Paul Tukaram și căutarea interioară la capătul căreia nu se află nimic. Părăsit de iubită, fără bani de chirie, locuia în mașină. A luat-o de la zero și a găsit calea spre eliberare

Paul Tukaram: „Pe la 43 de ani am trecut printr-un șoc foarte profund pentru că ne-am despărțit, nu mai aveam unde să stau, nu mai aveam bani de chirie”

De ce te-ai întors în România?

Nu aș putea să-ți spun exact de ce. Știu că la vremea respectivă motivația a fost situația post criză, care lovise foarte adânc în economia italiană și nu mai mișcau deloc lucrurile. Trebuia să muncești gratis ca să poți să-ți câștigi pâinea. În construcții, lucrurile erau foarte simple: exista o antrepriză mare care dădea sub antrepriză lucrări. Cei care erau în aranjamentele locale și care cunoșteau cum merg lucrurile, luam lucrările în sub antrepriză și le dădeau mai departe. La fiecare sub închiriere de contract se micșora prețul, iar eu ajungeam să lucrez practic pe nimic. Și ca să poți să ții angajați și să-ți plătești impozitele și taxele era un chin în situația aceea. Practic munceam pentru stat și salarii, așa că am spus că eu în ritmul acesta nu mai merg pentru că era sinucidere.

Așa că am zis că nu mă mai interesează, o să o iau de la 0. Așa că în 2010 am venit în țară și am luat-o de la 0.

Aveai un plan?

Nu. Am început cu construcțiile, cu ceea ce știam ceva, după care am trecut printr-o perioadă de criză. După șase ani de Italia, în care nu am avut treabă cu România, eram setat pe ce e acolo, iar când am ajuns în țară șocul m-a trezit. Cu ajutorul mătușii mele care m-a găzduit și cu ceea ce mai aveam prin buzunar, am început să mă descurc. Am mai primit ajutor de pe la prieteni, de la iubita de la vremea aceea, după care am trecut printr-o perioadă de criză totală.

Pe la 43 de ani am trecut printr-un șoc foarte profund pentru că ne-am despărțit, nu mai aveam unde să stau, nu mai aveam bani de chirie, practic mă aflam în mijlocul drumului, tot ce mai aveam era mașina în care stăteam și am luat-o efectiv din nou de la 0. Și am făcut asta de câteva ori, până să ajung să realizez că nu e nevoie să o iei de la 0, sau dacă e nevoie să o faci, trebuie să înveți ce ai de învățat, ca să nu o mai iei iarăși de la 0.

Când încep căutările acestea interioare ale tale? Spuneai la un moment dat că ai încercat toate tehnicile posibile de dezvoltare personală…

Nu pot să spun toate pentru că îți dai seama că sunt foarte multă, însă căutările mele au început foarte devreme. De pe la cinci ani aveam tot felul de neînțelegeri. Apoi, pe la 12-13 ani am dat peste o carte de yoga, tipărită la mașină pe niște foițe subțiri, ca de țigară, din care nu înțelegeam scrisul, pentru că era în franceză, dar mă uitam la poze. Erau niște diagrame care, practic erau asanele, posturile din hatha yoga și eu am început să fac hatha yoga fără să știu ce fac. Nu înțelegeam ce fac, însă îmi făcea bine, înțelegeam că ceva se întâmplă când faci posturile acelea. De mic am fost ciudat la capitolul acesta.

Ciudat?

Da, ciudat în comparație cu alții 😀. De exemplu, îmi aduc aminte de maică-mea, săraca, care râdea de mine și spunea: „Băi, băiatule, tu nu ești sănătos la cap!”. Știi că se puneau casete la video pe vremuri și erau filmele cu Bruce Lee, cu arte „marțiene” (e o glumă asta cu arte marțiene) și ce am făcut? Am văzut că ăia mâncau cu bețișoare. M-am dus afară, în grădina din fața blocului, am rupt două bețe, le-am curățat și din ziua aceea am mâncat numai cu bețișoare. Că era ciorbă, că era nu știu ce, eu mâncam cu bețișoarele, iar maică-mea stătea și se uita la mine: „Măi, băiatule, ceva nu e în regulă cu tine”. Și ăsta e doar un exemplu, făceam tot felul de tâmpenii, de bazaconii pe care le găseam în diverse surse de informare și pe care apoi voiam să le aplic, să văd ce e cu ele.

