Batman de la Fundeni. Cum a ajuns alpinistul Daniel eroul copiilor bolnavi de cancer

Daniel Dumitru este alpinist din pasiune și, până de curând, și-a potolit dorul de munte muncind ca alpinist utilitar în București.

Cea mai mare bucurie pe care i-o aduce cățărarea este zâmbetul copiilor de la Fundeni. Pentru ei, o dată pe an, Daniel se transformă în super-erou: Batman ori Superman.

Daniel are propria poveste în Fundeni și știe exact prețul unui astfel de zâmbet, așa încât nu se dă la o parte când vine vorba despre Sărbătoarea macilor, evenimentul prin care Asociația P.A.V.E.L și toți prietenii acestor copii aleg să le aducă bucurie.

Iată povestea unui om care și-a pierdut singurul copil acum 6 ani, care își iubește soția ca în prima zi și pentru care muntele rămâne și acum promisiunea unei aventuri extraordinare. Ca în prima seară din luna de miere, când o furtună era să-i măture de pe Vârful Iezer.

Întreaga poveste, în câteva minute de lectură.

Alpinismul utilitar potolește dorul de munte?

În niciun caz. Nu se compară aerul de munte cu poluarea orașului. Dar pe cât posibil reușește să potolească dorința de cățărare.

M-am gândit când voi renunța să mai fac alpinism. Și am realizat că atunci când va dispărea de tot frica. Frica bună care te oprește să faci greșeli. Și nu vorbesc despre spaima de înălțime. În secunda în care treci peste marginea clădirii, din cauza emoției pe care o resimți, ai tendința să mai verifici o dată ce ai făcut în spate: legături, asigurări.

Când cobori peste marginea clădirii și nu te încearcă o oarecare teamă, nu e bine. Atunci începi să faci greșeli. Prima dată când se va întâmpla, mă voi retrage pentru că înseamnă că nu voi mai fi foarte atent la detaliile de care ar putea depinde viața mea. Pentru că,  până la urmă, frumusețea lucrurilor stă în bucuria de a te întoarce acasă.

Ce-ai simțit prima dată când ai coborît peste marginea clădirii?

Clădirea pe care am coborît prima dată era un bloc de patru etaje, deci nicio problemă de înălțime, dar a fost o senzație interesantă.

Făcusem așa ceva de nenumărate ori la munte, dar am realizat că nu se compară un rapel la munte cu o coborîre în coardă pe o clădire. La munte ai o senzație de natural în ce faci. Aici am simțit că fac ceva nenatural.

Prima coborîre a fost cu fluturi în stomac, tremurat de picioare, ca atunci când ți-ai dat întâlnire prima dată cu o fată și o aștepți în parc. Ai vrea să vină cât mai repede, dar te și gândești: „dacă nu mă place?”.

Ce alte diferențe mai găsești față de alpinismul sportiv?

În alpinismul sportiv cea mai mare parte a timpului te cațări, în cel utilitar, în cea mai mare pare a timpului muncești și cobori. Foarte rar urci.

Despre ce fel de muncă vorbești?

Munca pleacă de la mici reparații la fațade, spălat geamuri, hidro și termoizolații, vopsitorie, muncă la acoperișuri, dat jos țurțuri, zăpadă. Cam tot ce se poate face pe o schelă poate face un alpinist utilitar.

De ce ai început  să faci alpinism sportiv?

Aveam 12 ani când am început să fac alpinism. Fratele meu mai mare, care acum este profesor de geografie, m-a introdus în poveste.

Ne-am înscris într-o organizație, am plecat pe munte, am făcut cursuri, le-am terminat și rezultatul a fost că nu ne-am mai lăsat.

M-am îndrăgostit și mai mult de alpinism, mai mult de cățărat decât de trasee. Aici cred că vine vorba despre adrenalină. Este adevărat că în ultima perioadă am ieșit mai mult pentru plimbări decât pentru alpinism, dar atunci mergeam extrem de des: aproape la fiecare sfârșit de săptămână ajungeam la munte.

Nu cred că mi-a scăpat vreo creastă sau vreun pisc de la noi, dar cel mai des mergeam în Bucegi, fiindcă sunt aproape și este destul de ieftin să ajungi acolo. Iar cu cea mai mare plăcere mergea spre Cuca, Iezer-Păpușa.

De ce v-ați mutat în București?

În urmă cu câțiva ani, am avut un băiețel, Andy, care s-a îmbolnăvit și a trebuit să ne mutăm la București. La început, eu veneam în vizită la ei, locuiam la prieteni și rude până mă dădeau afară, iar soția mea stătea cu el în  spital. În cele din urmă ne-am mutat cu totul aici.

