Oana D. Botezatu, jurnalist şi antreprenor: „Paștile, la mine acasă, erau despre mese aranjate frumos: cu față de masă apretată, flori de primăvară în vaze mici și lumânările de la Înviere în mijlocul mesei”
Ori de câte ori am de făcut câte un cadou deosebit, nu mai spun ori de câte ori vreau eu să mă răsfăţ cu ceva deosebit, dau fuga pe site-ul Cup & Candle, un loc în care Oana D. Botezatu şi soţul ei, Eugen, aşează lucruri frumoase îmbrăcate în poveşti duioase.
Niciunul dintre ei nu s-a pregătit pentru antreprenoriat. Ea este jurnalist, el este avocat. Au pornit afacerea ca pe un hobby, însă treptat şi-au dat seama că asta este povestea în care se regăsesc şi că dacă vor să o crească, trebuie să facă mai mult. Au crescut business-ul odată cu copiii lor şi nu de puţine ori intră în atelier toţi 4. Fac totul împreună şi pun mare preţ pe micile detalii care fac diferenţa.
Pentru că ştiu cât de importante sunt sărbătorile pentru ei am invitat-o pe Oana la o cafea virtuală, cu poveşti despre copilărie şi lucrurile care i-au definit drumul în viaţă şi business.
Oana, eu de Paşte primeam, de cele mai multe ori, haine de care aveam mare nevoie şi poate ceva dulce. La tine cum era Paştele? Ce amintiri ai legate de sărbătoarea asta?
Doar haine. Când eram eu mică, primeam haine noi de două ori pe an, de Paști și când începea școala. Dar hainele noi de Paști erau mai speciale, căci erau de sărbătoare, de mers la Înviere, de mers în vizită la bunici, poate că era o salopetă din jeans mai deosebită sau o rochie și neapărat primeam pantofi noi, din lac. În rest, Paștile, la noi acasă (eu am copilărit într-un oraș mic din Moldova, la Bârlad, iar vacanțele mi le făceam la țară, la vreo 12 km distanță de acest oraș), erau mereu despre Noaptea de Înviere și slujba făcută în curtea bisericii, slujbă de la care nu am lipsit niciodată, de când mă știu; erau despre cozonacii pe care îi făcea mereu mama (din nou, nu țin minte an să nu facă mama cozonaci), îi cocea (și îi coace încă) în Joia Mare, în fiecare an, apoi treaba noastră era să îi împachetăm în hârtie albă și să îi punem pe dulap, unde stăteau neatinși până în ziua de Paști, când gustam din ei cu mare bucurie. Paștile, la mine acasă, erau despre mese aranjate frumos: cu față de masă apretată, flori de primăvară în vaze mici și lumânările de la Înviere în mijlocul mesei, despre neamuri venite în vizită sau noi mergând în vizită la bunici și despre bucuria Învierii. În familia mea, Bucuria Învierii chiar era o mare bucurie.
Ai crescut simplu şi tradiţional. Văd că pui mare preţ pe tradiţie în tot ce faci, dar ai adus şi un strop de ceva preţios în viaţa ta. Recunosc că de la tine am făcut o pasiune pentru vesela din porţelan pe care am învăţat şi să nu o ţin pentru sărbători, ci să mă bucur de ea în fiecare zi. Tu cum ai descoperit frumuseţea ei?
În copilăria mea, la bunici, eu am băut mereu ceaiul din cană de email. Acasă la mama, aveam căni din porțelan românesc, dar din acelea comune, luate de la magazinul general. Aveam în casă un singur set de cești de cafea din porțelan, alb cu flori albastre, dar care stătea mereu în vitrina din sufragerie. Mama îl primise cadou de logodnă de la frații ei, avea o valoare sentimentală imensă și nu îl foloseam. Bine, uneori, când eram singură acasă, intram pe furiș în sufragerie, încălțată cu tocurile mamei, îmi luam și o poșetă (haha) și beam ceai imaginar din ceștile acelea mici, stând în fotoliul de lângă geam. Le puneam mereu la loc, cu mare grijă, și tot mereu mama știa că am umblat la vitrină, dar nu țin minte să mă fi certat vreodată.
