, diagnosticat cu leucemie, consilia și dona pentru alți pacienți ca și el, Monica a decis să transforme voluntariatul în ocupație principală și să își caute sensul existenței în preajma celor care aveau nevoie de sfaturile, informațiile și cuvintele ei.

De atunci, Monica s-a implicat în rezolvarea, atât cât s-a putut, a cazurilor Colectiv, a continuat să navigheze pacienți oncologici, a devenit secretar de stat în Ministerul Sănătății, în guvernul tehnocrat, iar acum se implică în rezolvarea unuia dintre cele mai grave și impresionante cazuri de „mari arși” de la noi, Măriuca, o adolescentă care la 17 ani, în urma unei plângeri pentru viol pe care a depus-o la poliție pe numele unui agresor ce avea la activ 5 omoruri și fusese eliberat condiționat pentru bună purtare, a fost incendiată de acesta din urmă.

Mai bine de 90% din suprafața corpului i-a fost afectată și mai mult de 15% din căile aeriene au fost arse.

Tânăra a fost transferată la Spitalul „Grigore Alexandrescu”, unde e echipă interdisciplinară, coordonată de medicul Iulia Nacea, chirurg plastician, i-a salvat viața.

Măriuca este un miracol. Cazul ei a fost preluat de Asociația în Numele lui Alexandru, care acum face lobby pentru ca fata să fie transferată în clinica Moritz, din Germania, unde se află și pompierul Mihai Sfetcu, rănit în misiune.

Povestea Măriucăi o știm, din păcate; în ce stare se află acum, ce se mai poate face pentru ea și ce se mai poate schimba spre a preveni astfel de situații dramatice?

Monica Althamer: Situația Măriucăi este una foarte bună acum, având în vedere de unde a plecat. Eu nu cunosc un alt caz în România care să fi reușit performanța să supraviețuiască având datele medicale pe care le-a avut ea la internarea în spital: peste 90% din suprafața corpului afectată și 15% din căile respiratorii atinse, adică extraordinar de mult. Arsura de căi aeriene înrăutățește în general pronosticul pacienților ca Măriuca.

Ea este un miracol.

Era minoră la momentul în care a ajuns în spital în urma tentativei de omor prin incendiere. Aș zice că a fost un noroc pentru ea, dacă se poate spune așa, fiindcă astfel a ajuns în centrul de la Spitalul „Grigore Alexandrescu”, un spital de urgență pentru copii, unde funcționează această echipă fantastică, care a tratat-o pe Maria.

Medicul curant al ei, doamna doctor Iulia Nacea, cu specializarea în chirurgie plastică, care s-a ocupat, împreună cu alți medici, ATI, kinetoterapie, psihologi, psihiatri sunt foarte atașați de Maria; cumva ea este și o victorie a lor.

Între timp a devenit majoră și a ajuns în punctul în care, chirurgical, va lua o pauză. Intervențiile chirurgicale pentru marii arși se întind uneori pe toată durata vieții, la fel va fi și la ea: mici intervenții în care se corectează anumite zone și cicatrice. Dar până ajunge acolo, Maria are mare nevoie de recuperare medicală specifică pacienților cu arsuri severe.

Acest tip de reabilitare nu se face în România. Avem kinetoterapeuți care ajută cât pot însă nu există un centru dedicat marilor arși, pentru recuperare medicală. Așa încât, Maria va fi, sperăm noi, al doilea pacient din România, pentru care Ministerul Sănătății va plăti recuperarea medicală în străinătate.

Primul pacient român pentru care s-a făcut această plată a fost Mihai Sfetcu, un pompier rănit în misiune anul trecut, în aprilie. Prima parte a recuperărilor s-a plătit în urma unei campanii umanitare, apoi prin ordinul nr.50, foarte cunoscut între pacienți, cu atât mai mult cu cât la un moment dat se numea ordinul morții, fiindcă timpii de așteptare erau atât de mari încât, de cele mai multe ori, pacienții piereau înainte ca el să intre în vigoare. Din fericire, acum nu mai este cazul acesta și ajută. În 2011, în urma unor demersuri ale societății civile, fetele de la Dăruiește viață, cu sprijinul altor activiști, au reușit să schimbe lucrurile, iar ordinul 50, cel care pune lucrurile în mișcare astfel încât cei care au nevoie de tratament specific, ce nu pate fi făcut în țară, să primească fondurile în timp util.

Mihai Sfetcu este și astăzi internat, în clinica din Germania unde se poate face această, recuperare și unde sperăm să ajungă și Maria cât mai curând. Există un accept pentru ea de la clinica Moritz, un centru medical care ajută români de ani de zile și unde au ajuns și pacienți răniți la Colectiv, iar în luna decembrie ar trebui să înceapă recuperarea acolo.

