Povestea învățătoarei Iuliana Buleteanu, dascălul cu suflet mare ce-și dăruiește inima copiilor din comunitatea defavorizată din Băbeni, pentru a-i învăța să devină „oameni mari”

Era ultima zi însorită de noiembrie când copiii din clasa 0 a liceului George Țărnea din Băbeni intrau entuziasmați pe Zoom la apelul „doamnei” lor. Învățătoarea lor, Iuliana Buleteanu, le spusese că vine cineva de la București să le ia un interviu, așa că toți erau gata să răspundă emoționați. De fapt, aproape toți, căci unii dintre ei aveau alte treburi, cum ar fi să alerge după vaci, muncă necesară în familie, dar nepotrivită unui copil care ar vrea să se joace, să învețe și să viseze.

Iuliana Buleteanu nu e un dascăl obișnuit care merge la școală, le predă copiilor și apoi își vede de viață. E învățătoarea care din prima zi la catedră a realizat că aceasta e menirea ei și dă totul pentru micii învățăcei pe care vrea să-i facă oameni mari. Ani de zile a predat la o școală specială, apoi la una dedicată copiilor romi și doar de ceva timp a primit post în Băbeni, satul în care locuiește. 30 de ani a făcut pachețele cu mâncare pentru copiii ai căror părinți nu aveau bani nici măcar de un sendviș și a cumpărat din resursele ei toate materialele de care avea nevoie la clasă. Când a venit pandemia și mulți dintre copiii din clasa ei nu aveau tehnologia necesară pentru a învăța online, ar fi vrut să le cumpere tot ea cele necesare, însă bugetul nu-i mai permitea o astfel de investiție, fiind singura întreținătoare a propriei familii. Și-a petrecut întreaga vară căutând surse de finanțare și organizând strângeri de fonduri. Așa a aflat de Asociația Narada și a cerut ajutor. De altfel, toată vara, a participat la tot felul de webinarii pentru a învăța la rândul ei cum să se folosească cât mai bine de tehnologie ca să le predea copiilor. Spune că cele mai interesante și utile informații le-a aflat de pe platformele din Republica Moldova, motiv pentru care acum militează în rândul colegilor săi de cancelarie pentru a aplica și la Băbeni metodele folosite de moldoveni.

A reușit să obțină fonduri pentru digitalizarea întregii clase și speră că învățarea va decurge mult mai ușor acum, cu aceste resurse. Dar tot nu e suficient. După ce închide laptop-ul, Iuliana Buleteanu pregătește fișe de lucru și pornește din poartă în poartă să-și viziteze elevii, să se asigure că au înțeles lecția și să le mai aducă niște joculețe, pentru că așa numește ea exercițiile de la clasă.

Majoritatea copiilor sunt triști din cauză că nu merg la școală și spun că le e dor să se întâlnească și să o vadă pe „doamna” la catedră.

Iuliana Buleteanu ne-a dus și pe noi să-i cunoaștem pe Măriuța, pe Mihai și pe Gabriel, trei dintre „copiii” ei. Măriuța are șapte ani și a fost la școală doar de câteva ori în cele câteva săptămâni de învățământ offline. E vorbăreață, plină de viață, dar fără visuri. Știe doar că trebuie să aibă grijă de vaci și își dorește de la Moș Crăciun o geacă de iarnă pentru că cea pe care o are e prăpădită și nu o poate îmbrăca decât pe islaz. Dacă se poate, ar mai vrea o păpușă și niște mandarine.

Mihai și Gabriel sunt gemeni, au 8 ani, dar merg în clasa 0 pentru că Gabi a avut niște probleme de dezvoltare și a trebuit să mai aștepte un an. Ei nu sunt copiii care trebuie să muncească pentru a-și ajuta familia, deoarece părinții lor sunt responsabili de asta, muncesc în străinătate, pe ei lăsându-i în grija bunicilor, împreună cu ceilalți doi frați ai lor.

Și așa probabil sunt mii de copii în întreaga țară, copii care se bucură enorm când văd o ciocolată, copii care îi cer lui Moș Crăciun lemne de foc sau a căror dorință arzătoare este să-și recapete părinții.

Situația aceasta este des întâlnită în mediul rural, în special în comunitățile defavorizate, și mulți dintre noi nu o vedem sau nu putem deschide ochii pentru a o conștientiza.

Din fericire, situația copiilor din Băbeni a fost observată de Fundația Globalworth care a ales să le dăruiască o șansă acestor copii.