Eu am descoperit frumusețea porțelanului absolut întâmplător; prima dată am băut cafea dintr-o ceașcă veche, foarte veche și foarte frumoasă, când am mers la o doamnă în Cotroceni, în primul an de facultate; mersesem să fac un interviu de istorie recentă, pentru Sociologie, și doamna era o fiică de boier, ce locuia într-o casă absolut superbă. Am stat cu ea vreo două ore, la masa de cafea din lemn de cireș, am mâncat înghețată de castane dintr-o cupă argintată (sau poate era chiar din argint) și am băut cafea la ibric din acea ceașcă. O țin minte exact: avea broderie din dantelă și flori portocalii. M-am îndrăgostit de tot set-up-ul, de ceașcă, de zaharniță, de lingurița gravată, dar nu mi-am imaginat vreodată că, peste ani, voi ajunge să am un atelier cu piese similare. Și că voi putea bea zilnic cafea din cești atât de vechi și cel puțin tot atât de frumoase.
La multe dintre postări vii şi cu poveşti despre producător, despre colecţiile respective şi epoca din care vin. Care sunt preferatele tale?
Mi-am dat seama de când am început povestea Cup & Candle că oamenii nu cumpără de la noi doar pentru că noi le vindem o altfel de lumânare. Deși, acum 9 ani, când am pornit noi Cup & Candle, chiar numai la noi găseai lumânări parfumate din ceară de soia, turnate în cești de colecție. Însă am știut din prima zi, de la primul târg, că oamenii cumpără o poveste. Și povestea asta nu a fost niciodată inventată. Ea era și este mereu adevărată. Iar o parte importantă din ea era (și este) cea care ține de porțelan. Așa că am căutat mereu să le povestim oamenilor și despre piese – perioadă, colecție, model, informații despre tehnica de imprimare etc. Preferatele mele sunt multe, toate aproape. :)))
Îmi plac și piesele englezești, cu acel desen imprimat pe toată suprafața porțelanului, dar îmi plac și câteva colecții Villeroy & Boch – Burgenland și Val Bleu, acestea două cel mai tare. Dar am și piese simple, din porțelan de Bavaria bej cu bordură aurie, pe care le ador și mai ales le folosesc zi de zi.
Ai adus în colecţia de Paşte de anul acesta şi ouă din porţelan. Care e povestea lor?
O întâmplare, desigur. :)) Anul trecut, pentru o ședință foto de Paști, la care am avut niște piese Rosenthal absolut spectaculoase – porțelan Versailles pictat manual și vechi de 100 de ani, am folosit câteva ouă din porțelan, pictate manual și fabricate în Germania. Și oamenii, clienții mei minunați, m-au întrebat și de aceste ouă de agățat în crengi înflorite sau de pus în aranjamente de Paști. Am vândut deci și piesele Rosenthal, dar și recuzita.
Pentru anul acesta, mi-am făcut temele din timp și am creat câteva combinații de cutii cu mici cadouri de Paști pornind de la aceste ouă din porțelan. Le-am combinat cu sfeșnice, lumânări din ceară de albine sau lumânări parfumate din ceară de soia, cu farfurii și platouri din ceramică lucrate manual pentru noi. Și oamenilor le-au plăcut.
Eram obişnuită cu combinaţiile incredibile pe care le faci pentru lumânările parfumate, dar recunosc că am rămas şocată, în sensul bun, de mirosul lumânărilor din ceară naturală. Care e secretul lor?
