Oricât ar fi viaţa de grea, există soluţii. Oana Jindiceanu, actriţă și mamă a 4 copii: „Când ai mai mulţi copii, devin independenţi şi autonomi parcă mai repede decât copiii singuri la părinţi”

Pe Oana Jindiceanu am remarcat-o acum ceva vreme, în mediul online. Cred că primul lucru care mi-a atras atenţia au fost ochii ei – n-ai cum să nu-i observi şi cu greu te desprinzi din privirea ei pătrunzătoare. Apoi m-a frapat când mi-am dat seama că este mamă de 4 copii şi vorbeşte mai relaxat despre asta decât mamele cu unul singur. Am descoperit ulterior o actriţă care a ales poate cea mai grea variantă în viaţa artistică din România, un blogger natural şi cu condei, un om care nu se teme de greu, dar nici nu-l ascunde sub preş atunci când dă de el. Tratează însă totul cu mult umor, aşa că orice discuţie cu ea, oricât de seriosă ar fi, îţi lasă impresia că oricât ar fi viaţa de grea, există soluţii ca să scoţi părţile frumoase la suprafaţă.

Oana, tu ai terminat actoria, dar ai ales un drum provocator.

Sinuos! (n.r.: râde)

Sinuos. Ce înseamnă să fii artist independent în România?

E o vorbă românească, cea cu „împotriva vântului”. Cam asta înseamnă să fii artist independent în România. Îţi asumi o viaţă în care nu ai siguranţa zilei de mâine.

În condiţiile astea tu de ce ai ales acest drum?

Acum, uitându-ne la situaţia în care se află cultura în România n-aş putea spune că şi dacă eşti artist angajat undeva ai siguranţa zilei de mâine. Istoria ne-a învăţat deja asta. În pandemie artiştii au fost primii la care s-a renunţat, complet şi probabil că dacă ar fi continuat am fi dispărut şi noi de pe faţa pământului. Sigur, până şi-ar fi dat seama omenirea că are totuşi nevoie de noi.

De ce am ales varianta asta? O dată, teatrele de stat sunt destul de puţine în România, cu locuri mai puţine decât suntem noi, actorii şi se scot foarte greu posturi la concurs.

Apoi, eu întotdeauna am fost genul mai revoluţionar şi, când am terminat facultatea, mi s-a părut că eşti foarte limitat ca actor angajat, că poţi juca doar în producţiile teatrului, pe care nu ai întotdeauna libertatea să le alegi. Ţine foarte mult de directorul teatrului, de colectiv, dar şi de felul tău de a fi. Iar eu, la 20 de ani, nu aveam nici determinarea, nici rezilienţa pe care le-am căpătat acum. Nu cred că aş fi făcut faţă unui colectiv dintr-un teatru de stat. Plus că nu ai libertate: trebuie să ceri mereu voie să pleci, să ai alte proiecte, câteodată nu ai timp să ai alte proiecte, nu prea poţi să alegi în ce joci. Poţi să joci roluri care să nu îţi plac sau în care să nu ai nimic de spus tu, ca artist.

M-am gândit atunci că eu o să fac meseria asta aşa cum vreau eu şi că o să merg în stilul acesta independent cât de mult o să pot. Iată, am 42 de ani şi încă mai pot! (n.r: râde)

Ce înseamnă pentru tine actoria? De ce ţi-ai dorit să faci acest lucru?

Dacă m-ai fi întrebat la 20 de ani, când am dat la actorie, cu siguranţă aş fi răspuns altceva. Acum, pentru că am avut şi o pauză foarte mare, odată cu concediul prelungit de maternitate, care la mine a fost vreo 10 ani, plus 2 ani de pandemie în care am stat departe de meseria mea şi am avut timp să mă gândesc la absolut toate lucrurile, cred că am ales meseria asta dintr-o sensibilitate pe care nu am putut-o valorifica în niciun alt domeniu pe care l-am cunoscut când eram mică.

A contat şi faptul că am fost un copil care avea foarte mare nevoie de atenţie pe care, din păcate, nu am primit-o la vârsta potrivită. Actoria am descoperit-o în liceu, în trupa de teatru. M-am simţit atât de bine şi în siguranţă în colectivul respectiv, mi s-a părut că pot schimba lumea cu arta asta, că pot spune oamenilor lucruri pe care altfel nu ai cum să le spui şi că poţi ajunge la oameni prin emoţie, un lucru care altfel e mult mai greu. M-am gândit că acesta e felul meu de a schimba lumea.

Oana Jindiceanu, actriţă, mamă a 4 copii și blogger: „A contat şi faptul că am fost un copil care avea foarte mare nevoie de atenţie pe care, din păcate, nu am primit-o la vârsta potrivită”

Ai atins un punct sensibil. Ce însemna pentru tine nevoia de atenţie în copilărie?

În anii `80, când am copilărit eu, nu-şi punea nimeni problema despre cum te simţi, ce părere ai tu vizavi de anumite lucruri. Eu am fost crescută de o mamă singură şi, deşi nu ştiam să spun asta când eram mică, mi-a lipsit tata. Relaţia dintre ei s-a terminat, iar eu nu l-am văzut pe tata foarte, foarte mulţi ani. Iar mama era copleşită de viaţa de mamă singură, care nu e uşoară. O vreme am stat la bunică-mea, care şi ea ar fi vrut să facă alte lucruri, ştii cum e. Iar eu simţeam că nu am un loc al meu.

Eu am avut o latură mai artistică încă de când eram mică, scriam compuneri, poezii şi toată lumea lua în râs lucrurile astea. Toţi îmi spuneau că trebuie să fac matematică. M-am simţit cumva în plus. Adulţii aveau alte treburi, nu mă întreba nimeni ce vreau eu de la viaţă.

Ai fost copil unic?

Da şi a fost foarte greu. N-am ştiut să articulez asta până spre adolescenţă, dar tot timpul mă gândeam ce bine ar fi fost să mai am şi eu o soră sau un frate, pe cineva cu care să fac echipă. Ştii cum e, la un moment dat adulţii devin duşmanii tăi în adolescenţă – cel puţin aşa a fost în cazul meu – şi eu nu aveam cu cine să mă aliez, cu cine să lupt.

Să fie ăsta unul dintre motivele pentru care tu ai făcut 4 copii?

Cu siguranţă! Întotdeauna mi-am dorit copii mulţi, mai mult de 2, iar unul dintre motive este acesta, faptul că eu m-am simţit foarte singură în copilărie şi în adolescenţă.

Nu e greu?

Ba da, bineînţeles! Am postat zilele trecute pe Facebook un studiu care spune că cel mai greu e cu 3 copii şi că mamele cu 4 copii sunt cel mai puţin stresate. Am râs mult, dar cumva există un sâmbure de adevăr pentru că atunci când ai mai mulţi copii, ei devin independenţi şi autonomi parcă mai repede decât copiii singuri la părinţi. Nu mai este nici nevoie de atenţia ta permanentă pentru că ei se joacă împreună, mai ales dacă sunt vârste apropiate. În felul ăsta poţi să îţi mai tragi sufletul.

Să înţeleg că ai tăi copii nu se bat?

Ba da, normal. (n.r.: râde) Se bat 2 câte 2 şi pe vârste: 1 cu 2 şi 3 cu 4. Câteodată se mai şi combină însă, avem toate variantele posibile.

Câţi ani au ei acum?

Cel mai mare împlineşte 13 acum, în noiembrie şi este băieţel. Al doilea este tot băieţel şi are aproape 10 ani şi jumătate. Următoarea este o fetiţă, împlineşte 8 ani peste 3 săptămâni şi de anul trecut, de a doua zi după ziua ei m-a întrebat în fiecare zi câte zile mai sunt până la ziua ei. Şi cea mai mică este tot fetiţă şi are 5 ani şi 4 luni.

Ai vrut să faci 4? Mai vrei să faci vreunul?

N-am vrut neapărat 4, am vrut să am mulţi copii. Am zis că fac câţi pot să fac, dar după 4 mi-am dat seama la un moment dat că nu mai pot. (n.r.: râde) Am şi îmbătrânit între timp. Ce mi se pare extraordinar – şi asta e de la Dumnezeu, nu de la mine – este că au fost mai întâi băieţi şi după aceea, fete, iar diferenţa dintre ei, nefiind programaţi, este de exact 2 ani şi jumătate.

Le protejează băieţii pe fete?

În casă, nu, dar în afara casei, sigur că da.

Ei sunt toţi şcoliţi în sistem homeschooling, nu?

Da. Sunt înscrişi la o şcoală din Statele Unite, la învăţământ la distanţă. Din mai multe materii pe care ţi le dau ei îţi alegi ce vrei să studieze copilul şi apoi te organizezi tu. Poţi să ceri şi testări periodice, dar poţi să mergi şi la liber. E un pic mai complicat dacă vrei la un moment dat să-i introduci în sistemul clasic pentru că ei au statut identic cu studenţii străini şi e nevoie de un pic de birocraţie ca să poată intra în şcoala de masă.

Mie mi se pare foarte complicat din punct de vedere organizatoric. Presupune prezenţa şi implicarea ta totală.

Sunt momente şi momente, e adevărat. Am avut momente de epuizare psihică completă, de burnout, când mi se părea că nu mai fac faţă propriei vieţi. Dar am şi reversul medaliei, când văd pe copiii mei avantajele acestui sistem. Eu mereu le spun că nu este nimic bătut în cuie şi pentru totdeauna, nu facem asta pentru că şcoala este vreun bau-bau, ci pentru că aşa am ales noi, pentru că eu şi tatăl lor am decis că sistemul acesta e foarte potrivit cu stilul nostru de viaţă şi că facem asta cât putem. Când nu mai putem o să găsim alternative. Trăgând linie, deocamdată, pentru noi e foarte bine aşa.

Contează mult felul în care eşti construit şi ce îţi doreşti. Şi dacă copiii noştri ar fi mers la şcoli normale noi nu am fi vrut neapărat ca ei să meargă la Olimpiade sau să aibă 10 pe linie. Nu suntem genul ăsta de părinţi. Am fi vrut să le placă la şcoală, asta ni se pare esenţial şi să nu se blazeze, să nu li se ia de învăţat. Noi asta le spunem constant, că în viaţă înveţi permanent.

Oana Jindiceanu, actriţă: „Am ales meseria asta dintr-o sensibilitate pe care nu am putut-o valorifica în niciun alt domeniu pe care l-am cunoscut când eram mică”

Ei sunt tot artişti, ca voi? Că parcă şi soţul e tot în zona asta.

Da, soţul e pe zona de arte plastice şi pe design şi grafică, în zona de vizual. Nu ştiu cum să zic acum, dacă din păcate sau din fericire, dar nu cred că o să avem vreun inginer. (n.r.: râde) Nu pare nimeni în zona aia. Fiind şi lucrul pe care îl văd cel mai des şi prin felul în care s-au aşezat lucrurile, cred că or să meargă tot în zona asta, a noastră.

Deşi, uite, băieţii fac programare şi sunt foarte pasionaţi. Eu nu înţeleg absolut nimic, dar lor le place foarte mult, iar profesorul lor are întotdeauna un feedback foarte bun. Mă bucur foarte tare! Dacă o să le placă asta şi vor vrea să facă asta, e foarte bine. Le-am spus de mici şi le repet mereu că e important să nu se ducă la scârbici, cum zice românul. Să facă ce vor ei, dar să o facă cu bucurie.

Băieţii au acum o colaborare cu Teatrul Mic, fac figuraţie într-un spectacol: Medeea, în regia lui Vlad Massaci. Au mai avut şi câteva zile de filmare, au făcut figuraţie în nişte filme străine, în Las Fierbinţi au avut 1-2 apariţii. Asta se datorează cumva şi faptului că oamenii din industrie, în momentul în care m-am întors, ştiau că am mulţi copii şi atunci când au nevoie de copii mă sună pe mine pentru că am mai mulţi.

Au de unde alege.

Exact! Am şi fete şi băieţi, vârste diferite.

Dacă te chinui puţin faci de o distribuţie completă.

Am discutat asta. (n.r.: râde) Am zis că putem face o companie independentă liniştiţi.

Citește și: Ana Ularu, actriță: „Nu am nicio afinitate pentru improvizație sau mântuială, pentru că nu mă consider nici genială, nici idioată. Deci, tot ce-mi rămâne e munca”

Cum a fost întoarcerea în actorie după 12 ani?

A fost un fel de “Welcome to the Jungle.” (n.r.: râde) Trebuie să-ţi spun că în toată perioada asta au fost momente când am spus că nu mai pot face acest lucru. Din meseria asta nu poţi să-ţi creşti copiii, nici măcar 1, darămite 4. E o meserie care presupune mult stres, multe jocuri de putere, de culise la care eu nu ştiu să fac faţă, pe care eu nu ştiu cum să le gestionez. M-am chinuit să fac alte lucruri.

Ce fel de lucruri?

Am fost editor-şef la un site de nutriţie pentru copii, am făcut Social Media, am făcut vânzări, cred că am fost în toate MLM-urile posibile.

Şi ai găsit ceva cu care să rezonezi?

Toate mi-au plăcut, dar nu a fost nimic pe măsura actoriei. Mereu rămânea un soi de regret, faptul că mi-aş dori să fac meseria mea. Că asta ştiu să fac, până la urmă, cel mai bine. Când a venit pandemia am zis că a venit momentul să mă hotărăsc dacă îmi fac meseria sau altceva. Paradoxal, teatrele se închideau unul după altul şi părea că se apropie sfârşitul lumii, iar eu am hotărât că rămân la actorie.

M-am întors încet, încet, am făcut aceiaşi paşi ca atunci când am terminat facultatea, am început să merg iar la audiţii şi până la urmă au început să se lege lucrurile. Şi s-au legat foarte frumos!

Acum îmi pregătesc şi revenirea oficială. Am scris o piesă. Am participat la un atelier de dramaturgie coordonat de Mimi Brănescu la Centrul de Cercetare şi Creaţie Culturală Ion Sava de la Teatrul Naţional şi am scris o monodramă care se numeşte “Fetiţa din debara”. Va avea premiera în curând, la Teatrul de Artă. Este povestea unei fetiţe care avea nevoie de multă atenţie când era mică şi care a ales să devină actriţă.

Sună cunoscut!

(n.r.: râde) Da. Sunt foarte fericită, e o mare realizare pentru mine pentru că îmi doream foarte mult să scriu. Scriu de mică, dar în afară de câteva poezii nu am avut nimic scris cap-coadă, ca acum. Acum repet la “Fetiţa din debara” şi sper ca în octombrie să avem premiera.

Abia aştept să te văd!

Şi eu abia aştept să vii, mai ales că aştept cu mare nerăbdare să urc din nou pe scenă. La filmări am mai fost, dar mi-a fost tare dor de teatru.

Voi avea 2 premiere acum. O dată, “Fetiţa din debara” şi mai joc într-o piesă scrisă de un coleg, Kathmandu, de Alexandru Unguru, la Recul.

Şi, până la urmă, poţi supravieţui, cu 4 copii, din teatru?

Nu. Teoretic, nu. Practic, iată, noi putem, dar trebuie să-ţi şi placă stilul ăsta de viaţă. Iar înainte de toate trebuie să fie înţelegere între parteneri pentru că altfel mi se pare foarte complicat. Dar pentru că şi eu şi soţul meu suntem pe aceeaşi lungime de undă lucrurile sunt mai simple. În plus, recunosc că pentru bunăstarea noastră el are mingea, el se asigură că avem ce să mâncăm.

Cum ar trebui să fie viaţa de artist independent în România? Ce ar trebui să se schimbe ca să vă fie mai simplu?

Foarte multe lucruri! Ar trebui ca artistul independent să aibă şi el un statut. El nu are niciun statut în România, intrăm la “altele”, nici măcar la liber profesionist. Ar trebui un statut, să poată avea şi el un concediu de maternitate şi alte lucruri de genul ăsta. Sistemul, cu totul, ar trebui schimbat şi felul în care sunt manageriate teatrele de stat – prea puţine pentru cât de mulţi suntem – şi legea salarizării. Nu există un sindicat. Sigur, are fiecare teatru, dar ar trebui un sindicat mare al artiştilor. Din fericire se dezvoltă industria cinematografică, dar încă este foarte puţin.

Citește și: Puterea de a te lupta cu proprii balauri. Actrița Mălina Manovici: „Mă lupt cu un sentiment de neîncredere în mine. Mă lupt de mult cu el și nu știu când și dacă am să ies învingătoare”

Ce-ţi place însă totuşi în zona asta? Pe lângă actoria în sine?

Am întâlnit oameni tineri extraordinar de talentaţi. De câţiva ani merg şi văd spectacolele de licenţă, de la facultate, merg şi la cursuri uneori, la examene. Se munceşte enorm şi sunt nişte oameni absolut minunaţi, colegi din toate zonele: actori, regizori, scenografi, din toate artele spectacolului. Mi se pare însă că nu sunt suficient de apreciaţi. Sunt oameni extrem de talentaţi, care îşi fac meseria foarte bine, dar care se zbat totuşi să supravieţuiască.

Apreciez, în continuare, libertatea pe care mi-o dă meseria asta. Îmi place mult că nu au un program de la 9 la 16. Sigur, poate fi mai complicat, poţi să munceşti mult mai mult decât într-un astfel de program, dar şi satisfacţia e pe măsură.