O iubire de-o viață, o scenă și o misiune, regizorul Cristian Mihăilescu

Cristian Mihăilescu este artist liric, regizor și manager, iar toate aceste roluri i-au compus cariera și o viață în preajma scenei, alături de Doamna care l-a însoțit, în muzică și în destin, Felicia Filip.

Maestre, ce pregătiți pentru acest Crăciun?

Cristian Mihăilescu: Este al 9-lea Crăciun pe care îl petrecem împreună în această formulă, al 9-lea an și, de fiecare dată, am încercat să venim cu noutăți, să-i surprindem pe spectatorii noștri de toate vârstele.

De bună seamă, noi suntem Opera Comică pentru Copii, ne adresăm celor mici, dar de Crăciun ne adresăm copiilor de toate vârstele, întrucât copii sunt și părinții, și bunicii și profesorii. Toți sunt copii la spectacolul acesta. De fiecare dată încercăm să fie foarte divers în sensul că, bunăoară, se vor cânta și colinde românești și străine. Cele românești vor fi cântate de copiii din această mișcare amplă din România numită Cantus Mundi. Vor fi copii îmbrăcați în costume tradiționale românești. Colindele străine vor fi interpretate de minunații soliști ai Operei Comice pentru Copii, tinerii și atât de valoroșii noștri soliști. Vom avea balet, mult balet cu fragmente din Spărgătorul de nuci și din Scufița Roșie. Apoi, vor fi fragmente din spectacolele noastre curente, momentele cele mai reprezentative. Cel care va conduce întregul spectacol este un magician care la fiecare pas face o magie. Deci cei din sală vor fi și ei incluși în acțiune. Spectacolul nostru nu va fi numai pe scenă, ci și în sală. Va fi un spectacol plin de culoare, iar ca element special ne-am pus întrebarea ce lipsește în ultimii ani Crăciunului nostru. Pentru că avem brazi de Crăciun, avem cadouri, avem lumini, avem cântece, dar ne lipsește zăpada. Fiecare dintre noi își dorește să ningă în Ajun și de Crăciun. Anul acesta, spectacolul îl vom „acoperi” cu zăpadă. Nu vreau să dezvălui prea multe, dar încă de la intrare vom fi în țara zăpezilor. Va ninge în sală, va ninge pe scenă, zăpada va fi poate vedeta spectacolul din acest an. Avem efecte speciale, de ultimă generație pentru scenă, pentru sală. Avem mai ales acest colectiv minunat. Tinerii noștri soliști mi-au fost studenți și i-am selectat pe cei mai buni dintre cei mai buni. Acum ei cântă în primul rând pe scena OCC, dar și în toată țara și în străinătate. Sunt tineri de mare valoare. Avem baletul nostru, care va dansa nu mai puțin de 18 spectacole de Spărgătorul de nuci. Eu glumesc și le spun că vor intra în Cartea Recordurilor. Spărgătorul de nuci se joacă pe toate scenele lumii în preajma Crăciunului și asta facem și noi de câțiva ani. Este o cerere uriașă de bilete, așa că am ajuns la acest număr halucinant de 18 spectacole.

Ce aș dori să subliniez este atmosfera din instituție. Deși e vorba despre niște eforturi uriașe, este în permanență o bună dispoziție molipsitoare în spatele cortinei, în spatele celor văzute de public. Și asta ajută foarte mult, atât la coeziunea colectivului, cât și la performanța artistică în sine. Se cântă, se dansează cu bucurie cum tot cu bucurie lucrează și biroul nostru de relații publice. Asta ce înseamnă? În afară de profesionalismul lor, se simte bucuria cu care lucrează și promovează spectacolele. Atmosfera aceasta e dată de la conducerea Operei, în primul rând profesionistă, dar și bucuroasă de a oferi publicului nostru de toate vârstele spectacole de calitate. În fond, dacă stăm să ne gândim ce face Opera Comică pentru Copii este un miracol. Pentru câteva ore copilul lasă telefonul, tableta, televizorul și ascultă muzică de Mozart, de Bach, vede balet de Ceaikovski, vine la ateliere – să nu uităm că la OCC s-a ajuns la cifra impresionantă de 50 de ateliere susținute de profesioniști în foarte multe specializări: balet, cânt, cânt coral, dezbateri, desene, pictură. Un efect al acestor ateliere va fi și în spectacolul de care vorbeam, pentru că atelierul de musical va fi prezent cu un fragment susținut de copii, în spectacolul de Crăciun.

