Nu a privit cancerul ca pe o luptă, ci ca pe o redescoperire de sine. Alisia Mureșan: „Eu nu credeam înainte în Dumnezeu”

O zi călduroasă de august, cu iz de sărbătoare, s-a transformat într-o zi plină de nori. O veste avea s-o zguduie. Un email i-a trezit un amalgam de emoții negative. Primise rezultatul analizelor pe care și le făcuse curând. Nu arătau decât că Alisia Mureșan e aparținătoarea unui diagnostic crunt. Indiferent de vârsta pe care o ai, energia faină și echilibrul cu care mergi la braț prin viață, cuvântul de șase litere „cancer” (te) sperie. Nu contează nici statutul, nu ține nici de educație, nici de vreo karma, nici de credință atunci când e vorba de o genă purtătoare.

Din august până în octombrie tânăra Alisia s-a luat la trântă cu diverse gânduri, dar doar până a pus cap la cap toate soluțiile. A discutat cu medicii, i-au explicat pașii vindecării, a urmat tratamentul, a trecut prin operația de reconstrucție, a îmbrățișat rugăciunea și s-a lăsat cuprinsă total de credință. Poate sună ciudat sau nu, dar călătoria pe care a parcurs-o a definit cine este Alisia acum, și anume o binecuvântată.

Alisia Mureșan: „Viața mi-a întins o mână de ajutor”

Alisia, cu ce te identifici perfect în viață? Cu o energie debordantă, cu nutriția, cu educația prin nutriție?

E o întrebare complicată, cred că este un singur lucru cu care mă identific perfect, în acest moment și asta ar fi că simt că sunt un copil al Lui Dumnezeu. E un subiect complex, dar așa aș rezuma în ce privește identitatea. Dacă e să vorbim despre preferințe sau personalitate, mă consider o persoană plină de energie pozitivă, care mereu a căutat frumosul și bucuria în orice situație. Sunt pasionată de oameni, de natură, de mâncare, de iubire și bucurie.

Simți că viața ți-a întins o capcană?

Simt că viața, mai exact Dumnezeu, nu doar că nu mi-a întins o capcană, ci chiar mi-a întins o mână de ajutor de care aveam mare nevoie într-un punct critic din viața mea, care exista de dinainte de diagnostic.

Simți că te-a cuprins în ea sau ai găsit să scoți piciorul la liman repede, să găsești soluții și să îmbrățișezi diagnosticul primit cu blândețe?

Nu am reușit să îmbrățișez diagnosticul primit cu blândețe. A fost cel mai negru coșmar, inițial. Perspectiva de acum, la mai mult de un an distanță, este însă foarte diferită.

Hai să o luăm și cu începutul! Ce făceai tu înainte de diagnostic și ce faci acum? Cum te-a schimbat?

Simt că aici aș avea nevoie de mult timp ca să răspund, pentru că sunt aceeași și în același timp, altcineva. Ca profesie, mă ocupam cu același lucru. De 13 ani activez în domeniul nutriției și stilului de viață sănătos, asta fac și acum. E o pasiune pentru mine și sunt zile în care lucrez fără să simt că lucrez, ceea ce e o mare binecuvântare.

Ca perspectivă asupra vieții, totul s-a schimbat. Ajunsesem la un punct în viața mea în care eram cumva amorțită, emoțional vorbind. Nu mai găseam bucuria în muncă sau în nimic. Fiecare zi era un efort de a exista, nu mai găseam un sens de care să îmi prind sufletul. Simțeam un mare gol în viața mea, dar nu aveam energia și motivația să mai caut, așa că timpul trecea fără sens pentru mine. Acum, după tot ce am trăit, mă simt o persoană binecuvântată din toate punctele de vedere.

Citește și: Viața unui tinere dansatoare care se vindecă de cancer. Chimioterapia și operația de mastectomie bilaterală cu reconstrucție imediată au scăpat-o de pericol. Mădălina Todea: „Și în cele mai grele momente, eu am simțit promisiunea unui nou început”

În călătoria mea de vindecare am fost ghidată înspre Dumnezeu și asta mi-a adus cea mai mare bucurie și pace, ceva ce nu am mai trăit niciodată și nu credeam că e posibil. Am descoperit un nou sens în munca mea, am descoperit ce înseamnă prietenii adevărate. Am învățat că adevărata putere stă în vulnerabilitate și în capacitatea nu doar de a oferi, ci și de a cere și accepta ajutor.

Fiecare zi e un cadou pentru mine. În fiecare zi, când deschid ochii, primele mele cuvinte sunt: „Îți mulțumesc, Tată, că m-ai trezit și azi”.

Este ceva în viață de după diagnostic, o apreciere a oricărei clipe, a oricărei brize de vânt, a oricărei frunze, a oricărui lucru mic, pe care e greu să o explici cuiva care nu s-a confruntat cu ceva atât de extrem.

Alisia Mureșan: „Simțeam furie că niciun medic nu m-a trimis la o testare genetică”

Cum ai primit nefericita veste? Mă gândesc că pentru o tânără care se ocupă de nutriție și aduce în față valori sănătoase a fost un „de ce?” mare. Așa-i?

Am primit vestea într-un mod foarte nefericit, cred eu. Adică, prin email. Consider ăsta un mare eșec al sistemului de sănătate. O persoană poate primi, se pare. Un diagnostic zguduitor într-un mail. Niște cuvinte dure pe un document, fără o explicație, fără o vorbă bună sau o încurajare, doar tu stând față în față cu ceva ce inițial îți pare o sentință finală.

Nu voi uita niciodată momentul. Era duminică, o dimineață aparent perfectă de august, fusesem în acel weekend să văd Perseidele. Eram acasă, în Maramureș. M-am trezit și, deși nu fac asta de obicei, în acea zi am deschis imediat e-mailul, am văzut rezultatul biopsiei și instant am simțit că toată lumea mea s-a prăbușit. Nu am mai putut să respir. Și singurul gând care mi-a dat putere să nu mă cuprindă instant disperarea a fost că tatăl meu era aproape și nu voiam să îi spun încă. Nu voiam să cred că e adevărat. Mă gândeam cum să îi spun ceva ce probabil e cel mai mare coșmar al lui, pentru că noi o pierdusem pe mama din cauza cancerului, in 2016. Și gândul acesta mi-a dat putere să mă ridic și să nu spun nimic până nu am aflat detalii și planul de vindecare.

În ce privește reacția mea, da, am fost șocată. Am fost furioasă, cu fiecare fibră a ființei mele. Simțeam că nu e corect, pentru că după ce pățise mama, am încercat tot ce am știut eu ca să controlez să nu pățesc și eu asta. Simțeam furie că niciun medic nu m-a trimis la o testare genetică, unde, dacă aș fi aflat din timp că am această genă descoperită ulterior, BRCA1, aș fi avut șansa unei intervenții profilactice.

Furia a fost cu mine mult timp. Vreo 2 luni, am simțit că trăiesc un coșmar, un amestec de groază, frică, oboseală, frustrare…e greu de descris, e ca o senzație de cădere în gol, o cădere continuă, la viteză mare, care îți taie respirația.

Toată perspectiva mea s-a schimbat la 10 zile înainte de operație, în luna octombrie, când o prietenă bună m-a invitat la o sesiune de rugăciune. Consider că asta a fost unul din cele mai importante momente din viața mea, care mi-a adus ulterior acceptare, pace și încredere.

Ai simțit vreun nodul la o simplă palpare care te-a „împins” către niște analize mai amănunțite?

După ce am pierdut-o pe mama, eu am fost foarte constantă în a face analizele anual. Și pe lângă analize, ecografie, palpam pentru a verifica, mereu. Nodulul l-am simțit așa, prin palpare. Asta a fost ceva foarte important, pentru că astfel am identificat situația în stadiul incipient. Mi-aș dori ca toate femeile să înțeleagă importanța verificărilor medicale și să nu mai fugă de controale, se pot salva vieți așa.

Alisia Mureșan: „Eu nu credeam înainte în Dumnezeu”

Cum sună în termeni medicali diagnosticul tău și cum sună în termeni mai simpli ca să înțelegem și noi, ceilalți?

Am o preferință aici, nu am spus niciodată despre mine mai mult decât că am avut un nodul malign la sân. Mai mult de atât, fiecare om e liber să atașeze orice etichete dorește și se simte confortabil 😊 Din fericire, nu am avut situații nicăieri altundeva în corp, ganglionii nu au fost afectați și nu au existat metastaze nicăieri în corp. Stadiul a fost incipient.

Alisia, un cuvânt format din șase litere, cancer, nu e ușor de pronunțat. Ai văzut repede soluțiile sau te-ai cufundat și în gânduri negative?

Precum am descris mai sus, din august până în octombrie am trăit în cel mai adânc coșmar. Probabil există persoane care pot să fie mai echilibrate la o asemenea veste, eu nu am fost. Foarte puțini oameni au știut inițial prin ce trec, m-am consumat mult în interior.

Unde ți-ai găsit resursele?

