Povestea de iubire dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle, mai tulburătoare decât poeziile poetului

Povestea de iubire dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle este una dintre cele mai cunoscute și intense povești de dragoste din cultura română, marcată de o combinație de pasiune, suferință și romantism. Cei doi s-au cunoscut în 1872, la Viena, când Eminescu era un tânăr poet în plină afirmare, iar Veronica, o femeie căsătorită, dar admirată pentru frumusețea și inteligența sa, începea să fie recunoscută în cercurile literare. Între ei s-a născut o relație profundă, cu multe scrisori pasionale, poeme dedicate și întâlniri ascunse, dar mereu umbrită de piedicile societății și de complicațiile personale.

Relația lor a fost tulburată de factori externi, precum căsătoria Veronicăi cu Ștefan Micle și starea mentală fragilă a lui Eminescu, dar și de tensiunile interne – gelozia, distanțele fizice și momentele de neînțelegere. Cu toate acestea, iubirea lor a inspirat unele dintre cele mai frumoase versuri scrise de Eminescu, iar moartea lor prematură – Eminescu în 1889 și Veronica în 1889, la câteva luni distanță – a adăugat un strat tragic acestei legături. Dragostea lor rămâne un simbol al romantismului și al suferinței în literatură, un testament al pasiunii intense care le-a unit destinele pentru totdeauna.

Articol inițial

Este, fără urmă de îndoială, una dintre cele mai cunoscute poveşti de dragoste din peisajul autohton. Povestea de iubire dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle a fost plină de pasiune şi durere, reguli sociale şi morale încălcate, despărţiri furtunoase urmate de împăcări duioase. Iar finalul a fost, la fel ca în romanele celebre de dragoste, unul tragic.

Povestea de iubire dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle

El – tânăr, talentat, chipeş. Ea – la fel de tânără, tot cu condei şi considerată una dintre frumuseţile vremii, blondă şi cu ochi albaştri. Aveau amândoi 22 de ani când s-au cunoscut, dar vieţi complet diferite.

Mihai Eminescu era student la Viena, în timp ce Veronica Micle venise pentru un tratament medical. Era căsătorită deja de 8 ani cu Ştefan Micle, un profesor universitar cu 29 de ani mai în vârstă, cu care avea şi 2 copii. S-au cunoscut prin intermediul unor prieteni comuni, iar după întoarcerea lui Ştefan Micle în ţară cei 2 s-au văzut foarte des în lunile petrecute de Veronica la Viena. Eminescu a plimbat-o pe aceasta pe străzile capitalei Austriei, i-a prezentat muzeele, parcurile, tot ce ar fi putut prezenta interes pentru tânără. În acelaşi timp, interesul lui Eminescu pentru ea era tot mai mare.

Veronica Micle se întoarce la Iaşi, în timp ce tânărul poet pleacă la Berlin, să-şi continue studiile. Timp de 2 ani i-a scris Veronicăi, alimentându-şi pasiunea pentru ea şi şi-a grăbit întoarcerea în România, renunţând să-şi încheie studiile de doctorat, ca să-i fie mai aproape acesteia. A acceptat să lucreze la Banca Centrală din Iaşi şi a început să frecventeze cu regularitate seratele literare ale Veronicăi, continuând să îi scrie din ce în ce mai pătimaş.

Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic şi am urmărit ca un idiot o speranţă, nu numai deşartă, nedemnă. – fragment dintr-o scrisoare a lui Mihai Eminescu pentru Veronica Micle

Până la urmă scrisorile lui au dat roade, iar Eminescu şi-a putut strânge muza în braţe.

A fost cea mai fericită zi a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine toată viaţa mea.

Au urmat însă luni de suferinţă pentru tânărul poet, timp în care şi-a pus toate sentimentele în versurile unor poezii precum Iubind în taină, Ce şopteşti atât de tainic, Venin şi farmec sau Gelozie. Când, sătul să trăiască o iubire neîmpărtăşită, Eminescu începe să dea înapoi, Veronica preia iniţiativa şi reaprinde flacăra dragostei. Iar asta se simte în toate poeziile scrise imediat după vara lui 1876, când fericirea este o stare generală de spirit.

Citește și: Povestea de iubire dintre George Bacovia şi Agatha Grigorescu, „cea mai feroce şi devotată nevastă din literele române”

După un an şi mai bine de iubire ascunsă, rămas şi fără loc de muncă, poetul decide să se îndepărteze şi se mută la Bucureşti. Veronica nu poate accepta plecarea lui, aşa că îi trimite o scrisoare menită să o readucă în graţiile acestuia.

Îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferenţă reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afişai fără încetare: privirea ta, vorba ta, în sfârşit, toată persoana ta în prezenţa mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine însuţi, încât chiar şi persoana cea mai proastă ştia că eşti îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezminţire şi să ascund faţă de ochii scrutători reciprocitatea unei iubiri atât de mari?

Veronica Micle a refuzat constant să ia în calcul divorţul, iar motivul era legat de pensia pe care o aştepta după moartea soțului. Considera că aceasta ar fi compensaţia pentru anii tinereţii pierduţi în căsnicia cu el, dar şi o metodă de a nu împovăra iubirea cu Eminescu cu grijile materiale. În acelaşi timp, Eminescu este avertizat că femeia la care râvneşte cu atâta disperare nu se dă în lături din a flirta şi cu alţii.

În vara lui 1879 Ştefan Micle se stinge din viaţă, iar cei 2 încep să-şi trăiască viaţa fără grija ochilor străini. Eminescu o prezintă chiar pe Veronica drept logodnica sa. Problemele materiale încep însă să-şi spună cuvântul. Muza lui Eminescu nu primeşte pensia visată, iar câştigurile lui sunt insuficiente ca să le asigure un trai decent amândurora şi fiicelor Veronicăi.

Drumurile între Iaşi şi Bucureşti devin tot mai rare, în schimb cresc reproşurile şi şantajul. Veronica Micle ştia cât de gelos poate fi poetul, aşa că îi povesteşte fără menajamente despre curtezanii săi şi îl ameninţă în repetate rânduri cu ruperea legăturii dintre ei. El încearcă de mai multe ori să îi explice că se simte rău şi foarte obosit, ea revarsă asupra lui un potop de acuzaţii. Îi dă un ultimatum în care îi cere să o ia de nevastă, iar după ce Eminescu îi răspunde că asta se va întâmpla atunci când vor fi suficienţi bani, Veronica Micle rupe relaţia. Tot ea este însă cea care continuă să îi scrie des, alternând epistolele pline de reproş cu cele pline de cuvinte de dragoste.

Citeşte şi: Cele mai frumoase povești de dragoste ecranizate, inspirate din viața reală

La sfârşitul anului 1881 muza revine la Bucureşti şi reuşeşte să-l convingă pe Eminescu să reia relaţia. Îi alimentează în acelaşi timp gelozia furibundă povestindu-i de relaţia amoroasă pe care a avut-o între timp cu Ion Luca Caragiale, iar vreme de mai bine de o jumătate de an relaţia lor continuă aproape după acelaşi scenariu: iubire pasională, reproşuri şi ameninţări repetate cu despărţirea, care vine din nou la finalul verii lui 1882, dar şi după o încercare eşuată a lui Eminescu de a o lua de nevastă. Junimiştii au fost cei care s-au opus, prezentându-i în mod constant poetului deschiderea Veronicăi către relaţiile amoroase cu cei din cercurile literare, în mod deosebit.

Boala lui Eminescu a început să se agraveze, iar episoadele maniacal-depresive s-au înteţit. A fost dus la Viena, apoi la Botoşani, unde s-a retras din 1887, în grija surorii sale. Aici a început şi ultimul episod al relaţiei dintre cei 2, iar în 1888 Veronica îl convinge pe poet să meargă la Bucureşti, pentru a fi îngrijit mai bine. Pe 15 iunie, în următorul an, Mihai Eminescu moare în clinica doctorului Şuţu, iar Veronica intră într-o depresie accentuată. S-a retras la mănăstirea Văratec, acolo unde la 50 de zile de la moartea poetului a fost găsită şi ea fără suflare, otrăvită cu arsenic.