Decorul e gândit în mod special, sunetul, luminile dar și proiecțiile, pentru că așa cum spuneam, întreaga sală va fi îmbrăcată în proiecții. Fiecare om care va veni la spectacol va fi parte din el, va fi cuprins în el. Și pentru Poveste de Crăciun programasem două reprezentații, la cererea enormă de bilete am adăugat încă două și toate acestea s-au epuizat în câteva ore. Așa încât am adăugat încă două. Deci avem șase spectacole de Poveste de Crăciun, după care, la doar câteva zile, între Crăciun și Anul Nou vom prezenta o capodoperă a operetei vieneze – O noapte la Veneția. Muzica lui Johann Strauss parcă sună altfel în această perioadă a anului. Această capodoperă, O noapte la Veneția, este o comedie pe o muzică de foarte bună calitate și am încercat să o îmbrac în decoruri speciale, costume superbe, lumini și artiști de cea mai bună calitate. Așa că, între Crăciun și Anul Nou, ne așteptăm spectatorii cu operetă, cu Johann Strauss, cu voie bună să întâmpinăm Noul An.

O viață întreagă dedicată muzicii. De ce?

Cristian Mihăilescu: M-am născut în muzică, deși părinții mei au avut alte profesii. Dar au fost mari iubitori de muzică și cu precădere de operă. De când îmi aduc aminte, la noi în casă se asculta muzică pe discuri. Mai mult, în mod cu totul fraudulos, părinții mei m-au strecurat în sala de operă. Încă de la 4 ani eram mai dezvoltat și au spus că am mai mult ca să pot intra. Și au ales un spectacol îndrăzneț, în patru acte, care durează ore întregi. Eu în pauză nu am plecat din fotoliu ca nu cumva să-mi ia cineva locul.

Muzica a fost o dragoste la prima vedere, încă de la 4 ani. Paradoxal, am făcut un liceu de matematică și profesorii îmi prevedeau o carieră în acest domeniu. Dar eu m-am dus la Conservator, am intrat la secția de canto, iar în timpul Conservatorului, ca și în timpul liceului, mă duceam de cel puțin 3-4 ori pe săptămână la spectacole de operă sau de operetă. Am terminat Universitatea de Muzică, am devenit solistul Operei Române din București, am cântat în peste 1000 de spectacole, după care am devenit directorul fostului Teatru Liric din Constanța care, sub conducerea mea, a devenit Opera din Constanța. După aceea, am devenit directorul  Teatrului Muzical din Brașov care, sub conducerea mea, a devenit Opera din Brașov. Sunt cadru didactic la Universitatea Națională de Muzică, la clasa de Operă. M-am căsătorit cu o muziciană… destul de cunoscută! În casa noastră se discută mult despre muzică. Practic am fost și sunt în permanență învăluit în muzică.

V-a absorbit muzica asta sau mai degrabă ați cucerit-o?

Cristian Mihăilescu: E ca iubirea. Dacă te îndrăgostești de o fată frumoasă, deșteaptă și cu simțul umorului, dorești să o cucerești. După aceea, te va fura definitiv!!!

De ce, pe lângă muzică, ați ales și zona asta managerială?

Cristian Mihăilescu: Au fost trei etape: cea solistică, mulți ani. Iar pe parcurs, colegii mei au remarcat și talentul meu actoricesc. Am avut niște mentori deosebiți, care m-au îndrumat spre regia de operă. Și eram deseori surprins că artiști mari îmi cereau mie părerea despre cum să rezolve o scenă. Deseori nici nu îndrăzneam să mă pronunț pentru că erau nume copleșitoare, din istoria operei române. Încet, încet, timid, le-am făcut sugestii, le-a plăcut, au aplicat. Am lucrat cu mari regizori ca Jean Rânzescu, Hero Lupescu – care au fost niște stele ale regiei românești. Am urmat cursurile de regie de operă de la Institutul de Teatru și Film. Mi-am dat examenul de absolvire cu Bărbierul din Sevilla la Brașov. Spectacolul, deși era al unui debutant, a luat toate premiile de regie din acel an. În plus, a fost pentru prima oară când un teatru din provincie a fost invitat pe Scena Festivalului George Enescu, cu Bărbierul din Sevilla. A fost un foarte mare succes. Așa încât, regretatul, legendarul critic muzical Iosif Sava scria că  „Bărbierul din Sevilla, în regia lui Cristian Mihăilescu și cu Felicia Filip în rolul Rosina, poate sta pe orice scenă mondială”. A fost succes mare. Apoi am fost invitat să regizez mereu. O perioadă am activat în paralel: eram solistul operei și regizor. Ori funcția de regizor necesită pregătiri și eforturi speciale care nu sunt compatibile cu viața riguroasă a unui cântăreț. Astfel, am diminuat prezența pe scenă și am schimbat unghiul cu 180 de grade, de la artistul care privește spre sală la regizorul care privește spre scenă.

Ce vă place la acest rol?