Care este starea ei de spirit acum?

Monica Althamer:  Cred că e un miracol că a supraviețuit, dar este un miracol și pentru că un copil care a trecut prin multiple forme de abuz; nu aș vrea să intru în prea multe detalii, dar cineva care a suferit arsuri severe în urma unei tentative de omor prin incendiere la doar 17 ani are o întreagă istorie pe care o va purta toată viața.

Noi două nu ne-am văzut încă față din cauza situației sanitare în care ne aflăm cu toții. Singurii care au ajuns până la ea sunt Mihai Grecea, supraviețuitor Colectiv și regizor de film, și Bogdan Moleșag, supraviețuitor Colectiv și psiholog. Nu ne-am îngrămădit toți să o vedem, nici eu, nici Narcis Hogea, ci vorbim doar la telefon.

Maria este foarte optimistă, pozitivă, speră să se recupereze și ce este absolut uluitor este dorința ei de a-i ajuta și pe alții. Când Mihai și Bogdan au ajuns la ea cu un laptop care să o ajute cu școala online și să discute cu medicii pentru campania de strângere de fonduri, Maria se oprea din orice vorbea să-i roage pe băieți să meargă și la o fetiță internată într-un salon apropiat și spunea: „o să o ajute foarte mult să vă vadă și ea.” Iar uneia dintre paciente îi spunea: „dacă tot am trăit, haideți să facem ceva și pentru alți pacienți care au nevoie de ajutor!”

Maria realizează ce șansă enormă a avut doar pentru că a supraviețuit și pare foarte hotărâtă să nu lase lucrurile doar așa.

De ce crezi că Narcis Hogea a ales drept cauză pentru asociația dedicată memoriei lui Alexandru exact pe Măriuca?

Monica Althamer:  Nu e singura cauză pe care a preluat-o familia Hogea și nu e singura dată când Narcis și Asociația în Numele  lui Alexandru când se implică. Asociația s-a implicat și în cazul pompierului Mihai Sfetcu, apoi în cazul Mihaelei Iacob, o pacientă rănită într-o explozie și care a suferit arsuri pe mai mult de 50% din suprafața corpului. Este prima dată când se organizează o campanie vizibilă pentru strângerea de fonduri, în cazul Măriucăi.

Monica Althamer, împreună cu Mihaela și Narcis Hogea, părinții lui Alex Hogea, rănit în incendiul Colectiv, care a pierit la 19 ani, în urma infecțiilor

Asociația nu face doar asta, ci a ajutat și elevi cu rezultate foarte bune la învățătură și care aveau nevoie de burse; au fost în general elevi din liceul în care a studiat și Alexandru, dar nu s-au oprit doar acolo.

Rezonăm cu toții la povestea Măriucăi, cu atât mai mult o familie care a trecut prin asta și înțelege bine ce implică arsura, care știe cât de greu este să supraviețuiești în aceste condiții, fiindcă din păcate pronosticul marilor arși nu este unul bun, mai ales când există, la fel ca în situația Mariei, și arsuri de căi aeriene.

Ca să facem o comparație relevantă, Maria a avut arsuri pe 90% din suprafața corpului. Alexandru Hogea a murit cu o arsură de 30% din suprafața corpului, dar Alexandru nu a  avut aceleași șanse în ce privește tratamentul acordat.

Și Maria, și Alexandru au fost cumva trădați de autorități. Familia Hogea a avut încredere în autorități și s-a luptat ca drepturile lui Alexandru să fie respectate. Nu au încercat să găsească scurtături atunci, doar au solicitat drepturile copilului și am văzut ce a urmat. Iar acum trăiesc cu acel mare „dar dacă…”. Un „dar dacă” pe care îl am și eu, darămite ei. Dar dacă încercam și alte variante, nu doar calea cea dreaptă? Cauza morții lui Alexandru a fost sepsis. Într-un centru specializat am credința că lucrurile ar fi decurs altfel. A ajuns târziu însă acolo, cu infecții multirezistente, iar finalul îl știm. Săptămâna trecută am comemorat cu toții 5 ani de la moartea lui.

Monica Althamer, împreună cu Narcis Hogea și cu doamna doctor Elena Copaciu, fosta colegă din Ministerul Sănătății, prietenă și sprijin pentru pacienți.

Măriuca a depus plângere pentru viol, în luna iulie a acestui an. Știm foarte bine cât de greu este pentru o femeie din România, și nu numai, cu legislația și abordarea noastră, cât de greu este să faci acest lucru, să-ți învingi trauma și să mergi în fața autorităților să cauți suport după viol și agresiune.