Lui Andy i-au descoperit o tumoră la plămân. Au apărut niște noduli pe spate, am mers cu el la spital, la Giurgiu iar de acolo ne-au trimis imediat la „Marius Nasta”, la Spitalul de Pneumologie din București. Era suspect de TBC. Acolo am rămas 9 zile până s-au dumirit asupra diagnosticului, apoi am ajuns la Institutul Oncologic București (IOB) și abia acolo a început tratamentul.

Am fost internați la IOB un an și cinci luni, timp în care Andy a făcut 5 operații la spitalul „Marie Curie” și foarte multe serii de citostatice la Fundeni.

Când am descoperit boala, Andy avea doi ani și zece luni. L-am pierdut puțin mai târziu, tot într-o zi de 12, ca atunci când s-a născut: 12 iulie 2013. Avea patru ani și trei luni.

În tot acest timp am fost sprijiniți financiar și moral de familie, rude și foarte mulți prieteni.

Eu mergeam zilnic la ei, la spital. Ajungeam la ora 3.00 după-amiaza și rămâneam până mă dădeau afară. Andy mă aștepta să facem scenete: scriam poezii sau construiam lucruri împreună.

Îi spuneam povestea unui prinț, Andrei, care era tare curajos și îi aduceam în lumea noastră imaginară și pe ceilalți copii ori asistentele.

În ultima perioadă, când nu mai putea să meargă, îl plimbam cu orele pe holuri, în căruțul cu rotile și îi povesteam despre lume, despre munte, despre pădure, ape și despre locurile pe care urma să le vedem împreună.

Îmi mințeam copilul, mă mințeam pe mine și astfel reușeam să fim puternici în fața lui, să se simtă, măcar pentru o secundă, un copil normal! Era de o bunătate incredibilă, capabil să iubească oamenii necondiționat, fără margini. Iar asta cred că ne-a schimbat și pe noi!

Cum este să afli un astfel de diagnostic?

În primele zile nu ai nici cea mai mică idee despre ce se întâmplă. Fiindcă nu îți spune nimeni absolut nimic. Dacă ai norocul să dai peste un alt părinte care să știe mai mult, afli și tu. Sau de o femeie de serviciu care găsește în ea simțământul să îți povestească mai mult.

De-abia în spitalul unde ajungi să ți se facă tratamentul acolo vei afla ceva în plus față de ce știai deja, dar cele mai multe lucruri le afli de la ceilalți părinți, nu de la cine ar trebui. Sau cel puțin așa am pățit noi. O lună și ceva nu am știut absolut nimic.

Ai făcut vreodată alpinism pentru el?

Pentru el nu. Dar s-a întâmplat la Sărbătoarea macilor, la IOB, să merg de câteva ori pentru copiii din spital. Se întâmplă lucruri frumoase atunci: vin actori, muzicieni, cântăreți, se scot mese afară și copiii sunt fericiți.

Eu am fost de câteva ori Batman, Superman.

Am coborît de pe acoperiș, iar copiii erau afară. Sigur că m-am oprit și pe la geamuri, fiindcă erau și copii care nu puteau ieși.

Au fost foarte încântați. Chiar credeau că a venit Batman în vizită și, nu numai că a coborît, ci a făcut și poze cu ei. Nu pot să-ți descriu bucuria lor.

Cum v-a transformat acest diagnostic?

Ajungi să vezi viața cu alți ochi. Deodată realizezi că oricând poți pierde cea mai iubită ființă de lângă tine. Iar asta te schimbă. Te face să prețuiești fiecare moment cu el: fiecare zâmbet, plânset, gest. Vrei să ți le amintești în slow-motion, așa încât să nu le uiți niciodată. Sunt momente pe care nu vrei să le ratezi, pe care nu ar trebui să le ratezi nici dacă nu ar fi bolnav: secundele și minutele pe care le petreci cu el.

O situație ca asta distruge familii. La voi cum s-a întâmplat?

Asta spun tuturor: soția mea este cel mai bun prieten al meu și atâta timp cât noi vedem din același punct relația nu are cum să nu fie bine mai departe. Când încep reproșurile nu ajungi decât la despărțire. La noi nu a fost cazul de așa ceva. Noi, ca foarte buni prieteni, puteam discuta deschis despre toate problemele, așa încât nu rămânea nimic ascuns în relație.

Ce nu ați putut depăși?

Cred că cele mai dureroase situații au avut legătură cu sistemul nostru sanitar. Cu toate neajunsurile lui legate de condiții sau de numărul de oameni. Am ajuns în spital și am dat peste asistente epuizate de oboseală fiindcă făceau ture duble ori nu se găseau citostatice.

Ni s-a întâmplat când am ajuns la IOB să vină cineva cu un stativ de perfuzie, cu o cutie de carton, în care se aflau 4-5 sticluțe și pungi, și ne-a spus așa: „asta trebuie să curgă o oră patruzeci, apoi îl puneți pe cel roz. L-am învelit eu cu un prosop să nu bată soarele în el. După care îl schimbați pe celălalt, care trebuie să stea 40 de minute și pe celălalt îl puneți la sfârșit.”

Când am auzit că trebuie să „punem noi”, am rămas blocat. Ce să punem? Unde? Cum? Și ne-e explicat: „strângeți rotița asta, dați drumul aici, scoateți adaptorul, învârtiți rotița și aveți grijă să nu curgă prea mult. Trebuie să curgă atâtea picturi pe minut. Socotiți și dumneavoastră!”

Am crezut că glumește. Mi-a zis că nu, că sunt atâția pacienți și o singură asistentă, deci toată lumea făcea asta. Și am făcut și noi. Sigur, întâmplarea este de acum 8 ani. Nu știu ce s-a mai schimbat între timp.

Ne întoarcem la alpinism. De ce crezi că ți s-a lipit de suflet?

Suntem prieteni de mult, cred. (râde). Din adolescență.

Câte accidente ai avut pe munte?

Singurul moment când am fost mai aproape de un accident am fost într-o iarnă, când urma să urcăm pe Hornurile dinspre Omu. Am ajuns la baza Hornurilor și am realizat că zăpada este moale și am decis să punem corturile până spre 12.00 noaptea, să lăsăm zăpada să înghețe. Iar de la miezul nopții până dimineață urma să ne cățărăm, cu colțari și pioleți.

În timp ce ne odihneam, a trecut avalanșa la 20 de metri de noi, pe horn. Am realizat atunci cât noroc am avut când am decis să așteptăm fiindcă zăpada era moale.

Altfel zăpada ne prindea exact pe horn, iar acolo nu prea aveai unde să fugi. Există niște tehnici de protecție la traversarea unor văi în cazul riscului de avalanșă, dar sunt mai greu de aplicat pe un horn îngust unde, dacă pleacă avalanșa, curăță toată zăpada din cale.

Soția face alpinism?

Ce fac eu cu soția se cheamă plimbare montană. Ascensiuni foarte înalte am făcut cu telecabina până la Babele. (râde) A fost foarte frumos.

Acum îmi atrage atenția că am făcut luna de miere pe vârful Iezer-Păpușa.

Când am ajuns pe vârf am realizat că venea de pe partea cealaltă un nor negru de furtună. Am apucat doar să punem cortul, să aruncăm rucsacii și să ne adăpostim. Cred că toată noaptea, din jumătate în jumătate de oră, m-a întrebat dacă scăpăm, dacă ne mai întoarcem acasă.

Fulgera atât de tare încât ți se ridica părul în cap și senzația era că se mișcă totul cu noi. Mai ațipea puțin, se trezea și mă întreba: „iubitule, noi murim?  Mai ajungem acasă?” Bine a fost că a doua zi i s-a părut atât de frumos ce vedea încât a uitat de tot ce pățise cu o seară înainte.

Mai faci alpinism adevărat?

Ultima ascensiune serioasă cred că am făcut-o acum patru ani: creasta Pietrei Craiului, o operațiune complicată, câtă vreme ai porțiuni de creastă unde ai la îndemână doar o cărăruie de un metru și se face traversare cu coardă, colțari, pioleți. Este  destul de complicată, dar foarte frumoasă.

Și periculoasă.

Când ajung acolo și pricep că există riscuri dincolo de zona de confort, prefer să pun cortul, să îmi fac o cafea și să rămân pe loc câteva zile, chiar dacă sunt chiar zilele pe care le plănuiam pentru escaladă.

Motivul pentru care pleci este sentimentul că ai făcut ceva ce nu mulți au reușit să facă. Dar reușești să te întorci dacă ții seamă de aceste detalii simple: ce te pregătești să faci să nu depășească mult pragul tău de confort.

Alpinism utilitar când mai faci?

Acum colaborez cu un prieten pe care îl mai ajut la lucrări complexe.  Dar nu mai fac alpinism în ritmul în care făceam până acum. M-am angajat la o firmă care face scanare laser 3D. Avem niște aparate sofisticate cu care facem niște măsurători ce dau o schiță 3D a unei clădiri.

În plus de asta mă ocup de artisticăriile mele. După ce l-am pierdut pe Andy am rămas sub impulsul felului în care mă vedea el, artist: „Tati se pricepe să facă cele mai frumoase lucruri!”, zicea. Așa că m-am apucat serios de gravura pe sticlă și de artizanat.