Fundația Globalworth este partener strategic al Asociației Narada și pune umărul la proiectele de digitalizare ale școlilor din comunitățile defavorizate din țară. În plus, prin campania Globalworth Christmas Charity DayS, în fiecare an, adună în cutii scrisorile pentru Moș Crăciun ale celor peste 450 de copii, parte din comunitățile sprijinite de-a lungul anului; angajații companiei își aleg câte o cutie și încearcă să o umple pe baza dorințelor din scrisoare. Acest lucru s-a întâmplat și la Băbeni. Ajutați de „doamna”, copiii i-au scris lui Moș Crăciun și nici nu au idee ce surprize îi așteaptă 😀

Azi încercăm să vi-i facem cunoscuți pe toți: de la doamna învățătoare Iuliana Buleteanu, la Andra Munteanu, fondatoarea asociației Narada și până la Georgiana Iliescu, director executiv al Fundației Globalworth. Am pregătit și câteva fotografii cu Măriuța, Mihai și Gabriel, doar ca să vă faceți o idee despre cum trăiesc unii copii și cât de important este ca fiecare dintre noi să întindem o mână pentru a-i ajuta să devină oameni mari.

Iuliana Buleteanu, învățătoarea ce se luptă ca 33 de mânuțe să fie ridicate pe ecranul laptop-ului ei

De cât timp sunteți învățătoare?

Sunt învățătoare de 30 de ani.

Și toți cei 30 de ani la această școală?

Nu. Am lucrat în mai multe școli. Am lucrat într-o grădiniță, am lucrat în școala de masă, am lucrat într-o grădiniță specială și de șapte ani sunt în această școală, la Liceul George Țărnea din Băbeni.

Sunteți de aici, din zonă? V-ați născut în Băbeni?

Nu. Sunt căsătorită aici. M-am născut în Păușești Otăsău, o comună din împrejurimi și sunt stabilită aici de 26 de ani.

Și abia de șapte ani ați reușit să prindeți post aici la școală?

Da, pentru că învățământul, după cum știm, nu ne oferă din prima ceea ce ne-am dori. Trebuie să treci prin mai multe concursuri, prin mai multe etape și depinde cum ai norocul. Dar nu regret niciodată că am lucrat în mai multe școli pentru că am avut ce învăța de la fiecare coleg, din fiecare școală. Eu am fost omul care am furat de la fiecare în parte pentru a-mi îmbunătăți metoda de predare.

De ce învățătoare? De ce ați ales această profesie?

De ce învățătoare? Pentru că nici nu mi-aș fi imaginat altceva, pentru că părinții mei au fost profesori, pentru că am crescut în casă cu această profesie, pentru că mi-a plăcut și pentru că am iubit copiii foarte mult. Și pentru că este ceea ce mă reprezintă pe mine.

Ce fel de profesori erau părinții dumneavoastră?

Tatăl meu era profesor de istorie-geografie, iar mama a fost învățătoare.

Vă amintiți primul an în învățământ?

Primul an în învățământ a fost într-o școală în care elevii erau preponderent de etnie romă, de la care am învățat atât de multe lucruri. Nu doar noi trebuie să predăm, învățăm foarte multe lucruri și de la elevii noștri. Sunt sociabili, sunt foarte expansivi, ancorați în realitate și știu să se descurce foarte bine. Îmi amintesc că atunci când aveam pauza de masă, ei învățaseră să dezvolte anumite relații, astfel încât făceau trocul. „Dă-mi și mie o bombonică”, „tu dă-mi și mie altceva”. Îmi mai amintesc cu tristețe că aveam un băiețel care nu avea niciodată pachețel, însă eu îi pregăteam în fiecare dimineață și lui un pachețel ca să poată să mănânce împreună cu ceilalți copii.

Dar pe învățătoarea dumneavoastră v-o amintiți?

Învățătoarea mea a fost mama mea, la fel cum și eu am fost învățătoarea fiicei mele. Iată că totul a fost transmis din generație în generație. Învățătoarea mea era dură, era foarte exigentă dar, cum se spune, din mâna învățătoarei mele au ieșit serii și generații de copii extraordinari. Îmi aduc aminte că deja din clasele a III-a și a IV-a aveam acele ore de lucru manual unde ne învăța să coasem, ne învăța să lucrăm cu iglița, ne învăța să tricotăm, băieții știau să facă ștergare, împleteau coșuri din nuiele, multe lucruri practice extraordinare.

Era mai dură cu dumneavoastră decât cu ceilalți copii?