Nu e niciun secret. Adică niciun alt secret decât acela că folosim exclusiv ceară curată de albine, fără adaos de parafină, pentru a le face. Lumânările noastre din ceară de albine sunt rulate din foaie de ceară făcută manual, la presă. Foile (materia primă) ni le fac două familii de apicultori, unii din Ardeal și unii din Muntenia, dar noi – eu și Eugen – le rulăm. Manual, desigur. Miros a miere și a curat și ce e fascinant la ceara de albine este că ea, în stare naturală, are această proprietate de a purifica aerul din atmosferă, eliberând ioni negativi (informația asta se poate verifica pe Internet, ca să vedeți că nu mint). Lumânările acestea sunt special create pentru masa de Paști, dar nu numai, dau o lumină blândă și frumoasă și ard curat şi lent. Noi le folosim și pentru Înviere. Și clienții noștri la fel.
Şi revin la tradiţie. Ai deja multe recipiente pentru lumânări, sfeşnice şi platouri făcute special, după modelul vostru, de meşteri olari. De ce ai ales varianta asta? Am eu impresia că nu e tocmai ieftină şi nici cea mai productivă.
Pentru că variante lucrate în cantități industriale, în China sau cine știe unde, poate oricine și sunt pe toate drumurile. Am vrut să facem lucrurile altfel și să încercăm să dăm înapoi o parte din ceea ce am primit de la comunitatea noastră și de la clienții noștri: încrederea și ajutorul.
Am ales să lucrăm local multe dintre recipientele noastre de lumânări (le lucrăm în două fabrici de ceramică) și toată vesela Cup & Candle (care reunește deja farfurii, platouri, sfeșnice și pentru care colaborăm cu doi meșteri olari), chiar dacă da, nu e cea mai ieftină variantă. Dar rezultatul înseamnă piese lucrate cu migală, grijă și simț de răspundere, piese unicat (chiar unicat) lucrate de mâinile unor oameni muncitori. Cei doi olari care ne lucrează vesela și sfeșnicele sunt doi oameni care asta fac de când se știu, sunt foarte pricepuți și muncitori. Mi-e drag de ei și încercăm să îi ținem aproape și pe mai departe.
Sunt convinsă că, deşi faci să pară că totul e frumos şi uşor, lucrurile nu sunt mereu aşa. Cum te descurci când e mai greu şi care sunt lucrurile care-ţi aduc cea mai mare bucurie în toată povestea asta cu antreprenoriatul?
Da, mi s-a mai spus; nu știu cum fac, dar așa pare, cel puțin din afară, că totul e frumos și ușor. De fapt, e frumos și greu. Dar, din nou, mereu îmi spun: ușor poate oricine, iată că noi putem și greu. Ultimii doi ani au fost foarte complicați și destul de greu de dus, mai ales când încerci să faci să meargă, fără compromisuri, o afacere de familie pentru care nu ai la îndemână infuzii mari de capital, nici finanțări nerambursabile. Cred că marea bucurie, în toată povestea asta, e că am rezistat, în pofida tuturor statisticilor. Că am făcut tot ce am putut – și aparent am făcut bine – ca să trecem peste o pandemie și să fim aici, așteptând vremuri mai bune.
În ultimii ani s-au închis destul de multe mici afaceri de familie și, pentru cei care nu au închis, au fost luni grele, așa că și numai faptul că noi împlinim anul acesta 9 ani de Cup & Candle este o mare bucurie. Sigur că nu am fi reușit asta fără extrem de multă muncă și multe nopți nedormite și multe zile în care ne-am dat peste cap ca să facem mai bine; și, nu în ultimul rând, nu am fi reușit fără fiecare client al nostru. Fiecare în parte și toți împreună.
Altfel, ca să închei într-o notă optimistă, mă ajută mult libertatea pe care mi-o dă povestea asta cu antreprenoriatul. Cine a trăit asta știe că, pe lângă multă muncă, este și multă libertate. Iar libertatea asta de a face lucrurile așa cum vreau, cum simt și cum pot mă ajută să mă descurc.
Citeşte şi: Oana Botezatu, jurnalistul devenit antreprenor din curiozitate. Omul care nu se teme să vorbească despre temeri, greşeli şi origini la fel de bine ca despre iubire şi fericire – LIFE.ro
Pe aceeași temă
Citește mai multe