Măriuca, un copil de 17 ani a făcut asta, a depus plângere. Câteva zile mai târziu, agresorul, persoana împotriva căreia a depus plângerea, a intrat în casa ei și a incendiat-o. El avea cazier și fusese condamnat pentru 5 omoruri dar era liber, eliberat condiționat pentru bună purtare. Un an de zile mai târziu am aflat cu toții cât de bună a fost purtarea lui în libertate și în ce măsură a meritat încrederea autorităților.

Ca și la Alexandru, statul a eșuat. Amândoi, Măriuca la 17 ani, Alexandru la 19 ani, au fost abandonați în momente critice din viața lor.

Care este motivul pentru care tu te-ai implicat în lupta pentru viață a lui Alexandru Hogea, precum și a altor victime Colectiv?

Monica Althamer:  Consiliam deja de mai mulți ani pacienți diagnosticați cu afecțiuni severe, iar până la incendiul Colectiv nu mai lucrasem niciodată cu pacienți cu arsuri severe însă legislația este la fel, drepturile sunt aceleași.

Cei ca mine, navigatorii de pacienți, nu pun diagnostice și nu recomandă tratamente deci activitatea lui poate fi utilă și pentru alte afecțiuni.

Eu consiliam pacienți cu afecțiuni oncologice de ani de zile și, știind ce drepturi au și conștientă de faptul că România nu poate oferi ajutor unui număr atât de mare de pacienți cu arsuri, știam câte lucruri sunt necesare pentru un tratament corect (noi nu avem nici în acest moment un centru destinat tratamentului marilor arși; avem maximum o unitate funcțională care poate trata până la o anumită suprafață afectată de incendiu).

Monica Althamer, împreună cu Marga, o femeie frumoasă pe care a cunoscut-o într-un fast food din București. Marga plângea fiindcă aflase că are cancer. Monica
a început atunci și acolo consilierea și au rămas prietene până acum, când Marga este bine

Am văzut în ultimele săptămâni discuția legată de transferul doctorului de la Piatra Neamț, despre care s-a spun că a fost dus rapid în Belgia pentru actul său de eroism. Adevărul este că a fost transferat rapid pentru că era eligibil și i s-au respectat drepturile de pacient. Nu i-a premiat nimeni actul de eroism, deși așa s-a spus în spațiul public. Pur și simplu, a fost unul dintre pacienții care, dată fiind suprafața de corp afectată, era eligibil să plece.

Erou sau nu, avea acest drept. Tratamentul nu este un premiu.

Dintre toate meseriile pe care le puteai avea sau joburile la care puteai aplica, de ce ai ales exact asta?

Monica Althamer:  Am avut o mulțime de job-uri și multă vreme am fost navigator în paralel cu job-urile mele. Aș zice că abia această muncă are mare legătură cu profesia și pregătirea mea, sunt teolog, iar dintre toate lucrurile pe care le-am făcut ca slujbe vreodată, aceasta este cea mai apropiată de ce cred eu că ar fi trebuit să fac.

Monica Althamer, împreună cu Andra, primul mic pacient oncologic pe care l-a întâlnit și a cărui familie a consiliat-o. După 9 ani, Andra e bine, are doi frați mai mici, Zian și Ana, care a devenit finii de botez ai Monicăi

Ce job-uri poate avea un teolog în lumea asta?

Monica Althamer:  Teoretic, poți fi profesor, poți lucra în cercetare. Am absolvit Litere, teologie-engleză. Puteam fi profesoară, scriitoare, cercetătoare. Am lucrat doi ani în învățământ, după care am pornit către alte orizonturi profesionale și am ajuns în telecomunicații, administrație publică, bănci și așa mai departe.

Acasă, în profesia mea, m-am simțit doar atunci când am devenit voluntar și am început să consiliez pacienți. Pentru că toată credința mea despre asta vorbește și are legătură mai mult cu faptele decât cu vorbele, iar aici lucrurile pe care le învățasem la teologie căpătau sens.

Mă simt mai în biserică într-un spital decât în biserica așa cum o știm. Din momentul în care am intrat în acel salon și mi-am zis: „aici e biserica mea”, totul a căpătat alte dimensiuni.

Monica Althamer împreună cu Andreea Nichita (MagiCAMP), fost pacient oncologic

Cum ai ajuns în acel salon, care este povestea zero?