Ce pot să spun? În condițiile acelea mama mea era minunată, era extraordinară. Chiar dacă uneori era mai dură cu mine, cu timpul uităm și ne aducem aminte doar de momentele minunate.

Care credeți că este cea mai importantă lecție pe care v-a predat-o?

Cea mai importantă a fost aceea de a ști să fii om, de a ști să respecți pe oricine, de a ști să îndrumi astfel încât cel care te ascultă să aibă o plăcere, să ajungi să te simți că ești un om important.

Întorcându-ne la profesia dumneavoastră de astăzi, care este cea mai importantă lecție pe care orice dascăl ar trebui să o predea copiilor?

O lecție importantă ar fi aceea de a avea un comportament de iubire, de întrajutorare față de cei de lângă noi. După părerea mea este cel mai important lucru. Trebuie să ne iubim, să știm să ne ajutăm pentru a putea răzbate pe drumul acesta greu al vieții.

Toată lumea vorbește despre necesitatea unei reforme în educație. Cum se vede asta la școala din Băbeni? Cum o vedeți dumneavoastră?

Încă din 2012 s-a aplicat noul curriculum care a adus o anumită schimbare în bine vis-à-vis de competențele pe care trebuie să le dobândească elevii la sfârșit de ciclu. Trebuie să aibă un profil și noi trebuie să urmărim acest lucru. E foarte important. Adică? Tot ceea ce predăm trebuie pus în aplicare în viața de zi cu zi. Trebuie să știe să aplice noțiunile pe care le oferim. Degeaba au toate noțiunile, sunt olimpici sau mai știu eu ce, dacă în viața de zi cu zi nu știu să aplice toate aceste noțiuni.

Adică din 2012 e bine? Nu ar trebui să mai reformăm nimic?

Poate vis-à-vis de numărul de ore, după părerea mea, de volumul programei școlare. Deși, dacă noi ne dorim să realizăm o anumită temă, putem să o facem cu succes fără a folosi acel manual. Manualul este doar un instrument. Aici probabil nu s-a înțeles foarte bine, că noi putem să creăm lecții folosindu-ne de un simplu proiect pe care să-l desfășurăm pe parcursul unui semestru, a unei unități de învățare sau pe parcursul unui an școlar. Vorbesc și din perspectiva formatorului unui program care a înțeles foarte bine multe lucruri despre programă, despre învățare și multe altele.

Sunteți învățătoare la clasa 0 acum. Spuneți că volumul de învățare este prea mare pentru copii?

Da, pot să spun și asta. Însă acest volum trebuie să ni-l planificăm în așa fel încât să comprimăm informațiile. O problemă majoră ar fi numărul de copii la clasă. Având o vechime, am trecut prin multe etape și știu cum să-mi structurez tot ceea ce am legat de planificare, de programă și de toate celelalte, însă numărul mare de elevi la clasă este o mare provocare pentru mulți învățători din țară. Să spunem că eu sunt o fericită că am un număr de 33 de elevi în clasă, dar alții au și mai mulți, 40, 45.

Și 33 nu e mult?

Este, bineînțeles.

Cum sunt copiii dumneavoastră din clasa 0?

Copiii sunt în primul rând doritori de cunoaștere. Sunt încântați de ceea le arăt și ceea ce le predau. Folosesc multe instrumente și multe joculețe. La noi totul se realizează prin joc. Nu le spun: „Aveți o fișă de lucrat”. Le spun: „Aveți un joculeț de parcurs”. Și astfel realizez totul prin joc. Nu cred că s-ar putea altfel. Să ne gândim că sunt 33 de copii în clasă și trebuie să-i arăt fiecăruia cum se scrie o literă. Sunt 33 de mânuțe pe care trebuie să le îndrum, trebuie să trec pe la fiecare, însă, cum în condițiile acestea nici nu am voie să-i ating, totul reprezintă o provocare.

Cum se comportă copiii în perioada asta? Le e dor de școală?

Sigur că da. După cum ați observat și la lecție, ei vor să se întâlnească pentru că le e dor de colegi, pentru că ei interacționează altfel. Sunt copii. Deși știu toate normele pe care trebuie să le respecte în această perioadă, ei vor să se joace, vor să aibă un partener de joacă. Chiar și la distanță, dar vor să-l aibă. În pauză ieșeam în curtea școlii și astfel puteau să alerge, să se joace, lucru foarte important pentru ei.

Au toți tablete?

Nu au toți copiii un dispozitiv cu care să intre la orele online, însă am încercat prin diverse proiecte să-i ajut. Momentan am 7 copii care au dispozitivele lor, încă 13 care au primit ajutor dintr-un alt proiect și 10 copii care se conectează foarte rar pentru că folosesc telefonul mamei sau al tatălui, când aceștia nu sunt la serviciu.

Adică aveți 10 copii care aproape nu intră la ore…

Nu pot să spun că nu intră deloc. Doar doi nu au participat absolut deloc.

Și ce se întâmplă cu copiii aceștia?

Eu oricum le trimit tuturor fișe care să-i ajute, fișe de lectură, de scriere, pentru orice în fiecare săptămână mă ocup de toți.

Cum v-ați decis dumneavoastră o voce a acestei școli, ce a cerut ajutorul asociației Narada?

Totul a pornit din vară când am văzut pe diferite rețele de socializare mulți colegi care realizau aceste proiecte extraordinare care, pentru mine, la momentul respectiv erau ceva de domeniul fantasticului. Am cerut ajutor pe grupul de colegi, am întrebat cine, cum, de unde și astfel am fost îndrumată. Am descoperit asociația Narada care ajută cadrele didactice care doresc sprijin. Și urmează să primim tablete. Am demarat proiectul acum 3 săptămâni, am cerut tablete pentru toți copiii care nu aveau și cu sprijinul coordonatorului pe care Narada mi l-a atribuit, am reușit să finalizez totul în două săptămâni. A fost o experiență de neuitat, a fost extrem de greu pentru mine, dar acum, la final, bucuria este fără margini și abia aștept să văd 33 de copilași pe ecranul laptop-ului meu.

Ce-și doresc copiii dumneavoastră de la Moș Crăciun? Știu că i-ați ajutat să-și scrie scrisorile.

Copiii își doresc în primul rând să vină la școală. Își doresc anumite jucării, anumite imagini din desenele pe care ei le urmăresc, pe care eu încă nu le știu pentru că nu le-am urmărit, dar trebuie să mă pun la punct ca să știu cu cine am de-a face, își doresc dulciuri, hăinuțe…

Care e cea mai emoționantă și tulburătoare dorință din scrisorile pe care le-ați adunat?

Să aibă părinții aproape. Sunt copii care, din motive lesne de înțeles, au părinții plecați la muncă în străinătate și cea mai mare dorință a lor este aceea de a-și petrece sărbătorile sau ziua de naștere alături de ei.

Ce scrie în scrisoarea dumneavoastră către Moș Crăciun?

Încă nu am făcut una și nici nu m-am gândit, dar ceea ce mi-aș dori cel mai mult este să fim sănătoși, să fim feriți de acest virus ca să putem merge mai departe. Acesta e cel mai mare dar de la Moș Crăciun, să fim sănătoși și să fim bine.

---

Georgiana Iliescu, executive director Fundația Globalworth, inițiatoarea campaniei Chirstmas Charity Days, ajutorul Moșului, ce-și dorește să coloreze visele copiilor

Știm că Fundația Globalworth este partener strategic al Asociației Narada. De ce ați ales să vă implicați în proiectele lor?

O cunosc pe Andra și pot spune că este un adevărat mobilizator pentru partea de digitalizare a educației în mediul rural. Într-adevăr, le-am oferit o finanțare pentru platforma de evaluare a nevoilor reale pe partea de digitalizare a profesorilor.

Mi-a plăcut și îmi place să lucrez cu Narada deoarece a venit cu o strategie de implementare a procesului de digitalizare în mediul rural, în sensul în care ajută comunitățile, ajută profesorii să-și identifice nevoia care poate fi una de un laptop, de un telefon, de internet, de abonament lunar sau o nevoie de a accesa o platformă de skill-uri. Apoi, Asociația Narada implică alți donatori să se alăture cauzei lor. Au venit cu niște rezultate extraordinare și mă bucur că suntem alături de ei pentru că au ajutat aproape 3.000 de copii in peste 20 de județe  au strâns multe conturi ale unor donatori din România și noi am crezut în ei. Am făcut acest pariu cu ei și le-am dat votul nostru de încredere.

Mai mult decât atât, pe lângă finanțarea de care vorbeam, le-am oferit și un spațiu într-unul dintre birourile noastre. Am creat un hub în care voluntarii vin să recondiționeze echipamentele pe care le primesc de la donatorii din România.

Am văzut că faceți lucruri foarte frumoase pentru copiii din clasa 0 a școlii din Băbeni. În ce a constat acest proiect?

În timpul discuțiilor pe care le-am avut cu Asociația Narada, am povestit despre acest proiect al nostru care este acum la a șaptea ediție, Globalworth Christmas Charity Days și am propus: „Dacă tot finanțăm procesul de digitalizare, v-am oferit și spațiu, hai să mergem împreună și cu a treia componentă și să găsim o comunitate care merită ajutorul nostru, merită atenția noastră și a donatorilor din compania Globalworth”. Andra mi-a propus atunci această comunitate de copii păstorită de doamna învățătoare de acolo care face niște eforturi extraordinare pentru ei.

Ce se întâmplă mai exact în acest proiect?

Proiectul acesta are la bază cea mai simplă idee: cel mai frumos cadou pe care poți să-l faci este să dăruiești. Ce facem noi? Ajungem în comunitățile foarte sărace, ajungem la copiii din proiectele noastre și îi rugăm să îi scrie o scrisoare Moșului cu dorințele lor de Crăciun. Scrisoarea este pusă ulterior într-o cutie, iar sub protecția modestă a anonimatului, colegii noștri din compania Globalworth îndeplinesc visele acestor copii. Și prin acest proiect reușim să punem laolaltă atât copilul cât și potențialul donator și astfel să facem un copil fericit.

Poți să-mi spui câteva dorințe extrase din scrisorile copiilor care te-au impresionat anul acesta?

Sunt multe scrisori care m-au impresionat anul acesta și care mă impresionează de fiecare dată. Sunt copii care cer lucruri simple, de bază, îmbrăcăminte, încălțăminte, sunt copii care cer ceva suplimentar pentru frățiorul, surioara sau părinții lor…

Anul acesta, în majoritatea scrisorilor am regăsit faptul că sunt afectați de pandemie și de faptul că nu merg la școală.

Într-adevăr, ce m-a impresionat de-a lungul timpului este că o mare parte din copii nu știu să viseze și nu știu ce să-i ceară lui Moș Crăciun, iar aceasta este o cauză gravă a lipsei de educație în mediul rural. Aici intervenim noi prin centrele comunitare, prin hub-urile pe care le creăm, prin programele de mentorat pe care le dezvoltăm pentru a le oferi copiilor noștri șanse egale la educație și pentru a-i scoate din sărăcia și mediul în care se află. Ei trebuie să-și dea seama că pot deveni orice: pot deveni doctori, pot deveni profesori, pot deveni astronauți. Cu ajutorul nostru.

---

Andra Munteanu, fondator și președintele al Asociației Narada, tânăra ce a înțeles că toți copiii din țară au nevoie de șanse egale pentru a reuși

Andra, ce v-a impresionat pe voi la comunitatea din Băbeni și de ce ați ales să o sprijiniți pe doamna învățătoare Iuliana Buleteanu?

Felul în care alegem noi, la Narada, cazurile pe care le sprijinim este dat în funcție de comunitatea locală, de cât de defavorizată este și de cât de urgente sunt nevoile copiilor de acolo pe de o parte și pe de altă parte, în funcție de spiritul de leadership pe care îl demonstrează profesorul.

În cazul Iulianei Buleteanu și al comunității de copii din Băbeni, uitându-ne la ei, ne-am dat seama că ambele lucruri sunt îndeplinite. Pe de o parte, copiii de acolo, deși sunt atât de mici, au deja nevoi și situații de oameni mari, iar pe de altă parte, Iuliana, ea însăși un om al satului, cu o condiție modestă dacă ne raportăm la nivelul României, unicul întreținător al familiei, foarte mulți ani a făcut eforturi financiare din propriile resurse pentru a susține copiii. Acum însă, nevoia financiară pentru tablete și pentru conectivitate i-a depășit puterile. Și acesta este felul în care ea a ajuns la noi și noi am decis să o ajutăm.

În ce a constat acest proiect? Cu ce ați ajutat-o mai exact?

Concret am ajutat-o să doteze întreaga sa clasă de copii cu tehnologia necesară, însemnând tablete, laptop, boxe și tot ce aveau nevoie pentru predarea la distanță.

Ce aș menționa și mi s-a părut absolut special în cazul Iulianei Buleteanu este că și fiica sa, al doilea pedagog din familie, a sprijinit-o pe întreg parcursul proiectului care a fost destul de complex. La Narada nu ne uităm doar să oferim tehnologia de care profesorii au nevoie pentru a continua școala online, ci ne dorim și să-i învățăm pentru ca la un moment dat să știe singuri să mobilizeze financiar comunitatea din care fac parte. Și fericirea noastră este că de această dată au învățat doi pedagogi să facă acest lucru.