Aici răspunsul e cel mai simplu: în Dumnezeu. Eu nu credeam înainte. Ba chiar eram o persoană sceptică și oarecum arogantă. Credeam că există pe undeva prin Univers o forță supremă, dar care își vede de treaba ei, și eu de a mea. Să înțeleg iubirea Lui Dumnezeu, să primesc pacea Lui, toate astea au transformat cel mai mare coșmar al meu în cea mai mare binecuvântare.

Și pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni, cred ca asta a fost o resursă foarte importantă.

Oamenii care au fost alături de mine, au fost colacul meu de salvare. Am primit sprijin enorm, emțional, spiritual, financiar, de toate felurile, Eu, care credeam că mereu trebuie să fac totul singură și să mă descurc singură cu tot, am învățat valoarea ajutorului, am învățat să primesc și pentru prima dată în viață nu m-am mai simțit singură și am văzut cât de mulți oameni mă iubesc și vor să îmi fie alături. Prieteni, colegi, chiar și străini. Comunitatea mea de la job, comunitatea de la Biserica Relevant, Comunitatea din Asociația Gabrielle, ar fi câteva din resursele mele principale. Nu îmi găsesc cuvintele să pot mulțumi suficient pentru că am acești oameni în viața mea.

Ai pomenit de comunitatea de la job. Presupun că ale tale cliente te așteptau și nu puteai să te iei la trântă cu boala și să nu ieși învingătoare, așa-i?

Nu știu ce așteptau, pentru că nu au știut prin ce trec. Nu am vorbit deschis despre asta decât destul de recent, după ce terminasem deja tratamentul. Doar persoanele mai apropiate au știut prin ce trec. A fost un subiect foarte dureros de discutat pentru mine. Andra Deac, una din cele mai bune prietene ale mele, găsite pe acest drum, a fost mereu un exemplu de vulnerabilitate și deschidere pentru mine și am învățat de la ea că e ok să fiu deschisă. La fel și de la Mădă Todea. Ele sunt eroinele mele, care inspiră mii de femei în acest drum.

Alisia Mureșan: „Un astfel de diagnostic are provocări mari pe partea emoțională și sufletească”

Apropo de lupta cu boala, în ce stadiu al vindecării ești?

În primul rând vreau să zic că eu nu am văzut niciun moment toată treaba asta ca pe o luptă. O văd ca pe o călătorie. Și mulțumesc lui Dumnezeu să spun că sunt complet sănătoasă și cu ajutorul Lui mă rog zilnic să continui tot așa.

Citește și: Cum e să fii diagnosticată cu cancer când țara intră în lockdown și cum depășești toate provocările când lumea e plină de restricții. Delia Grigoroiu, femeia care a învățat să vadă lucrurile bune în cele mai grele situații

Îmi spui despre o vindecare a corpului fizic. Dar despre vindecarea minții și a sufletului, ce poți adăuga?

Cu siguranță, un astfel de diagnostic are provocări mari pe partea emoțională și sufletească. Te confruntă cu cea mai mare frică a oricărui om: moartea. Te confruntă cu întrebări esențiale precum: Ce las în urma mea? Ce am făcut eu să conteze? Cum mă vor ține minte oamenii? Ce urmează după?

Eu mi-am pus plângând aceste întrebări și nu mi-a plăcut răspunsul. Simțeam că aș fi putut fi un om mai bun, o prietenă mai bună, o persoană mai calmă, un om mai harnic și să contribui mai mult. Așa că în fiecare zi m-am rugat lui Dumnezeu să îmi dea șansa de a-mi rescrie povestea. Am primit șansa asta și sufletul meu e mai fericit decât oricând.

Alisia, ce culoare îi dai prezentului?

Toate culorile. Prezentul e atât de frumos, chiar și tristețile care mai apar le văd colorate acum, pentru că toate emoțiile fac parte dintr-o viață bogată și complexă. Ador curcubeul și diversitatea.

Ce culoare oferi și perioadei când ai aflat de boală? Negru să fie culoarea acelei vremi?

Perioada de început, vreo 2 luni, cu siguranță. Însă a trecut drastic spre colorat după sesiunea de rugăciune care mi-a schimbat perspectiva.

Dar perioadei când te-ai mutat în Bali?

Deși pentru unele persoane, care idealizează anumite locații turistice, sună șocant, pentru mine nu a fost o perioadă bună, luna petrecută în Bali. Asta și pentru că nu am rezonat cu energia locului, dar și din cauza energiei din sufletul meu.

Alisia Mureșan: „Am realizat, la celălalt capăt al pământului, că tot ce îmi doream e să fiu acasă, în Cluj”

Apropo, de ce acea decizie?