Monica Althamer:  Am citit, pe un blog care nu mai există astăzi, Steluțe de mare, povestea unui adolescent diagnosticat cu leucemie, Cezar Gherman. Eu nu l-am întâlnit niciodată, dar avea și el un blog, activ și astăzi, unde scria poveștile pacienților ca el. În paralel, Cezar consilia alți pacienți.

Pentru mine, gândul că un pacient poate face asta, a fost revelație care m-a zdruncinat. Nu-mi imaginam că aș putea face așa ceva, fiindcă nu eram nici doctor, nu aveam nici măcar experiența de pacient, mai ales că majoritatea navigatorilor au fost pacienți sau rude ale lor, care au continuat să ajute pe alții, fiindcă au învățat niște lucruri din lupta lor pentru viață.

E cumplit de greu pentru cineva care a primit un diagnostic foarte complicat, să fie copleșit de o tonă de informații care, în acel prim context, îi fac mai mult rău decât bine.

Cezar a fost primul pacient din România care a primit transplant medular la Timișoara. Până s-a luat decizia legată de orașul în care va ajunge, Cezar a început o campanie umanitară în încercarea de a găsi un donator și de a pleca din țară, iar eu i-am descoperit numele într-o altă campanie, pentru un alt copil din România, unde Cezar donase.

M-a fulgerat gândul că, în timp ce el avea o campanie umanitară pe numele lui, dona altora.

Când am văzut pe blogul lui anunțul că nu mai e, am și primit pe mail un apel de la ceea ce se numea atunci „Salvează vieți”, iar astăzi se cheamă „Dăruiește viață” și a fost prima ocazie în care eu m-am oferit să devin voluntar.

Atunci a fost primul meu contact cu un ONG și, pentru că aveam frustrarea că orice și oricât aș face, tot nu este de ajuns, m-am gândit că în acel loc, unde sunt mai mulți oameni care încearcă să facă bine, mai multe lucruri se mișcă.

Cred că, dincolo de informațiile și disponibilitatea de a ajuta, de a acorda timp voluntariatului, cred că mai ai nevoie de o capacitatea de a sta în preajma durerii.

Și cum știi asta? Cum o testezi?

Monica Althamer: Cred că doar fiind acolo îți dai seama dacă poți sau nu și chiar dacă ți se pare că poți duce, sunt zile în care nu mai e chiar așa. Sunt zile și zile, suntem oameni, nu roboți. Până la urmă este un privilegiu, fiindcă ajungem să avem o relație emoțională, personală cu pacienții pe care îi consiliem.

Mulți dintre pacienții consiliați de mine, familiile lor mi-au rămas foarte aproape. Unii mi-au devenit și rude.

Ce știu este că oricât am dăruit, oricâte eforturi am făcut, niciodată nu am dat cât am primit. Și am primit posibilitatea de a cunoaște și a avea în viața mea niște oameni pe care probabil că i-aș fi putut cunoaște și altfel, dar nu cred că am fi putut ajunge la tipul de relație pe care îl avem astăzi.

Să-ți acorde cineva încrederea lui în cele mai chinuitoare momente pe care le trăiește este extraordinar. Atunci, tot ce ai putea face este să mulțumești pentru asta.

Monica Althamer, împreună cu Silvia Coman și Bianca Simionescu Râmniceanu, navigatori, colege, prietene.

În prima fază sunt o voce pentru ei. Sunt pacienți cu care vorbesc la telefon, dar nu ne vedem. Să aibă încredere să-ți vorbească despre suferința, fricile, bucuriile și victoriile lor este extraordinar.

E o legătură care nu seamănă cu nicio altă relație interumană.

Cum te schimbă proximitatea acestei suferințe, pentru care tu găsești soluții?

Ce nu s-a schimbat în timp este faptul că niciodată, atunci când vorbesc cu un pacient, nu vorbesc cu boala lui, ci au nume, vârstă, povești. Nu pun niciodată egalitate între om și diagnosticul lui.

Nu-mi permit niciodată să îmi fie milă față de ei, nu mă gândesc că o să moară, tocmai pentru că mă adresez lor, nu situației în care se află. Știu că o să murim toți, că nimeni nu îmi garantează că eu voi mai fi mâine, motiv pentru care mi s-ar părea o aroganță teribilă să mă gândesc la asta în discuția cu un pacient sau cu unul dintre apropiații săi.

Îmi amintesc în fiecare clipă că o să ni se întâmple fix același lucru, că nu vine vreunul dintre noi cu certificat de garanție pe aici, motiv pentru care nu am niciun blocaj de acest fel.

Suferința pe care o simt și eu uneori și, oricât de mare ar fi empatia pe care o am față de ei, nu se compară cu se simt ei.

Dacă ei pot să trăiască, atunci pot și eu să aud!

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO