healthy lifeInspiring PeopleLife Stories
Doamna Polonic, Florența Ilie.
healthy lifeInspiring PeopleLife Stories
Povestea doamnei Polonic, din MagiCAMP: „cine mi-a zis prima dată așa nu mai este astăzi. Este copil-curcubeu”
Monica Tănase
|Reading time: 14 mins
Doamna Polonic, Florența Ilie.
Share this article

Doamna Polonic, Florența Ilie, era, până mai ieri, un polițist de carieră și coordonatoarea departamentului de monitorizare din sectorul 1 al Capitalei.  Viața ei s-a schimbat radical când i-a întâlnit pe Melania Medeleanu și pe Vlad Voiculescu de la MagiCAMP. Așa a  ajuns să îi cunoască pe copiii cu probleme oncologice din tabăra de la Brănești și să gătească pentru ei și pentru voluntari.

Vorbește rar despre ce face acolo, iar interviuri legate de povestea ei de viață nu a mai dat niciodată din credința că faptele bune sunt și mai bune dacă trec neobservate și fără să știe însă că aceste fapte, povestite, devin molipsitoare.

Iată povestea doamnei Polonic, polițista care și-a schimbat viața datorită unor sute de copii bolnavi pe care i-a ajutat.

Cum de poți, de unde-ți vin resursele să mergi mai departe?

De 8 martie, am fost la mamele internate la Institutul Oncologic București și la Spitalul „Marie Curie”. Ele mă știau doar de la telefon. Eram „doamna” de la MagiCAMP,  tot timpul acolo, la orice oră din zi și din noapte, fie că sună pentru că au nevoie de ceva, fie că sună fericite că analizele au ieșit bine și pot pleca acasă.

Când m-au văzut în carne și oase, nu mai eram doar o voce la telefon, eram un om, un om cald, care le ținea în brațe fără prea multe cuvinte, pentru că eu nu sunt omul cuvintelor. De-asta nici nu-mi prea place să vorbesc despre mine, eu trăiesc și simt, iar pentru asta nu ai nevoie de vorbe.

Am fost și eu emoționată să le cunosc. Am găsit niște femei sfioase, niște umbre de femei care nu mai speră în nimic și care cred că sunt părăsite de toată lumea.

Le zărești dincolo de ușă, galbene ca ceara, suferind, cu un copil în brațe. Copilul doarme, iar ele, pe o dungă de pat, chiar dacă le intră fierul în coaste nu se mișcă o clipă, doar-doar să prindă și copilul două ore de somn. Fără dureri și cu liniște. Chiar dacă ele au adunat ore și zile de nesomn.

Te șochează să vezi așa ceva. Eu mergeam foarte mult în spital, așa am început, mergând voluntar prin spitale. Acum însă, nu mai pot merge atât de des. Când intru acolo, o fac cu o sensibilitate pe care nu aș vrea să le-o transmit. Plâng și nu vreau să mă vadă așa.

Noi suntem norocoși. Dacă te trezești dimineața, poți să vezi soarele, te poți ridica din pat, mergi la bucătărie, îți faci o cafea și îți pui ceva să mănânci și poți să ai grijă de ai tăi înseamnă că ai tot ce-ți trebuie.

La MagiCAMP am învățat să trăim clipa. Eu nu-mi fac planuri, am învățat acum câțiva ani asta, fiindcă  știu că nu te duc nicăieri. Viața este un roller coaster care te duce când sus, când jos și trebuie să fii pregătit pentru aceste oscilații. Iar, dacă ai fi fost și sus și jos ai puterea să te ridici. Eu știu bine asta.

Toată lumea mă întreabă cum rezist. Înveți să reziști, nu ai cum altfel. Ai trecut și prin văi și pe munți și te-ai șlefuit, iar durerea ta nu mai este atât de colțuroasă, cum este a lor acum.

Cine ți-a zis prima dată Polonic?

Cine mi-a zis prima dată Polonic nu mai este astăzi. Este copil-curcubeu. A fost un copil tare drag sufletului meu. El era în spital doar cu bunica, o femeie dincolo de imaginație, prietenă cu toată lumea, până când copilul a devenit copilul tuturor.

Copilul a ajuns în tabără fără o mână. Pentru toate deciziile importante din viața lui doar mama trebuia să semneze.

E dureros să știi că micuțul are o șansă și aceea depinde de un singur om. Prietenii noștri s-au ocupat îndeaproape și au reușit să obțină toate semnăturile, chiar și pentru cățăratul pe panou. Iar el, chiar dacă nu avea o mână, a urcat. Or, eu, toată lumea știe, am o groază de înălțimi și spații închise. Par eu așa curajoasă și puternică, dar am fricile mele.

Mă uitam la el cum se cațără și îmi spuneam în sinea mea: „Doamne, Florența, ce te plângi, ce frici, ce fobii!? Uită-te la el cum urcă, doar cu o mână.”

El a fost motivația mea să-mi fac curaj. Am urcat pe panou, l-am văzut cum s-a lansat pe tiroliană, dar, când să-l urmez și eu, m-am blocat. Aveam un nod în gât și cred că nu mai puteam respira de spaimă. Unii i-ar zice atac de panică.

El a început să strige: „Hai că poți, doamna Polonic, hai că poți!”. Și ăsta mi-a devenit nume. Cine mă mai strigă Florența Ilie acum? Mi se pare atât de normal încât mă gândeam că aș putea liniștită să îmi schimb numele la judecătorie. Mi se pare amuzant să mă strige toată lumea Polo, pleacă prietenii prin vacanțe și îmi trimit poze cu pizzerii, magazine care se cheamă Polo.

Cum ai ajuns la MagiCAMP?

Eu cred foarte mult în ce ne este scris. Cred că nimic din ce facem noi nu este la voia întâmplării. Nu noi am decis când venim pe lumea asta, nu noi hotărîm când plecăm. Dar oamenii s-au obișnuit să blameze numele lui Dumnezeu atunci când dau de greu.

Te-ai luat vreodată de gât cu Dumnezeu?

Niciodată. Am privit cu atâta seninătate tot ce mi s-a întâmplat, nu am dat vina pe medici, pe Dumnezeu sau pe oricine altcineva. Tot timpul am zis că toate fac parte din îndreptarea mea, poate că aveam ceva de învățat, poate ceva nu făceam bine. De ce să dăm vina?

Câți ani aveai când ți s-a îmbolnăvit copilul?

Aveam 20 de ani și nu înțelegeam nimic din ce mi se întâmplă. Dar nu am fost supărată pe nimeni, nu am dat vina pe nimeni. A fost un microb din spital și atât.

Mi-e greu să vorbesc despre asta chiar și acum. Tot ce mi-a rămas este ideea că trebuie să fac bine atât cât pot eu să fac. Fiindcă răul sau indiferența este la îndemâna multora.

Ce-mi spui despre mama ta?

Mama este o femeie care a trăit toată viața la țară, care a vrut mai mult de la viață, dar nu a putut primi pentru că părinții ei au muncit la câmp și câți bani poți obține din asta? Cu toate astea, mama este o femeie cu carte, pentru un om născut în 1947, la final de război, a terminat șapte clase, adică ceva extrem de rar pentru acele vremuri.

A vrut să meargă la școala de moașe, dar nu avea bani de școală. Mai mult decât atât, era sora mai mare și trebuia să muncească să îi întrețină pe cei mai mici. Erau opt copii de crescut, iar bunicul era veteran de război și se întorsese fără un picior.

Eu nu am avut o copilărie. Am muncit de mică-mică, fiindcă eram foarte săraci. Și, dacă mă întrebi, pot să-ți spun că de aici vin valorile.

Părinții mei plecau la muncă în Bărăgan, la irigații, la începutul verii, și se mai întorceau toamna. Munceau hectare întregi de pământ, iar la finalul campaniei de cules veneau acasă și cu bani, și cu cereale. În timpul ăsta, eu rămâneam acasă și aveam grijă de gospodărie.

Aveam șase ani, îmi amintesc, când am rămas prima dată singură acasă. Ai mei începuseră să construiască casa, din chirpici făcuți de ei și nu aveam acoperișul gata. Așa că dormeam sub un vișin, acolo aveam dormeza cu arcuri stricate, valuri-vălurele, acolo țineam hainele, atâtea câte aveam, iar seara mă uitam pe cer să văd dacă este înnorat sau văd stelele. Iar dacă stătea să plouă, trăgeam o folie de plastic peste mine să nu mă ude.

Gândește-te! Nu eram singură: aveam câini, pisici, cloști cu pui, capră și aveam grijă de ele toată vara. Toți copiii se jucau cu frații lor în curte și eu mă uitam, ca un câine hăituit, printre zăbrele, la ei. Sau aveau televizor, iar eu tot ce aveam era un radio mic, Milcov, care îmi huruia în cap și ziua și noaptea. Dar el era lumea mea. Când s-a întors mama din câmp m-a găsit plină de păduchi și de bube.

Aveam un geam către tușa Ioana, vecina de lângă mine, și de la ea, pe geamul ăla, am învățat să fac mâncare. O întrebam: „tușă, am tăiat cartofii, ce pun acum?”

Nu știam să mă plâng, pentru că nu știam ce însemna mai bine. Acela era binele meu, universul meu. Ulterior am învățat să îmi doresc mai mult, fiindcă am văzut că oricât ar munci părinții și oricât s-ar zbate nu pot ieși din acel mediu.

Eram foarte săraci și nu pentru că ei nu munceau. Ba munceau, și părinții, și bunicii au muncit. Doar că la fel de săraci au fost și părinții lor, și părinții părinților lor. Nu au avut o moștenire, ceva de unde să plece.

Să te ridici din nimic este foarte greu.

Am realizat că doar școala mă poate scoate de acolo. Așa că la 14 ani, ajutată de nașa mea, căreia îi rămân recunoscătoare și acum, când nu mai este, mi-am luat zborul și am venit în București.

Mi-e drag satul acela, acolo este toată copilăria mea, acolo am învățat să fiu un om bun, acolo am învățat să fac mâncare, acolo am învățat să mă dăruiesc semenilor, acolo am rădăcinile, dar tot acolo am realizat că viața mea nu are cum să fie mai bună decât a părinților mei dacă nu plec.

Geamul există și acum și nu va dispărea cât voi trăi pentru că locul acela era gura mea de comunicare cu lumea. Un geam și pereții negri în jur. Multe amintiri sunt acolo.

Împreună cu soțul ei, George

Până la București, să mai zăbovim puțin pe niște cuvinte ale tale: „acolo am învățat să mă dăruiesc semenilor” ai zis. Cum ai învățat asta?

Acolo am crezut prima dată că dacă dai din puținul tău altora vor învăța și ei să dăruiască mai departe.

Vecinii mei erau oameni bogați, dar niciodată nu dăruiau o bucățică de pâine. Iar eu, dacă primeam o eugenia sau o napolitană, o împărțeam cu copiii lor. Așa simțeam că mă integrează în binele lor. Era un fel de a le arăta că eu, chiar dacă am știu să împart.

Nu știu dacă ei au învățat ceva, dar eu sigur am priceput că oricât de mult aș avea nu-mi trebuie mai mult decât un bol de mâncare și că tot ce am în plus dau altuia, că nimeni nu mănâncă cu șapte guri. Iar dacă nu îi dai omului atunci când îi este foame degeaba mai împarți după ce mori, dacă nu îi dai omului să se îmbrace când tu ai șapte haine în șifonier degeaba o faci mai târziu.

La școală eram copilul fără tată, fiindcă ai mei se despărțiseră când eram mică. Iar când începea anul școlar, toți copiii care primeau pensie alimentară erau aliniați în fața clasei și li se puneau în brațe câte un rând de haine, caiete și rechizite.

Îmi plăcea că aveam ceva nou, doar pentru mine, dar era și un stigmat. Așa știau ei să facă lucrurile astea. Acum din acest motiv detest să vorbesc despre ce fac. Mi se pare că nu mai au valoare faptele bune dacă vorbești despre ele și le evidențiezi.

Cum și-a găsit Dumnezeu locul în toată sărăcia asta, sub vișinul tău?

Ce aș fi fost fără credința în el? Când îmi era greu mă rugam și spuneam „Doamne, dă-mi putere să rezist și mâine, să nu plouă în noaptea asta și să fie și mâine o zi ca cea de azi!”.

Gândește-te că eu eram un copil, dar nu aveam frică. Putea să intre cineva peste mine: un câine, un animal sau un om rău. Nu-mi era frică pentru că îl știam pe Dumnezeu lângă mine.

Împreună cu fiica ei

Ne întoarcem la vârsta de 14 ani când pleci din satul tău. Povestește-mi!

Am plecat de acasă, fără să știe mama. M-am înscris la Roșiori, la școala de croitorie, am dat examen și am intrat. Iar când am terminat școala m-am angajat al APACA, la București. Am muncit cinci ani acolo.

Îl cunoscusem și pe soțul meu, la căminele muncitorești din Drumul Taberei, în Romancierilor. Îmi plăcuse la el faptul că aveam o poveste asemănătoare, fusese la fel de încercat ca și mine și era un om sincer. Am discutat deschis de la început și m-am gândit că este omul care nu fuge la rău. Și la greu. Și am avut dreptate: am trecut peste toate și am rămas împreună până acum.

Când ai intrat în Poliție?

În 1995, aveam 23 de ani. Îmi plăcuse APACA, am învățat foarte multe lucruri acolo, dar a fost doar o punte de lansare. Nu mă vedeam muncind toată viața acolo.

La APACA am învățat mult despre oameni, cum este să muncești cu alții și să împarți. Munca era de așa natură încât depindeai tot timpul de omul de lângă tine. Dacă omul din spatele tău era rapid de mână, și tu îți făceai norma. Dacă nu, puteai veni la muncă puteai sta opt ore degeaba pentru că mașina de cusut a colegei tale s-a stricat. Acolo am învățat cum este să muncești în echipă.

A fost o lecție APACA, o etapă din viața mea. Așa am spus și când mi-am dat demisia din poliție și am venit la MagiCAMP.

Am muncit 23 de ani în poliție.  Și acolo am început de la zero: am fost în patrulă stradală, am fost în post fix, apoi am ajuns la birou și am făcut secretariat o lungă perioadă.

Apoi voiam și mai mult, și mai mult și, când a venit momentul, m-am hotărît să dau examen pe postul de șef-birou monitorizare. Era o provocare pentru mine, eu sunt om de acțiune, iar munca asta era exact ce-mi trebuia.

Sunt genul de om într-o continuă cunoaștere. Nu mă înțelege greșit, sunt genul statornic, dar îmi place la nebunie să experimentez. Și îmi place acțiunea.

Când a apărut MagiCAMP în viața ta?

Sunt cinci ani de atunci. Făceam voluntariat în spitale, căutam să dau sens pierderii mele. Voiam să dăruiesc mai mult, să fac mai mult. Și eram voluntar în spital, la Asociația PAVEL.

Atunci am cunoscut-o pe Ionela, o fată care a făcut transplant. Mi-a vorbit despre ea Roxana Dumitriu, de la Asociația PAVEL.

Când am întâlnit-o, ținea capul acoperit, nu mai avea păr și spunea că este urâtă. Nu voia să vorbească cu nimeni. Eu am reușit să comunic cu ea, i-am devenit suport, mamă? Țin foarte mult la ea și mă bucur că și-a găsit iubirea și a plecat din țară.

La ziua ei l-am cunoscut pe Vlad. Serbam un an de la transplant. Eu am ales să îi duc tortul. Se făcuse ora 11.00 noaptea și nimeni nu voia să taie tortul. Toată lumea îl aștepta pe Vlăduț. Iar eu mă gândeam cine o fi Vlăduț ăsta așa de important încât nu se taie tortul fără el. Nu știam nimic despre el.

Vlad a venit direct de la Viena, cu trollerul după el. Ne-am întâlnit acolo. Am făcut cunoștință, a gustat din tort și, când a aflat că eu îl făcusem, îmi zice: „eu fac o tabără peste două săptămâni, este un proiect la care visez. Vrei să vii? Să gătești?”

Mi-am luat concediu și m-am dus. Eram eu, cu soțul meu, un alt voluntar, Răzvan Rotaru, Vlad și Melania. Ne-am întâlnit la Vlad acasă și ne-am dus pe deal.

Doamna Polonic în MagiCAMP

Eu mă uitam după tabără. Dar, unde trebuia să fie tabăra, buruienile erau mai mari decât noi. Iar Vlad zicea: acolo va fi parcul de aventură, acolo cinema în aer liber, acolo un iaz pe care să plimbăm bărci. El vedea tot, iar eu vedeam doar buruieni.

L-am întrebat cât timp are pentru toate. Și el a răspuns că într-o săptămână trebuia să fie totul gata. Și eu mă gândeam cât de visător trebuie să fie omul ăsta dacă el vedea ceva unde eu vedeam doar iarbă și șerpi.

Și iată că tabăra a început. Și el a avut dreptate.

Datorită lui și Melaniei sunt aici.

De unde găsești resurse pentru toată munca asta?

Le găsești în tine pentru că îi întâlnești pe acești copii, cu suferințele lor și înveți de la ei. Ce aș fi eu fără ei? Cine este Florența Ilie? Un om oarecare.

O pildă dragă sufletului meu pe care o am gravată pe verigheta de 25 de ani este pilda pașilor pe nisip.

Se spune că un om a visat într-o noapte că murise și, de acolo de sus, se uita pe o plajă unde curgea povestea vieții lui. La un moment dat, a observat el, era doar un rând de pași. Și-i spune lui Dumnezeu: „Doamne, mi-ai zis că toată viața ai fost alături de mine. Or, acolo se vede doar un rând de pași. Iar acolo este cel mai greu moment al vieții mele. Unde erai?”. Și Dumnezeu îi răspunde: „Fiule, pașii aceia ai mei sunt, te purtam pe brațe!”.

Cumva pilda asta mi-a guvernat viața. Întotdeauna m-am simțit ținută în brațe. Întotdeauna când am un necaz, și nu numai, zic atât: „Doamne, fii cu mine!”

Când mă rog pentru fetița mea, la fel spun: „Doamne, ai grijă de ea la școală, scoate-i în cale oameni buni și dă-i ce crezi tu că are nevoie!”. Nu cer bani, mașini, case. Le am și am muncit mult pentru ele. Când am venit în București aveam doar o sacoșă cu haine, cele mai bune din șifonier. Și am muncit și le-am făcut pe toate. Dar dacă nu îl aveam pe Dumnezeu alături, nu reușeam.

healthy lifeInspiring PeopleLife Stories
Share this article