Căutare

Share this article

Oana Cristina Tănase este scriitoare și o știți din Fetița cu fluturi în păr, este un artist vizual și se implică în crearea unor instantanee de poveste, exact ca viața pe care și-a croit-o alături de soțul ei, Cristi, și de fiul ei, Athys.

În plus, Oana este imaginea simbol, în jurul căreia a fost construită comunitatea online La Blouse Roumaine, când Andrea Tănăsescu a distribuit o fotografie a ei și a fiului ei, nou-născut. În toate aceste dimensiuni, o veți cunoaște pe Oana în cele câteva minute de lectură. 

De ce ai scris această carte? Să te vindeci tu sau să le cinstești amintirea bunicilor.
Cred că din ambele motive. Sau mai sunt încă vreo trei altele. (râde). Eu am copilărit cu acești bunici despre care vorbesc în „Fata cu fluturi în păr”. Sigur, în carte apare mult mai evident bunicul, care avea o casă lângă București, și unde mergeam la sfârșit de săptămână și în vacanțe. Acolo, în acea casă și în acea grădină Paradis se petrec aventurile fetiței cu fluturi în păr, iar gardianul ei este bunicul din partea tatălui, ale cărui trăsături de caracter le va împrumuta și fetița. Mulți ani mai târziu. Bunica ei, mama tatălui, are și ea o carte dedicată, doar că mai trebuie lucrat puțin la ea. La fel, bunicii din partea mamei sunt și ei personaje de carte și vor apărea mult mai curând în alte aventuri ale fetiței.

Coperta cărții „Fetița cu fluturi în păr”

Amintirile cele mai pregnante le am din vacanțe, când practic părinții nu sunt cu mine, ci doar bunicii și când cele mai năstrușnice aventuri prind viață.

Aveam sentimentul că bunicul, cel pe care îl găsești în „Fetița cu fluturi în păr”, va fi o veșnicie cu mine, aici pe Pământ, așa încât, atunci când el s-a dus dincolo, în adolescența mea, doliul m-a paralizat. Am înghețat, aș zice. Și nu mi-am revenit decât mulți ani mai târziu, când am ajuns la terapie, am putut plânge și am putut face pace cu mine. Iar de atunci, el este cu mine, peste tot.

Cum l-ai întâlnit pe soțul tău?

Ne-am întâlnit când plecam la mare. Eu nu găseam taxi, căram după mine o geantă, un troller uriaș căruia îi căzuse o rotiță, eram în mijlocul străzii, încercam să sun de pe toate telefoanele pe care le aveam la îndemână, și aveam câteva, după taxi dar nu-mi răspundea nimeni.

Oana, Athys și Cristi, în Piazza San Marco din Veneția

Iar ca să înțelegi starea mea din acel moment, ar trebui să îți spun cum sunt eu cu marea, sau cât de mult voiam atunci să ajung acolo. Eu iubesc foarte tare marea, în așa fel încât vara, iarna, primăvara sau oricând mă apucă dorul de ea, este ca și cum aș tânji după o ființă vie. Iar atunci trebuia să las totul baltă și să mă duc să o văd.

În acea vară însă, fiindcă eram studentă, la Managementul turismului, și lucram la Vodafone (cred că atunci se numea Connex), se făcuse deja luna august, iar eu nu ajunsesem la mare. Scandalos! Mi-am aranjat turele, pregătisem tot și practic obstacolul era că nu reușeam să găsesc un taxi până la gară, mai ales că riscam să pierd trenul.

Cursa trebuia să plece la 16.20. Apropo de asta, copilul meu s-a născut exact la 16.20. (râde) M-am obișnuit să fiu atentă la aceste „coincidențe”.

Așadar, eram în mijlocul străzii, în zona Arcului de Triumf, și căutam taxi apelând de pe toate telefoanele pe care le aveam în geantă, primite din partea companiei să le testăm înainte de a le recomanda clienților. Dar nu mă ajuta nimeni. Atunci apare Cristi care se împiedică în gențile mele și în acel moment ne uităm unul la celălalt și ne vedem.

Oana, în Veneția, orașul ei de suflet

M-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva și i-am spus să mă ducă la gară. Și am mers împreună. Am ajuns așa încât să avem timp să luăm biletele și să mai stăm puțin de vorbă. Era foarte atent și drăguț cu mine. M-a întrebat despre mare, de ce mă grăbeam, evident și la un moment dat l-am întrebat eu: „ești căsătorit?”. Mi se părea atât de șarmant încât trebuia să aflu asta. Mai ales că pentru mine, atunci, bărbatul trebuia să fie doar al meu. Înțelegi ce vreau să spun. Nu, nu era căsătorit, dar avea un copil. Ceea ce l-a pus imediat în postura unui bun prieten și nimic mai mult.

Am continuat să vorbim ca doi prieteni ce se știau de mult. Și stând de vorbă, am realizat că nu mâncasem nimic în ziua aceea, preocupată să îmi schimb turele și să plec la mare. Așa că am mers împreună la McDonnald s pentru o înghețată, cu caramel, delicioasă pe care o aveau ei, Desert surpriză, se numea.

Și asta a fost tot. A venit trenul și am plecat la mare. În mintea mea atât trebuia să fie. Omul avea un copil, deci nu putea fi nimic între noi. (râde) Diferența de vârstă între noi își spune cuvântul și în maturitate, și în abordare. Mi-a lăsat numărul de telefon și m-a rugat să îl sun când ajung la mare și să îi spun cum am călătorit. Am ajuns la mare și l-am sunat. Și ce credeam eu că va fi ultima conversație, a fost de fapt începutul unei lungi relații… la telefon. Eu eram foarte ocupată, aveam și facultatea, lucram în continuare la Vodafone, așa încât singurele clipe de vorbit erau de găsit seara. Și nu a durat mult până când am ajuns să nu mai dormim aproape deloc nopțile, fiindcă vorbeam. 

Oana și Athys, în poveste

 Cât din duioșia relației cu soțul tău păstrezi în cartea „Fetița cu fluturi în păr”? Și cum reușești tu să rămâi în poveste? 

Mult, sigur. Și rămân în poveste pentru că nu știu altfel. Sigur că adulții din jurul meu se mai „supără” câteodată și mă poftesc să mă maturizez, dar cumva nu pot altfel. Mă simt bine în poveste și rămân acolo.

Spune-mi despre fotografia care a inspirat mișcarea La blouse Roumaine!

Sunt câteva elemente esențiale din mine acolo. Este crucea primită de la soțul meu, luată de la Muntele Atos, înainte să ne căsătorim. Înainte de căsătorie, noi fetele am mers la Meteora, iar soțul meu, cu băieții, au fost la Atos. Și de acolo mi-a luat mie multe cruci, dar  mi-a rămas lipită de suflet doar aceasta.

Oana și Athys, în fotografia care a dat naștere comunității La Blouse Roumaine

Apoi este cămașa de Breaza, pe care a luat-o într-o vizită la Sinaia. Uitându-mă pe pozele de când eram mică mi-am dat seama că aveam și atunci o ie asemănătoare, cusută cu roșu. Apoi este Athys, copilul meu nou-născut.

Fotografia a fost pusă pe Facebook de Andreea Tănăsescu și s-a viralizat în câteva ore. Așa s-a născut povestea La Blouse Roumaine, pe care eu și Andreea o continuăm și azi.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO