Căutare

Share this article

Nadia și Gabi Ghișa s-au cunoscut când erau foarte tineri, s-au căsătorit și au plecat pe drumul vieții cu o mare dorință: aceea de a fi părinți. Din cauza unei probleme medicale, Nadia nu a putut rămâne însărcinată, lucru care a măcinat-o extrem de tare. La sugestia medicului ei și văzând bucuria din ochii soțului, a acceptat să adopte un copil. A făcut o cerere către Direcția pentru Protecția Copilului Ilfov în care mentiona că își doresc să înfieze doi copii: un băiat și o fetiță. Băiatul trebuia să fie mai mare decât fetița ca să aibă grijă de ea mai târziu, amândoi să aibă ochii albaștri și părul blond și în nici un caz să fie de etnie romă. Imediat au primit răspuns că nu există copii adoptabili conform cerințelor lor.

Au fost chemați totuși să cunoască o fetiță, dar aceasta nici nu a vrut să se apropie de Nadia. Atunci, o angajată a Direcției, s-a trezit vorbind despre „gemene”. Imediat Nadia a vrut să le cunoască și de atunci s-a lipit pe viață de ele. Gemenele nu erau nici cu ochi albaștri, nici cu părul blond, erau rome și nici nu erau adoptabile deoarece erau recunoscute de tată, iar acesta din urmă nu a fost niciodată de găsit. Norocul a făcut ca la interval de câteva luni după ce le-a luat în plasament, să apară o a treia fetiță, sora biologică a gemenelor care deși bolnavă, era adoptabilă. Ea a fost salvarea întregii familii Ghișa deoarece adoptând-o pe ea, soții Ghișa au putut să le înfieze pe toate trei.

Acum au împreună o fundație non profit, „Trei prințese” prin intermediul căreia fac fapte bune. O poveste de viață impresionantă, povestea unor oameni cu suflet mare ce merită toată admirația noastră.

Hai să începem cu începutul! Cum au ajuns fetele la voi în familie?

Le-am cunoscut inițial pe gemene, asta după ce am fost chemați să vedem un alt copil.

Dar cum ați ajuns la ideea de adopție?

13 ani am încercat. Nu am făcut fertilizare in vitro. Eu am o problemă de infertilitate de care nu am știut, părinții mei fiind oameni simpli, nu au investigat-o și tot așa. Pe la 16 ani când m-au internat la un spital în Caraiman pentru o răceală puternică, un medic de acolo a realizat că eu nu sunt dezvoltată suficient pentru vârsta mea și m-a trimis la Parhon. Acolo s-a constat că am amenoree primară, am început un tratament care nu a dat rezultate, concluziile au fost: „lasă că o să crești, că așa a mai fost cineva din familie”, etc. La 18 ani, când l-am cunoscut pe soțul meu și ne-am căsătorit, mi-am dorit cu ardoare un copil. Amândoi ne doream foarte tare și dacă s-ar fi putut să-l facem atunci, pe loc, l-am fi făcut. Atunci am început să merg la tot felul de investigații și am aflat că am sterilitate primară și că nu voi avea copii niciodată.

Îi datorez viața mea de acum medicului Tutunaru pentru că după toate încercările, l-am rugat să ne spună dacă avem șanse sau nu, iar el ne-a sfătuit să ne gândim la adopție. Ne-a mai spus că am putea avea șanse să obținem o sarcină prin fertilizarea in vitro, dar nimeni nu garantează nimic. Noi acasă aveam deja discuții pe tema aceasta, soțul meu a fost cel care a venit cu ideea adopției. El a zis: „Lasă că dacă nu reușim, adoptăm”.

Apoi ne-am gândit că dacă nu a fost să fie, nu are rost să ne punem împotriva naturii. Noi suntem o familie simplă, credincioasă, mama mea provine din tripleți și ea la rândul ei a fost dată spre adopție, sora mea are și ea trei copii. Nu cred că eram pregătită să încerc o fertilizare in vitro, cred că nu aș fi rezistat emoțional să obțin o sarcină și să o pierd.

Atunci, dacă soțul meu a fost deschis 100% către adopție, dacă medicul ne-a sfătuit să încercăm, am zis că așa trebuie să fie.

Eu nu eram sută la sută hotărâtă, dar întâmplarea a făcut să vizităm Mănăstirea Frăsinei și să stăm de vorbă cu un călugăr de acolo; nu știu dacă s-a întâmplat ceva divin sau a fost doar în mintea mea, cert este că după ce am plecat de acolo am simțit că mi-a luminat Dumnezeu sufletul și mintea și m-am întors hotărâtă să adoptăm.

Nadia și Gabi în tinerețe

Și unde v-ați dus?

La Direcția Copilului Ilfov, pentru că noi stăm în Buftea. Ne-am interesat ce acte ne trebuie, am început să le adunăm…

Cât a durat până ați avut fetele acasă?

Cred că a durat vreo doi ani. A durat mai mult până s-a finalizat procesul de adopție. Am făcut toate hârtiile, toate testările, toate caracterizările și cererea pentru adopție. Ne-au trimis însă repede răspunsul oficial că „nu există copii adoptabili conform cerințelor noastre”.

Noi visam cu ochii deschiși, ca fiecare: să aibă ochi albaștri, părul blond, să fie ca Ion Creangă, să fie băiat și fată (băiatul mai mare) și să nu fie de etnie romă.

După acest răspuns, soțul meu suna aproape zilnic: „Nu s-a mai născut nimeni? Nu a mai apărut nici un copil?”.

La un moment dat ne-au chemat să o cunoaștem pe o fetiță de un an și șapte luni. Între timp cred că renunțaserăm la ideea de a nu fi de etnie romă, la sfaturile celor din jur. O cheamă Mihaela. Ne-am dus cu jucărioare, cu dulciuri, cu de toate, pregătiți să o luăm acasă, să fie a noastră. Deja aveam o mulțime de filme în cap: „Pe ea o cheamă Mihaela, pe soțul meu îl cheamă Gabi, o să se sărbătorească amândoi…”. O secundă nu am crezut că nu o să fie ea copilul nostru. Am avut o dezamăgire cumplită pentru că ea nu a putut să se apropie deloc de mine. De câte ori încercam să vorbesc cu ea, ridica mânuțele ca și cum ar fi vrut să se apere. Nu știu dacă era traumatizată sau pur și simplu nu i-a plăcut de mine, cert este că am fost atât de supărată și am plâns atât de mult, cum nu vă imaginați.

Atunci ne-a invitat în birou doamna director ca să mă liniștească pentru că sufeream cumplit. În încăpere a apărut atunci o doamnă care era șefa asistenților maternali, la perioada respectivă, nu știa cine sunt, dar din discuție și-a dat seama că vrem să adoptăm și i-a spus doamnei directoare de gemene: „Dar gemenele?”. M-am uitat la soțul meu, el s-a uitat la mine și înainte de a spune noi ceva, directoarea a zis: „Nu, nu că nu sunt în regulă”.

Gemenele mici

Citește și: Incredibila aventură a studentei rome ajunsă profesoară la Harvard. Cum reușește fiica unui activist rom să apere de peste Ocean drepturile semenilor ei din țara-mamă


De ce?

Nu erau adoptabile din punct de vedere juridic. Erau recunoscute de tată, chiar dacă el nu a fost niciodată de găsit. Mama dăduse acordul pentru adopție a doua zi după naștere, dar fiindcă erau recunoscute de tată, nu se puteau adopta. Au stat până la patru luni în spital deoarece fuseseră născute prematur, iar apoi au fost date în plasament. Când le-am cunoscut aveau 3 ani și patru luni.

Eu am avut inspirația atunci să întreb mai multe despre ele. Mi s-a spus că sunt de etnie romă, soțul meu nu a avut nici o tresărire la această informație, așa că am mers mai departe și am cerut să le vedem. Nu știu ce s-a întâmplat că au făcut în așa fel încât să ne cunoaștem în acea zi. A fost chimie din prima, după cinci minute erau deja cu mânuțele în părul meu, se jucau, vorbeau…

Aveau o ușoară reținere pentru că până atunci fuseseră crescute doar de de „mama Aurelia”, asistentul maternal care, foarte frumos le-a spus tot timpul că într-o zi vor veni mama și tata să le ia acasă.

Singura variantă pe care o aveam era să le luăm în plasament familial. În perioada aceea se născuseră foarte mulți copii și statul avea nevoie de asistenți maternali pregătiți, școlarizați, să primească copii.

Gemenele împreună cu învățătoarea lor

Adică oricând putea să vină părintele să le ia?

Da, sau statul dacă se elibera un alt asistent maternal. Am acceptat să le creștem așa și să le adoptăm la 18 ani cu acordul lor. Între timp, soțul meu a făcut un curs de asistent maternal ca să fim siguri ca nu ni-i ia altcineva.

Am plecat în ziua aceea de la Centru și până acasă m-am tot uitat la poze, ba plângeam, ba râdeam și i-am zis soțului meu că parcă sunt niște veverițe și că eu nu cred că trebuie să mai încercăm și să așteptăm un alt copil adoptabil cu acte în regulă. „Eu cred că ele sunt ale noastre”. Așa că nu am apucat să ajungem acasă, de pe drum am sunat și am spus că noi le vrem pe ele, așa cum sunt.

Și când le-ați luat?

Le-am luat foarte repede, în câteva zile, într-un fel de „acomodare”. Le-am cunoscut la începutul lunii aprilie, pe 10 aprilie le-am luat la noi să petrecem Paștele împreună și pentru că zilele noastre de naștere erau la sfârșit de aprilie, am făcut cerere și am prelungit termenul.

Au mai plecat vreodată de atunci?

Da, au plecat pentru o săptămână sau două, până a ieșit hotărârea judecătorească. A fost groaznică perioada aceea, soțul meu a avut o cădere și a stat două zile în spital, eu nu am putut să mai merg la muncă. Știam că o să le primim înapoi, am avut tot sprijinul din lume de la asistentul maternal, ne-a ajutat enorm să ne apropiem de ele, ne-a chemat să dormim acolo cu ele. Fetelor le plăcea la noi, dar la vârsta de aproape 4 ani ele aveau deja o bază formată și aveau nevoie și de afecțiunea „mamei Aurelia”, cu ea crescuseră, cu ea se obișnuiseră.

Noi am avut tendința să facem o greșeală imensă pe care nu aș recomanda-o nimănui care vrea să adopte: încercam să rupem legătura cu asistentul maternal, de teamă că nu ne vor iubi la fel de mult și pe noi. Atunci, psihologul din Direcție mi-a luminat mintea și mi-a zis: „Nu trebuie să vă fie teamă de asta. Dacă vreți să păstrați copilul și sunteți de acord să păstrați legătura cu asistentul maternal, pe copil îl ajută”. Fără să vrei faci greșelile acestea pentru că îți dorești ca pe tine să te vadă copilul ca pe un părinte. Iar asta nu se întâmplă din prima, e absurd.

În prima seară în care am dormit împreună, mă gândeam: „Doamne, dacă or să plângă!”. Ele erau învățate să adoarmă legănate pe picioare. Am pus una pe picioare, am luat una în brațe și am început să le inventez povești. Au adormit jucându-le ochii în lacrimi. Nu plângeau, dar simțeam că le place și de mine, dar le e și dor și parcă ar vrea să fie prezentă și Aurelia.

Gemenele cu învățătoarea lor care le-a fost ca o mamă

De-a doua zi lucrurile au fost mult mai liniștitoare pentru noi. Vorbeam cu Aurelia și o întrebam ce le place să mănânce, cum le place să doarmă, unde să le mângâi, să fac lucrurile și cum le făcea ea, dar să vin și cu ce-mi doream eu și cu ce credeam eu că e bine.

Acum ele sunt adoptate?

Da, cu acte în regulă.

S-a găsit tatăl?

Nu, nu s-a găsit tatăl, dar s-a găsit Yasmina. Ea este cea mică și am aflat de ea după șase luni după ce le-am luat pe gemene.

E sora lor?

Sora lor biologică. Ne-au chemat în Direcție pentru că Aurelia a primit imediat în plasament un alt copil, o fetiță blonduță, pe care o chema Aida. Când am auzit, ne-am întrebat: „Nu o luăm noi și pe Aida? Dacă Aurelia le-a crescut așa frumos pe gemene, o crește și pe ea”. Nu se putea pentru că Aida era deja promisă, iar gemenele se rugau în fiecare seară la Doamne Doamne să le dea o surioară și nouă un bebeluș să avem grijă de el. Noi povesteam asta la Direcție și coincidența a făcut să descopere că Yasmina era sora lor biologică și așa ne-au chemat.

Yasmina

Fetele aveau numele de familie al tatălui, iar Yasmina a fost recunoscută doar de mamă și avea numele ei.

Așa că într-o zi ne-au chemat cu fetele și când am intrat într-o cămăruță era o asistentă maternală cu o fetiță înfășată. Fetele au sărit imediat pe bebelușă să o mângâie, iar în momentul în care noi am luat-o în brațe și ne-am intersectat privirea, am simțit atâta durere în ochișorii ei, ca și cum ar fi strigat: „Fă ceva cu mine!”. Mi-au dat lacrimile de emoție.

Yasmina s-a născut la 6 luni și jumătate cântărind 800 de grame. A stat în spital până la vârsta de 7 luni când a ajuns la 4 kilograme și atunci a fost dată în plasament. Noi am cunoscut-o la un an, avea 6,8 kilograme și era asemenea unui bebeluș de câteva luni.

După ce au văzut reacția noastră, pe fete le-au dus la joacă într-o cameră, iar pe mine și pe soțul meu ne-au chemat în birou și ne-au spus că Yasmina e sora lor biologică și că a apărut bebelușul pe care fetele și-l doreau. Ne-au mai spus că are probleme de sănătate, că este un copil care s-a născut prematur, că evoluția a fost precară până acum. Nu ne-am gândit nici o secundă că nu o luăm pentru că are probleme de sănătate, am pus toate întrebările și am încercat să aflăm ce anume are și ce putem face pentru ea.

Yasmina avea laba piciorului drept înțepenită, probabil din cauza premergătorului, am mers la un neurolog care ne-a spus că s-ar putea să nu meargă niciodată cum trebuie. Am fost apoi la un medic pediatru, doamna doctor Bar, care eu cred că i-a dat Yasminei o șansă la viață. Ea ne-a spus că are nevoie de o nutriție echilibrată, ne-a recomandat un lapte praf special, și de multă iubire.

Apoi am fost la dr. Harabagiu care știa povestea noastră și care ne-a spus așa: „te bagi în fiecare seară cu ea în cada cu apă și faci bicicleta cu ea”. Am făcut asta până ce Yasmina a luat-o de-a bușilea și a început să stea bine în șezut. În fiecare seară aveam program cu ea în cadă, când eu, când soțul meu, când fetele, când toți, la grămadă.

În timpul acesta Yasmina era la asistentul maternal, cât mergeați cu ea pe la doctori?

Între timp s-a făcut plasament de urgență când am hotărât că vrem să o luăm și pe ea, mai ales că aveam deja surorile în plasament familial.

Și datorită Yasminei ați reușit să faceți actele de adopție pentru toate trei?

Exact. Yasmina a fost minunea care a făcut posibilă familia noastră de azi.

Lucrați atunci?

Asta e interesant. În anul în care le-am cunoscut pe fete, tocmai ce mă asociasem într-un salon de coafură și fiind business-ul la început, nu aveam cum să lipsesc. Așa că soțul meu a ales să stea acasă cu ele pe timp de zi. El a fost mama.

Soții Ghișa

Adică a renunțat la serviciu?

Da. Înainte să le luăm pe fete era maistru electrician în cadrul Guvernului. A avut numai funcții de birou și de conducere. A ales să renunțe, să se apuce de taximetrie ca să poată munci noaptea și ziua să stea cu fetele, iar eu să muncesc ziua și noaptea să stau cu fetele.

Nu aveați ajutor din partea nimănui?

Nu. Mai mult, toată familia a fost împotrivă că „sunt de etnie romă”, că „ce ne trebuiau nouă copii”, „de ce trei, nu ne ajungea unul”. Toată lumea în afară de mama care fusese și ea adoptată, a fost alături de noi.

Ne-am chinuit mult, noi ne-am construit casa de la 0, am dormit câteva nopți sub cerul liber, tot ce am reușit am făcut singuri, fără nici un ajutor.

Fetele știu povestea lor?

Bineînțeles.

Yasmina știe povestea ei?

Vai, Yasmina e fabuloasă. Toate trei sunt fabuloase, însă Yasmina e ceva…

S-a terminat procesul de adopție când fetele erau mari, în clasa a I-a.

Înainte să iasă hotărârea de adopție, am avut de ales dacă să le spunem noi sau să le spună oamenii de la Direcție și am ales să o facem noi.

În momentul în care a trebuit să le spunem că sunt adoptate, ne-am așezat în sufragerie pe covor, ne-am ținut de mână și le-am spus o poveste cu tâlc despre adopție: „Adopția este atunci când o mămică nu poate să nască un copil și crește un copil pe care l-a născut o altă mămică, dar nu știm noi din ce motive nu a putut să-l crească”. Ele au căzut pe gânduri, eu aveam inima cât un purice și la un moment dat, Larisa, cea mare a zis: „Ce bine că a făcut asta pentru că altfel nu erați voi părinții noștri”. Mi s-a luat o piatră de pe inimă și le-am spus că dacă așa simt ele, atunci niciodata nu voi avea vreo teamă pe lumea asta, indiferent cât de greu mi-ar fi.

Până atunci, adeseori mă întrebau de ce au pielea mai neagră decât a mea sau mă întrebau dacă nu mă durea burtica când dădeau din picioare. Nu am putut să le mint și inventam câte o poveste cum că au stat mai mult în soare, astfel pielea lor s-a bronzat.

După ce au aflat: „Putem să spunem la școală că suntem adoptate?”, „Și putem să spunem că ne cheamă Ghișa de azi?”.

Le-am dus la școală și am zis doamnei învățătoare că se finalizează procesul de adopție, învățătoarea s-a temut că vor avea o traumă, iar ele nici nu au lăsat-o să termine că au exclamat cu mândrie că ele sunt adoptate și că le cheamă Ghișa. Ele spuneau și în maxi taxi, oriunde eram, vorbeau în gura mare.

Au întrebat vreodată de părinții lor?

Am discutat despre asta. Am avut o discuție chiar anul trecut. Le-am zis: „Dacă ați fi curioase să vă cunoașteți părinții, aș vrea să o faceți atunci când sunteți suficient de mari încât să nu judecați, suficient de mari încât să înțelegeți lucrurile așa cum au fost”. Întâmplător sau nu, am aflat de familia biologică, deși nu am cunoscut-o niciodată. Sunt oameni de cea mai joasă speță, foarte puturoși. În momentul în care le-am luat noi pe fete, locuiau într-o primărie dezafectată, undeva spre Snagov, trăiau cu calul în casă, se ocupau cu fierul vechi, sunt oameni care nu cred că le-ar face bine fetelor, dacă i-am căuta acum, la vârsta lor fragedă. Aș prefera să fie mari, astfel încât să aibă discernământul de a nu judeca și nici de a avea șocul „uite de unde ne tragem!”.

Familia dumneavoastră le-a acceptat acum?

Daaa. Sunt atât de deschise, de sociabile, de iubărețe, de drăgăstoase, sunt topite după bunici.

Mai aveți frizeria?

Salonul în care eram asociată, nu. S-a stins business-ul acum vreo 4-5 ani, când datorită Yasminei am luat decizia de a ieși din afacere și de a rămâne doar angajat. Eu am fost un copil care nu a avut ce și-a dorit și când le-am avut pe ele am muncit atât de mult încât să nu simtă că ar duce lipsă de ceva. Cu soțul meu au stat acasă, cu el Yasmina a vorbit, cu el au mâncat, cu el a dispărut la un moment dat din casă…

Pierdeați momente?

Da.

Nadia cu fetele sale

Care e povestea Frizeriei Bunicilor?

Frizeria Bunicilor are legătură cu Asociația noastră, Trei prințese. Când am decis să renunț la salon, s-a întâmplat să rămân cu ele acasă ziua și le-am gătit. După ce au mâncat, au zis: „Ce bună e mâncarea, zici că e făcută de tati!”. Atât de tare m-a durut și am spus în gândul meu: „Eu alerg să le cumpăr de toate, iar când vor fi mari vor spune ce bună era mâncarea tatălui de acasă, nu a mamei”. Acesta a fost primul semnal de alarmă.

Apoi, într-o zi, Yasmina a făcut un desen cu o prințesă, cu fluturași, cu norișori, cu un castel. Și eu i-am zis: „Unde ai văzut tu prințesă singură, fără prinț, fără regină, fără rege?”. Iar ea a zis: „Asta e regina. Tu ești regina și noi eram în castel cu tati”.
Acesta a fost un alt moment care m-a făcut praf cu totul, pentru că am simțit că în mintea lor, eu nu sunt niciodată prezentă. Așa am ales să fiu angajată la salon, să ies din afacere. Pentru că nu m-am mai putut implica la fel de mult ca înainte, ușor, ușor s-a închis salonul.

Iar povestea cu Frizeria Bunicilor a apărut tot din dorința de a sta mai mult cu fetele. Soțul meu s-a gândit să înființeze un ONG și m-a chemat într-o zi la notariat să semnăm actele, fără să-mi spună înainte nimic. M-am șocat puțin pentru că eu sunt coafeză, el taximetrist, noi nu știam să facem asta. El mi-a zis: Stai liniștită că o să le înveți pe toate, în timp”.

Noi fapte bune am făcut dintotdeauna, dar nu am știut că poți avea un ONG ca să faci rost de sponsorizări și să ajuți mai departe.

Primul proiect cu fapte bune a fost împărțirea unor haine, pe care un magazin care se închidea, ni le-a donat.

Apoi, când Larisa a trecut în clasa a X-a, am aflat că e hipoacuzică, la un nivel de 50% bilateral, iar asta a fost întâmplător când i-am verificat caietele și am văzut că lipseau cuvinte pentru că ea nu auzea bine ce spunea profesoara. I-am făcut testele, au ieșit pozitive și este posibil ca hipoacuzia ei să fie cauzată de faptul că mama ei a avut sifilis în timpul sarcinii. Norocul ei mare este că hipoacuzia nu s-a dezvoltat decât la jumătate. Nu se poate interveni, tot ce putem face este să o ajutăm cu proteze auditive și să ne rugăm la Dumnezeu să nu se agraveze. Nu știm dacă ea e așa de la naștere, dacă a avut atât de multă putere să învețe să vorbească singură, nu știm nimic.

Și ce ați făcut?

Ne-a fost foarte greu să strângem banii pentru aparatele auditive, dar am reușit. Apoi am spus că dacă ea ar fi avut șansa ca la naștere să fie testată, poate că s-ar fi aflat atunci și poate că s-ar fi putut face mai mult. Întâmplător sau nu, ele sunt născute în Buftea, noi locuim în Buftea, asociația este tot aici așa că ne-am gândit ce putem face pentru comunitatea noastră. Am strâns bani într-o săptămână și am cumpărat un aparat de screening auditiv pe care l-am donat maternității din Buftea.

Revin, ce înseamnă Frizeria bunicilor?

Bunicul meu din partea tatălui tundea pe toată lumea în sat, era omul priceput la toate. Eu am făcut meseria asta cumva forțată de împrejurări, am avut nevoie să învăț ceva ca să pot să-i ajut pe ai mei.

După ce am înființat asociația m-am gândit că eu aș putea să ajut cumva bătrânii din Buftea și să-i tund gratis. Acasă nu aveam cum, așa că m-am dus la primărie, i-am rugat să-mi pună la dispoziție un spațiu amenajat, cei de la primărie au zis că nu au decât o cameră pe care să o amenajez eu și așa am început. Era perioada Mărțișorului, așa că am cumpărat materiale, am făcut mărțișoare, le-am vândut în piațeta din fața primăriei, am strâns bani și am utilat spațiu. Nimănui nu-i venea să creadă ce facem noi și nici azi mulți nu cred că acea frizerie e făcută de noi din Mărțișoare. Mulți cred că e făcută de primărie și că noi suntem angajații primăriei. Nu știu bătrânii ce înseamnă voluntariatul.

Acum am în jur de 600 de bunici trecuți în registru și merg acolo 3 zile pe săptămână, două ore pe zi, împreună cu un alt voluntar.

Alt job mai aveți?

Da, coafeză. Lucrez într-un coafor.

Și soțul a rămas în continuare în taximetrie?

Da.

Fetele știu ce înseamnă să fii de etnie romă?

Da. S-au lovit de asta. În clasa a I-a când au fost invitate la o petrecere la o colegă de clasă, cineva a spus: „Cu astea nu mă joc că sunt țigănci”. Au fost așa tristuțe, dar eu am avut grijă acasă să îndulcesc povestea: „Pielea voastră e catifelată, e ca o măslinuță”. Nu au traume din punctul acesta de vedere. Fiind trei, petrec timp împreună, sunt una cu cealaltă și nu duc lipsă de socializare, deși au și prieteni români la școală.

Dar în afară de hipoacuzia Larisei, fetele mai au și alte probleme de sănătate?

Tot Larisa are o problemă la genunchiul drept pe care nu îl poate îndoi la 90 de grade.

Alte probleme majore nu pot să zic.

Yasmina e 100% recuperată?

Din punct de vedere fizic, da.

Toate trei au dificultăți de învățare însă. Dacă pe fetele mari puneam presiune la școală pentru că voiam să învețe bine, la Yasmina nu am mai repetat aceeași greșeală pentru că am înțeles. Iar dacă la fetele mari a fost greu, la Yasmina a fost foarte greu, cel puțin din clasa a III-a.

Problemele neurologice pot fi puse tot pe baza sifilisului mamei?

Nu știu dacă a sifilisului, dar pe baza prematurității excesive, mai ales în cazul Yasminei.

Dificultățile de învățare, din ce am înțeles, se pot moșteni. Din câte știm, mama biologică este analfabetă, dar nu știu dacă din lipsă de educație sau că nu a avut capacitatea să învețe. Tot ce știm este că se semnează cu degetul.

Știți dacă a mai făcut copii?

Da. Sunt 9 frați. Sunt cinci mai mari decât gemenele și care sunt acasă cu ei, iar după Yasmina a mai avut un băiat, Ștefănuț, care acum este internat la un centru pentru copii cu nevoi speciale în Periș, el având autism. Când am auzit de el, am fi vrut să-l luăm, însă ne-au liniștit din Centru și ne-au spus să ne calmăm pentru că trebuie să creștem copii sănătoși, iar un copil cu nevoi speciale ar fi însemnat să ne dedicăm 100% lui. Iar dacă ne-am asumat să creștem trei copii sănătoși, nu ne vom putea dedica tuturor.

Fetele îl cunosc, mergem și îl vizităm din când în când, îi ducem lucruri…

Cui i-ați mulțumi în viața asta?

Dacă ar fi să mulțumesc oamenilor, sunt foarte mulți. Primul este soțul meu că a acceptat că nu pot să-i dăruiesc un copil și toate nebuniile mele și tot ce am făcut de-a lungul timpului.

În rest sunt foarte mulți oameni, de la doamna care a intrat pe ușă atunci și ne-a zis de gemene, Aureliei, medicilor pe care i-am întâlnit, tuturor oamenilor care au fost lângă noi. Ar mai fi Cristiana Ionescu de la Edulier care mi-a deschis mintea și mi-a arătat că nu trebuie să mai fac niciodată greșeala de a pune presiune pe copii la școală, fetele având aceste dificultăți de învățare.

Sunteți un om norocos?

Foarte norocos. Eu cred că nimic nu e întâmplător pe lumea asta și dacă e să mulțumesc, aș mulțumi și pentru toată suferința, dar și pentru toată bucuria. Dacă nu aș fi suferit, nu aș fi știut să mă bucur de ceea ce am primit de la viață de-a lungul timpului.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO