Patricia Vincent, românca necunoscută în țara ei, numită cel mai bun designer de rochii de mireasă din Austria. De la o copilărie stigmatizată de neacceptare și frustrare, la povestea rochiilor cusute într-un mic atelier romantic din Viena

Patricia Vincent și-a petrecut aproape jumătate din viață în Viena. Era studentă la București când a plecat într-o călătorie într-una dintre cele mai minunate capitale ale Europei, s-a îndrăgostit de un vienez fermecător și a rămas acolo. Pentru că România nu era în Uniunea Europeană la vremea respectivă, studiile de aici nu i-au fost recunoscute, așa că a trebuit să înceapă totul de la zero, într-o limbă total necunoscută pentru ea. A ales cel mai conservator colegiu de modă, iar apoi facultate de arte unde tiparele, foarfecile și ațele vorbeau aceeași limbă, cea a creației vestimentare. A muncit mult, poate prea mult, s-a închis într-un micuț atelier și a încercat zi și noapte să se perfecționeze. A divorțat curând și pentru că nu mai era nimeni în viața ei, și-a dedicat tot timpul personal și profesional creațiilor ei.

După ani lungi și grei a reușit. Acum este un designer recunoscut, un artist apreciat și extrem de important, cea mai bună creatoare de rochii de mireasă din Austria, titulatură oferită chiar de cei care se pricep la asta, nu de noi, de cei care au desemnat Best Wedding Designer.

Deși pare o femeie realizată azi, Patricia Vincent are niște răni ale sufletului care probabil vor supura toată viața. Abandonată de tatăl ei care nu numai că i-a dat viața, dar i-a lăsat moștenire și culoarea pielii pentru a fi stigmatizată și batjocorită de cei din jur, Patricia spune că nu va uita niciodată copilăria sa. Dar, mai bine, vă las pe voi să aflați din emoționanta poveste de mai jos:

De cât timp ești în Viena, Patricia?

Din 5 octombrie 2002. Iată că se împlinesc 18 ani.

Ești cetățean cu state vechi…

Am refuzat să-mi iau cetățenia austriacă deși peste câțiva ani voi împlini jumătate din viața mea trăită aici. Sunt prea mândră, prea orgolioasă, prea româncă ca să-mi iau cetățenia austriacă, în plus nu mi-ar aduce avantaje, mai ales că suntem în aceeași mare Uniune Europeană.

Ar trebui să renunți la cetățenia română ca să o primești pe cea austriacă?

Da. Nu se poate să am dublă cetățenie și în cazul acesta am spus: „nu”.

Cum ai ajuns în Viena?

Total întâmplător. Eram studentă la Universitatea Media și am petrecut toamna aici. Când am ajuns în Viena era „Noaptea lungă a muzeelor„ și așa de mult mi-a plăcut încât am rămas aici. Venisem la niște prieteni care organizau tot felul de târguri la Romexpo iar eu lucram ocazional pentru ei. Ei au insistat să rămân și de sărbătorile de iarnă în Viena deoarece apartamentul în care stătea urma să rămână liber – ei lucrând în Budapesta – iar eu aș fi putut sta fără probleme acolo. După numai 5 zile, pe 10 octombrie am cunoscut pe cineva la o zi de naștere, m-am îndrăgostit și el mi-a propus să rămân până se termină timpul alocat vizei. Exact înainte să mă întorc în țară mi-a propus să fiu soția lui, a fost un mic șoc dar am acceptat și ne-am căsătorit în luna ianuarie 2003. Din păcate nu a rezistat decât vreo doi ani relația. Am încercat să-mi continui studiile aici, dar pentru că atunci nu eram în UE nu s-a putut și mi s-a spus că trebuie să reiau totul de la început.

Mama fiind profesoară de matematică-fizică, m-am întrebat ce aș putea să studiez ca să îmbin esteticul cu logica. Astfel am ales acest colegiu de modă.

Dar tu în ce an erai studentă la Universitatea Media?

Intrasem în anul II de facultate, avem 21 de ani. Nu făcusem foarte mult, așa că nu a trebuit să repet mult.

Dar îți doreai să devii jurnalist?

Nu, nu. Eram studentă la Managementul afacerilor. Îmi plăcea foarte mult școala, aveam profesori deosebiți, era totul perfect. Când am intrat în Viena la Colegiul de modă, se preda și economia, ceea ce studiasem în România. Îmi era foarte greu să învăț în limba germană, eu nu o cunoșteam deloc, iar când profesoara a văzut ce dificultăți întâmpin mi-a sugerat să mă mut la o școală de arte unde pot studia doar design, croitorie, construcția tiparelor, desen, etc. Așa că după primul an la Colegiul de modă, m-am dus la o școală unde am studiat doar designul vestimentar.

Și nu mai aveai atâta teorie în limba germană, nu?

Exact. Inclusiv colegele mele austriece spuneau că sunt termeni atât de dificili încât nici ele nu îi înțelegeau. Ceea ce vreau să punctez este că am ajuns la concluzia că studiul autodidact e cel mai important. E bine să ai o bază, un mentor, un îndrumător, dar studiul autodidact, cel puțin pentru mine, a fost cel mai important. Și azi studiez foarte mult și învăț lucruri noi în fiecare zi.

Ce au spus părinții tăi când le-ai spus că tu rămâi la Viena și te mai și căsătorești?

Părinții mei sunt divorțați, iar mama ne-a crescut singură pe mine și pe sora mea geamănă. Din păcate, zilele trecute s-a împlinit un an de când a murit tatăl meu. El a plecat în Nigeria după ce a terminat studiile, s-a recăsătorit tot cu o româncă și a fosrmat o nouă familie.

Mama în continuare speră că voi reveni în România. După atâția ani ea încă nu crede că voi rămâne aici. Și acum când vede anunțuri de angajări în România mă sună și îmi spune: „Vezi că se angajează cunoscători de limbă germană” J. Nu crede 100% în ceea ce fac, nu m-a susținut niciodată, pentru ea și cred că pentru majoritatea românilor din generația ei contează câștigul constant. Îmi spune mereu: „Dar luna asta nu ai câștigat atât? De ce trebuie să investești?”. E o mare dezamăgire pentru ea ce fac eu azi, și-ar fi dorit să termin o facultate, să am un salariu, eventual să fiu profesoară, cum e ea. Nu m-a încurajat niciodată, din păcate.

Vorbește-mi puțin despre părinții tăi. S-au cunoscut în facultate?

Mama studia la a doua facultate, tata era din Nigeria, a făcut un an pregătitor la Timișoara unde a învățat limba română, iar apoi s-a mutat la București. Mie și azi îmi e rușine că după 18 ani nu vorbesc perfect limba germană, iar el a reușit să învețe în numai un an. În București a studiat la Facultatea de construcții. Era foarte fermecător. Bunica maternă fiind din Ucraina, mama a fost crescută să vadă sufletul unui om, farmecul, nu culoarea pielii, așa că tata a cucerit-o imediat. După terminarea studiilor el a trebuit să se întoarcă în Nigeria, nu a vrut să se întoarcă singur pentru că familia lui își dorea să aibă o soție, iar pentru că mama nu a vrut să meargă cu el a spus: „dacă tu ai aruncat haina pe care ți-am dat-o eu, altcineva o va lua, o va scutura și o va îmbrăca”. Așa că și-a găsit o altă soție. Mama era foarte atașată de părinții ei și nu voia să-i părăsească.

Voi vă născuserăți când a plecat el?

Da, avem vreo 3 ani. Imediat după mama, tata și-a găsit o altă româncă care i-a născut și ea o fetiță. Astfel tata a ales-o pe cea care a vrut să plece cu el. În plus, mamei îi era teamă de necunoscut, de Africa…

Voi ați păstrat legătura toți acești ani?

A fost foarte greu și încerc să nu plâng acum când vorbesc cu tine. Chiar înainte să moară și-a cerut scuze insistent pentru că nu ne-a ajutat cu nimic niciodată. Mama l-a dat în judecată pentru pensie alimentară, în fața judecătorului a promis că va avea grijă de noi din clipa în care va avea un serviciu, însă nu s-a întâmplat niciodată. Mama i-a tot scris, el răspundea la scrisori, însă mama îi spunea mereu că „fetele nu mănâncă scrisori”. În ultimii ani el a încercat să refacă legătura și chiar mi-a reproșat și el drumul ales în viață, însă eu i-am răspuns că dacă mi-ar fi trimis măcar 10 dolari pe lună, poate aș fi făcut o facultate, dar nu am avut un tată care să mă susțină. Am păstrat legătura, dar nu a fost un tată în adevăratul sens al cuvântului. L-am vizitat la începutul anilor 1990 când mi-a trimis bilet de avion, am stat trei luni cu familia lui în Nigeria, a fost o experiență interesantă, însă rănile erau prea adânci ca să se vindece.

Unde e sora ta acum?

Sora mea s-a stabilit în 2004 în Elveția și de doi ani locuiește în Austria, la granița cu Elveția. Suntem gemene, este cu zece minute mai mare, dar avem caractere total opuse. Fizic semănăm, dar ea e 100% tata, eu 100% mama.

Mama ta a rămas singură în România?

Da, a rămas singură. Mama e o fire foarte puternică, a condus locomotive de tren, a lucrat ca inginer la depoul Buzău, după care a fost profesoară la un liceu în București și, din păcate, după ce ne-a născut a fost dată afară din învățământ. Nu a știut de ce, a tot bătut la ușile ministerului, a cerut audiențe, până într-o zi când cineva i-a spus: „Chiar nu mai are rost să mai vii aici și să întrebi de ce. Îți spun eu de ce: ai copii negri”. Ai făcut copii cu un străin, mai mergea dacă era alb, dar fiind negru, nu dai un exemplu bun elevilor. A fost un șoc.

Asta când se întâmpla? Câți ani aveai?

Noi ne-am născut în 1980 și la foarte scurt timp se întâmpla asta. Ca profesor avea un salariu foarte bune, însă după ce și-a pierdut job-ul a început să facă felicitări. Părinții ei erau foarte conservatori. Bunicul a fost toată viața inspector la CFR, a terminat facultatea de Drept la Iași și după ce a rămas singură cu noi i-a spus: „Nu mai veni pe strada noastră. Te văd vecinii, ne faci de râs prin cartier”. Așa că nu a avut nici un suport din partea părinților. Prietenele ei spuneau: „Dacă vrei să ne vizitezi, vino singură, fără fete”. Din vânzarea de felicitări abia reușea să facă rost de bani de mâncare. Prin 1985 s-a angajat ca inginer la Uzina 23 august și acolo a lucrat câțiva ani până a fost bătută bestial de niște vecini. Vecinii locuiau pe același palier cu noi și avea o fiică care instiga ceilalți copii: „Nu vă mai jucați cu ciorile”, tot felul de cântece pe care nu vreau să le reproduc. Atunci mama i-a spus: „Nu mai instiga copiii că altfel te trag de urechi”, sau ceva de genul acesta. Pentru că toți ne strigau Ebola, Malaria, spuneau că dacă pun mâna pe noi se ia… Părinții acestei fete au bătut la ușă, mama a deschis și în fața noastră au bătut-o cu pumni și picioare, au transformat-o în carne vie. Mama a chemat poliția și când a venit sectoristul, acesta nu a venit la mama să-i ia declarație, s-a dus direct la vecini și a stat cu ei la băutură până la 1 dimineața.

Mama nu a mai putut să lucreze câțiva ani după acest incident, însă, în orice poveste tristă există și ceva pozitiv. Mama a descoperit o adunare la biserică unde nu conta culoarea pielii. Noi am început să mergem la Școala duminicală, iar mama la adunare. Oamenii aceia au avut foarte mare grijă de noi, și material, și spiritual. După Revoluție mama a fost rechemată la același liceu să predea și asta a făcut până la pensie. A fost și profesoara noastră.

A fost foarte dureros, motiv pentru care am publicat câteva frânturi din acele povești la mine pe blog. Nu vreau să acuz pe nimeni, însă a fost extrem de dureros. Cu toate acestea iubesc România, mi-aș dori ca bătrânețea să mi-o petrec acolo, mi-e dor de miros, de gust, de tot.

Multă lume nu avea atunci televizor, nu avea acces la informație, nu călătorea, cred că asta e scuza lor, așa că nu vreau să condamn pe nimeni, însă nu pot să-mi șterg din amintire experiența noastră.

Doamne ce poveste! Hai să vorbim acum de ceva mai vesel, de Viena și de ce faci tu azi?

Am terminat colegiul de arte din Viena, însă în toți anii de școală nu aveam voie să facem nimic acasă. Tot ceea ce lucram trebuia să facem în atelierul școlii. Petreceam cam 10 ore pe zi la cursuri. Imediat după ce am terminat studiile mi-am închiriat un atelier și cât era ziua de lungă exersam ca să mă perfecționez. Nu am avut bani să-mi angajez o croitoreasă, așa că făceam tot singură. Nu poți să deprinzi meșteșugul peste noapte, ai nevoie de ani buni în care să te perfecționezi. După divorț nu am avut nici o relație, așa că puteam lucra în atelier și până la 1 dimineața. Am închiriat atelierul cu o prietenă care este pictoriță și astfel împărțeam cheltuielile. Primele 6-7 luni nu am avut nici o vânzare. Inițial am luat un credit pentru tineri antreprenori și așa am putut să-mi plătesc chiria și toate celelalte cheltuieli. Era foarte descurajator când primeam telefoane de la prietene și mă întrebau: „Cât ai vândut azi?”. Ele nu înțelegeau că e un întreg proces de durată. Austriecele sunt poate cele mai fidele cliente: intră în magazin o dată, de două, de trei ori, abia apoi probează și dacă le cucerești abia a patra, a cincea oară cumpără.

Îți amintești când ai vândut prima dată?

În timpul școlii aveam o cameră unde coseam. Aveam un grup de prietene, românce, care credeau că tot ce fac eu e un hobby așa că îmi aduceau haine la modificat. Când veneau să le ia, spuneau: „Îți mulțumesc!”, mă pupau și plecau, fără să-mi dea nici un ban J. Mie îmi era rușine să le cer bani. Din clipa în care am închiriat atelierul nu au mai venit deloc. La câteva luni de la deschiderea atelierului am organizat un eveniment la care am prezentat colecția și atunci am vândut prietenei unui prieten.

De atunci tu câte colecții ai scos până acum?

Am spus un cuvânt care nu prea mă reprezintă: „colecție”. Atunci realizam colecții primăvară-vară sau toamnă-iarnă, însă am realizat repede că nu este sustenabil. Lumea ar spune: „rochia asta e de acum trei colecții”, dar am depus aceeași muncă, pentru mine are aceeași calitate și e atemporală, nu are termen de expirare. De câțiva ani am spus că nu voi mai face colecții, voi realiza proiecte și în cadrul fiecărui proiect voi include piese noi pentru a împrospăta această damă. Așa că am două linii, cea formală care include ținute de business și linia de casual, cea de zi cu zi. Dar mai este și a treia linie, cea nupțială, pe care am început-o în 2009.

Înțeleg că a avut mare succes această linie de mirese…

Da, a avut. Nu m-am așteptat și mi s-a părut că e puțin nedrept pentru că depun același volum de muncă și în fashion, ca și pentru linia nupțială. A fost o explozie în clipa în care am lansat rochiile de mirese și chiar am câștigat și acel premiu, Best Wedding Designer, categoria Bridal Designer.

Lumea tinde să plătească mai mult pentru o rochie de mireasă. Dacă fac aceeași rochie dintr-o mătase neagră, aceasta se va vinde mult mai ieftină decât una la fel, dar albă. Devenisem „the bridal designer”, chiar dacă pentru mine pasiunea cea mai mare este moda. De vreo doi ani de zile am început să fac un pas în spate – chiar dacă ador să fac rochii de mireasă – deoarece vreau să scot mai mult în față liniile de modă.

Acum această pasiune a ta pentru modă a ajuns acolo unde ți-ai dorit sau e loc de mai mult?

Desigur că întotdeauna e loc de mai mult. Eu mereu am spus că atâta timp cât pot să-mi plătesc facturile, cât pot să mă dezvolt ca om, spiritual, pentru mine e un business profitabil. Am o prietenă care mereu se revoltă când spun că nu vreau să mă îmbogățesc, nu vreau să câștig nu știu cât, nu vreau să am angajați, vreau să nu pierd esența a ceea ce fac. Sunt fericită să am atelierul, iar de un an și mai fericită pentru că am și un magazin mic unde merg de două ori pe săptămână. De ce? Când am început, în 2006, cream piese unicat și colaboram cu alte magazine, de genul celor fondul plastic din România, care luau 10% comision la vânzare. Nici un magazin nu cumpără colecția, mai ales că sunt piese unica. După câțiva ani a început să se ceară 30% comision și atunci am înțeles, punând acest procent pe seama chiriilor mai scumpe. De vreo cinci ani însă, se cere 100% comision, ceea ce nu mi se pare corect. De exemplu dacă eu vând un obiect cu 100 de euro la care ei mai adaugă comision de 100 de euro și încă 20% taxe, pe acel produs de 240 de euro eu trebuie să-l fac atât de minunat încât să merite banii aceștia.

Colegii m-au sfătuit atunci că ar fi bine să-mi deschid acest magazin mic, chiar dacă eu nu am angajați, iar oamenii să știe că o dată pe săptămână sunt acolo, la magazin și pot vedea și cumpăra produsele mele. Și așa am deschis magazinul și partea interesantă e că nimeni nu vine în afara orelor de program. Dacă din întâmplare sunt la magazin miercurea, nu vine nimeni, sunt extrem de disciplinați și se organizează pentru marțea și joia, când știu că am deschis.

Și în continuare nu ai angajați?

Nu am. Sunt o norocoasă pot spune deoarece la doi ani după ce am deschis atelierul l-am cunoscut pe actualul meu soț, pe Patrik care lucrează ca director artistic în grafică, la Agenția Națională de Presă din Austria. E foarte talentat și el mă ajută cu tot ce ține de grafică, atât în online, cât și offline. Realizează și fotografii și îmi dă unele dintre cele mai bune sfaturi.

Tu acolo, în Viena, ești mai cunoscută decât în România, nu?

În România nu sunt cunoscută deloc, dar asta este, nu pot fi în mai multe locuri de-odată. În Viena nu sunt cunoscută într-un domeniu comercial, ci într-unul mai mult artistic. Suntem un grup destul de mare de artiști, ne cunoaștem între noi și colaborăm cât putem de strâns. Nu vreau să mă dezvolt să devin o celebritate comercială. Însă, în domeniul rochiilor de mireasă, chiar sunt urmărită. Stilul minimalist, dar feminin este bine perceput aici și în privința asta mă bucur că am reușit ca lumea să-mi înțeleagă creația.