Cristian Mihăilescu: Se zice că am fost un actor bun. Ei bine, eu pe scenă interpretam un rol. Aici, ca regizor, le interpretez pe toate. La un moment dat, ca solist, ai impresia că le știi pe toate, dar ești foarte departe de adevăr. Pentru că solistul își face repetițiile lui, intră în relație cu regizorul, cu dirijorul, cu partenerii, cu corul, dar vine croitorul și te îmbracă, vine machiorul și te machiază și intri în scenă. Când am început să fac regia, mi-am dat seama că sunt foarte multe lucruri pe care nu le știu. Am intrat în ateliere, pe care un solist le cunoaște mult mai puțin, se salută cu oamenii de acolo, dar nu știe tot specificul de acolo: cum se construiesc decorurile, cum se construiește recuzita, cum se croiesc costumele. E o altă lume. E fascinant. Când mi s-a părut că știu toate astea și m-am consacrat ca regizor, mi s-a propus să particip la un concurs pentru un post de director. A fost o surpriză pentru mine. Era vorba despre Teatrul Liric din Constanța și eu eram, în acel moment, solist și regizor. Locuiam la 5 minute de Operă, ca și acum. Dar eu am ales să mă duc la Constanța, am dat concursul și am câștigat. Atunci mi-am dat seama câte lucruri nu cunoaște nici solistul, nici regizorul. Când ajungi să fii director, când intri în problemele de planificare, de administrație, de management, apar cu totul alte piste pe care trebuie să mergi. Stăteam noaptea până la 2-3 să studiez legi, pentru că intervin alte responsabilități. Întotdeauna am fost directorul general și brusc, foarte mulți oameni încep să depindă de tine: viața lor, câștigul lor, copiii lor. Pentru mine a fost un lucru benefic pentru că eu sunt un om foarte dornic să învețe. Tatăl meu cu mult umor avea o vorbă: ziua în care nu mai înveți nimic e o zi foarte însemnată. E însemnată pe cruce, alături de ziua în care te-ai născut.

Încă din studenție, am scris articole de cronică muzicală. Am scris sute de astfel de articole în mai toate revistele de specialitate dar și în ziare. Am ascultat muzică simfonică de cameră, am mers la multe spectacole, am fost acreditat la toate edițiile Festivalului George Enescu, am ascultat cei mai mari interpreți, cele mai mari orchestre din lume. Am avut o mare deschidere spre muzică, în general. Nu doar spre teatrul muzical.

Și iubesc oamenii. Foarte, foarte mult iubesc oamenii. Așa cum sunt ei. Fiecare e cu specificul lui. Îi iubesc sincer. Sigur că am avut și decepții, dar și asta face parte din cunoaștere.

Și dvs., și dna Felicia Filip v-ați asigurat o bucată de celebritate foarte bine conturată. Și faceți un parteneriat extraordinar în zona asta. Cum ați reușit și cum arată această conviețuire de ani de zile?

Cristian Mihăilescu: În primul rând, am considerat că profesiile noastre sunt complementare. Ea este vedeta strălucitoare din luminile reflectoarelor, iar eu sunt regizorul din penumbra sălii. Împreună facem un tot. Sigur că ne sfătuim în permanență și în viața de zi cu zi, dar și pe profesie. Ea, de exemplu, pleca în străinătate cu spectacole, eu eram reținut aici cu managementul. Ajungeam la ultimele repetiții, le vedeam și corijam niște lucruri așa încât regizorii îi spuneau:  „Felicia, uite ce soluție grozavă ai găsit”. Așa se întâmplă și invers. Ea ajunge la ultimele mele repetiții și se uită cu un ochi proaspăt. Regizorul trebuie să aibă 100 de ochi: să fie atent la decor, la lumini, la scenă, la costume și atunci sunt lucruri, amănunte, care poate îți scapă. Iar ea vine și le semnalează, iar asta mă ajută mult. Discutăm foarte mult. Suntem amândoi fanatici după această profesie. Suntem îndrăgostiți și nu ne plictisim niciodată. E vorba de complementaritatea noastră de caracter, avem aceleași concepții despre oameni, despre viață, suntem interesați de aceleași lucruri și, datorită echilibrului ei  – facem 32 de ani de căsătorie – și nu ne-am certat niciodată.

Am niște prieteni cu simțul umorului care spun că e lipsă de fantezie să nu te cerți niciodată. Mai sunt și alții, tot cu simțul umorului, care îmi spun:  „măi, când Felicia cântă în Tenerife, tu în Japonia, iar când vă întâlniți, ea are de cântat și atunci nu vorbește, se menajează. Deci cum să vă certați?” Avem foarte mulți prieteni, toți preocupați de cultură, cu simțul umorului și așa se întreține o prietenie. Am avut și avem o relație foarte bună fiecare cu familia celuilalt. Eu îi socotesc pe sora, pe fratele și pe cumnații ei familia mea, iar ea același lucru cu familia mea. Părinții mei au adorat-o pe Felicia, iar eu cu părinții ei am avut o relație extraordinară. Am avut toate premisele! Nu avem niciun merit…!!