Am decis în acel an, alături de fostul meu logodnic, să călătorim prin lume, lucrând online. Era chiar după pandemie, încă nu revenisem în clubul de nutriție, lucram de acasă și am decis, de ce să lucrez din București, când pot fi oriunde în lume. Am ales ca destinație inițială Bali pentru că e renumit locul și pentru comunitatea de tineri antreprenori care lucrează online și pentru că era un vis de-al meu să ajung acolo. Dorința mea inițială era Japonia, însă era încă închisă pentru turiști în acel moment.

Cum te-a schimbat acea decizie? Ce ai găsit acasă atunci când te-ai întors? Ce ai apreciat mai mult?

Acea decizie m-a ajutat enorm. Am realizat, la celălalt capăt al pământului, că tot ce îmi doream e să fiu acasă, în Cluj, lângă comunitatea mea și oamenii pe care îi iubesc. Am realizat că eram în relația nepotrivită, chiar dacă aveam multă iubire unul pentru celălalt, nu era locul nostru împreună. Am realizat că am multe zone sufletești de vindecat.

M-am întors la Cluj, pentru că locuisem aproape 4 ani la București și a fost unul din cele mai fericite momente din viața mea. Sunt o persoană pentru care sentimentul de ACASĂ e foarte important și aici îl simt cel mai puternic.

Ai fost certată cu Dumnezeu în vremea aflării diagnosticului?

Certată, nu. Pentru că nu prea credeam că există. E greu să te cerți cu ceva în care nu crezi. Surprinderea mea cea mai mare e că în ciuda acestui fapt, El a venit înspre mine cu atâta iubire și atâta ajutor.

Sigur viața te-a învățat să nu mai întorci capul în spate, ci să privești înainte. Cât de încrezătoare ești acum? Ai devenit mai puternică odată cu trecerea prin boală?

Cred ca există ceva înțelept și la a privi în spate, atâta timp cât nu petreci prea mult timp acolo. Trecutul ne poate aduce înțelepciune, asta dacă știm să  învățăm din el. Dacă lăsăm totul în urmă, fără concluzii, putem rata lecții importante și putem deveni nerecunoscători, uitând de unde am plecat și câte am primit. Despre noțiunea de a fi puternică aș avea multe de spus.

Presiunea de a fi puternică a fost una din cele mai grele lucruri de dus, de când eram copil. Cred că este foarte greșit înțeles acest termen și transmis. Înainte, să fiu puternică însemna să fac totul singură, să mă descurc fără să deranjez pe nimeni, să nu cumva să mă vadă cineva că sunt tristă sau că plâng, să nu cer ajutorul pentru că asta înseamnă că sunt incapabilă.

Acum, să fiu puternică înseamnă să îmi asum complet existența mea umană. Înseamnă să recunosc puterea Lui Dumnezeu. Înseamnă să îmi dau voie să fiu autentică și imperfect și vulnerabilă. Să nu mai încerc să controlez părerea oamenilor despre mine și să îndrăznesc să fiu eu fără teama că nu voi fi iubită sau voi fi părăsită. Să cer și să accept ajutor. Să ofer ce pot și să spun și nu când e cazul. Să știu că sunt iubită pentru ceea ce sunt, nu pentru performanțele mele.

Alisia Mureșan: „Mă simt extrem de binecuvântată pentru cum am parcurs această călătorie”

Totuși, ți-e dor de vreo parte din tine pe care ai lăsat-o în urmă?

Dor, nu. Am o anumită nostalgie. Cred că am avut o perioadă de doliu. Așa am simțit, că în procesul acesta, ca să pot merge mai departe, a trebuit să las versiunea mea mai veche să moară. Să mă dezintegrez și să reconstruiesc.

Deși nu îmi e dor, o iubesc și o respect pe vechea Alisia. A făcut ce a știut ea mai bine cu ce a avut la dispoziție și sunt mândră și de ea, dar și de actuala Eu, pentru tot ce am ajuns acum.

Alisia, se trece cu un amalgam de sentimente și emoții peste cancer. Ești exemplul perfect. Dar cât a fost zâmbet, cât a fost tristețe în suflet?

Poate am repetat prea des, dar zic asta pentru că o simt cu toată ființa: mă simt extrem de binecuvântată pentru cum am parcurs această călătorie și pentru că, în afară de primele 2 luni după diagnostic, am trecut și de operație și de tratamentul de chimioterapie cu multă pace și liniște în suflet.

Da, au fost momente provocatoare, am și plâns, au fost dureri și stări fizice greu de descris. Însă prin tot, Dumnezeu m-a ținut de mână și pot spune foarte onest că zâmbetul l-am păstrat mereu.