Și bineînțeles, când faci lucruri de genul acesta, ceilalți se uită la tine ca la mașini străine.

Paul Tukaram: „Paradoxul căutării este că nu e nimic de găsit”

Și la fel ai făcut și cu tehnicile de dezvoltare personală? Ai vrut să le încerci pe toate ca să vezi ce e cu ele?

Da. Am luat tehnicile pe care le-am găsit, tot ce mi-a căzut în mână, începând cu afirmațiile și terminând cu NLP-ul, ayahuasca, ciupercuțe, orice instrument care mi-ar fi putut fi de ajutor în sensul că aș mai fi putut înțelege ceva, testam. Respirație holotropică, ia să văd dacă funcționează, respirația de foc funcționează? Dacă stau trei ore în postură ce se întâmplă?

Și poți spune că azi te-ai găsit? Nu ești tot într-o pasă de căutare?

Acesta este paradoxul. Paradoxul căutării este că nu e nimic de găsit.

Dacă tu acum te uiți în tine și te cauți, nu te vei găsi. Ai un corp, ai o minte, poți să spui „eu”, dar dacă te apuci să-l cauți pe „eu” și te uiți înăuntrul tău, nu ai ce să găsești. Deși există miliarde de forme, începând cu cea mai mică gânganie și până la noi, care ne credem stăpânii universului, la bază nu există nimic. Însă, pentru a ajunge la înțelegerea asta trebuie să treci prin ele. Și când ajungi în punctul în care să realizezi că nu e nimic de găsit, îți dai seama că ai găsit tot ce trebuia să găsești. E foarte greu de exprimat treaba asta, e foarte greu de explicat că trebuie să cauți ca să găsești nimic. E foarte ciudat. Căutarea este necesară. De ce?

Tu, ca și mine, ca noi toți, de altfel, am fost învățați că lumea asta este guvernată de principii, concepte, că trebuie să urmăm anumite conduite și așa mai departe. Când începe procesul acesta de căutare constați că multe dintre chestiunile pe care le faci îți provoacă durere. Pentru că nu le faci că așa vrei tu, ci pentru că ele există deja acolo și funcționează din inerție prin tine. Tu trebuie să ajungi să cauți condiționările care te determină și te împing de la spate să faci ce nu vrei, sau ce nu-ți place, astfel încât să ajungi să faci ce vrei.

De aceea îi spun că e un proces de dezvățare, nu de învățare. Când spunem sintagma „evoluție spirituală”, de fapt e vorba de involuție. De ce? Tu trebuie întâi să involuezi din punct de vedere social, să distrugi toate cutumele, toate standardele, toate tabuurile pe care le-ai implementat în sistem, până ajungi în poponețul gol la nivel simbolic, nu mai ai de ce să te agăți. Ai aceeași familie, ai aceeași meserie, ai același statut, nu se schimbă nimic la suprafață. În schimb, înăuntrul tău este gol. Și când ajungi acolo, vezi că de fapt nu știi absolut nimic și oricât ai încerca să știi, nu ai cum să știi. Poți să știi aparent, teoretic.

Cel care va citi materialul acesta o să spună: „Mă, ăsta știe ceva!”. Nu e nici o știință aici. Acum îți explic doar procesul prin care am trecut eu.

Am luat în calcul treaba asta și o să o țin minte și o să o utilizez. Am văzut că se utilizează chestii de genul acesta care dau senzația de superior, sau de extraordinar, precum apelativul maestru. Nu e nimic superior și nimic extraordinar în tot ceea ce fac, e absolut normal. Ceea ce pentru tine pare extraordinar, pentru mine e ceva de genul: „Dar de ce ți se pare extraordinar? Ce e așa de extraordinar să trăiești liniștit? Ce e așa ciudat în a fi normal?”. Când spun normal, nu mă refer la platitudine.

Pentru că ești unul într-o mare de mulți…

😀 Asta pentru că există comparația. Eu nu sunt maestrul nimănui, cel mult, dacă sunt, sunt al meu. Pentru mine măiestria înseamnă atenție constantă, tot timpul sunt atent la mine și nu am să învăț pe nimeni absolut nimic, că nu e nimic de învățat. Cel mult, pot să-ți împărtășesc din ceea ce am experimentat și să-ți arăt cum am făcut eu. Ca atunci când te duci la cineva și întrebi: „Băi, dar tu cum tai ceapa? De ce o tai așa? Vreau și eu să învăț”. Asta e tot.