Povestea lui Anemari Necșulescu, a doua mamă pentru foștii deținuți și oamenii defavorizați

Cum ar fi să existe un loc unde tinerii ieșiți din sistem, foștii deținuți, persoanele fără adăpost sau cu handicap să fie angajați, consiliați și tratați cu demnitate și îngăduință timp de 2-3 ani, până când se adaptează la un mediu de lucru concurențial?
Locul există, se numește ”Ateliere fără Frontiere” și are în acest moment în jur de 50 de persoane vulnerabile pe statele de plată, pentru care plătește aceleași taxe precum orice angajator orientat spre profit.
Organizația a fost creată de Raluca Ouriaghli și o are ca director de programe pe Anemari Helen Necșulescu, o activistă care a crescut în Rahova, pentru care singura șansă la o viață mai bună a fost educația.
A început să muncească în primele ONG-uri create în România, deși voluntariatul era pentru ea o altă formă comunistă de a presta pentru patrie.
Anemari are 47 de ani și este mama a doi copii adoptați, Rebeca și Emi, și este unul dintre cei mai aprigi luptători pentru drepturile persoanelor vulnerabile.

Ce înseamnă „Ateliere fără Frontiere”?
Este locul unde oamenii așa-zis neangajabili capătă șansa de a-și rescrie povestea. Este o asociație a cărei misiune este punerea în situații de muncă a persoanelor cu dizabilități, femei dintr-o casnicie abuzivă, tineri din instituții ale statului sau foști deținuți sau persoane care suferă adicții și sunt în faza de recuperare.

Ei nu sunt pregătiți să meargă direct pe piața muncii pentru că sunt copleșiți de probleme: nu au casă, nu au unde să facă un duș, deci vor mirosi la interviu sau la slujbă, nu au acte, au probleme de familie, nu au studii, dacă nu au o casă nu pot să își înscrie copiii la școală. Deci locul de muncă pare cea mai mică dintre probleme.

Să luăm exemplul unui om care a locuit pe stradă 40 de ani. Este foarte greu să se pună într-o situație de muncă, la program, să fie curat, să poarte costum de protecție, să urmeze regulile, să aștepte pauza de țigară și să nu iasă când vrea. Pentru că pur și simplu nu este obișnuit.

Evident că nu poți arunca o astfel de persoană în piața muncii competitive. Ce facem noi? Îi angajăm cu un program de 8 ore, chiar dacă muncesc doar câteva ore iar în restul timpului primesc consiliere psihologică sau administrativă. Practic, îi punem în situația de muncă, dar fără o competitivitate specifică pieței.

Noi suntem o etapă din reintegrare, în care își recapătă demnitatea umană, pentru că din prima zi devin angajați cu contract, ceea ce îi face cetățeni contribuabili, oameni cu drepturi, dar și obligații.

Ce fac în această situație camerele de muncă?
Camerele de muncă sunt interesate să ia omul din canal și să-l angajeze la supermarket. Pentru ei nu cotează că omul nu are casă, are probleme de sănătate sau își revine dintr-o adicție și are nevoie de metadonă. Statul nu se implică în astfel de probleme. Asistenții sociali din direcții nu merg în stradă, ci fac și verifică dosare.

Noi mergem cu omul la toate instituțiile statului unde avem grijă ca drepturile lui să fie respectate, de la obținerea buletinului sau înscrierea la un medic de familie, până la obținerea unei locuințe.

Asta înseamnă inserție: omul este luat la pachet cu toate nevoile sale. Nu poți să mergi la un interviu de muncă dacă nu ai dinți sau dacă nu ai unde te spăla și miroși ca din canal.

Cum ajung acești oameni la voi?
Noi nu putem suplini statul, suntem un ONG. Așa încât oamenii nu ajung la noi bătând la poartă, ci prin „referire”, recomandare dacă vrei, din care noi să vedem un istoric al persoanei.

Avem parteneriate cu penitenciare, cu orfelinate sau cu direcții sociale din primării. Ei trimit la noi oamenii. Noi începem un interviu în care colegii din departamentul social investighează dorința reală a persoanei de a face o schimbare în viața sa. Uneori oamenii vin pentru că au fost sfătuiți dar nu sunt determinați să facă nicio schimbare și eșuează.

Am să-ți spun povestea Anei, care pentru noi este o poveste de succes și de voință. Ana (nu este numele ei real) vine din orfelinatul din Periș și a ajuns la noi înainte de a împlini 18 ani. După interviu avea opțiunea de a merge la o fermă apropiată de Periș, însă a vrut să vină în București, la atelierul din Berceni. Așa că, în fiecare dimineață, timp de trei luni de zile, până a devenit majoră, s-a trezit la ora 5.00 dimineață să prindă trenul de București, să ajungă la ora 8.00 la noi pentru că vrea să facă ceva cu viața ei după ce pleacă din orfelinat.

A împlinit 18 ani și a fost nevoită să iasă din grija statului. Am găsit, cu ajutorul partenerilor noștri, o altă organizație care îi oferă locuință într-un un cămin unde are camera ei. Acum are un contract de muncă full-time și este, după acest prim an de inserție la noi, un exemplu de progres: a venit timidă și acum este încrezătoare și, împreună cu colegii mei, încearcă să identifice ce i-ar plăcea să muncească. Mai are de lucru până la inserția finală, dar semnalele sunt bune.

Dar avem și povestea unei femei care a locuit toată viața ei pe stradă și făcea parcarea la Gara de Nord. Are trei copii cu trei bărbați, puțin peste 40 de ani, iar primul ei loc de muncă a fost la noi, cu program de opt ore, cu șefi și reguli. A rămas trei ani, după care într-o zi nu a mai venit. Pur și simplu. Se întâmplă.

Oamenii nu sunt mașini, nu se comportă conform unei hărți gata scrise. Sunt momente în care au recăderi, când dau înapoi. Important este să înțeleagă că nu îi abandonează nimeni, că orice om are dreptul la a doua sau a treia șansă, astfel încât să se poată repune pe picioare și să poată face ceva pentru sine și familie.

Și mai am un exemplu: DJ, îi spunem noi, este un băiat de aproape 30 de ani, care a venit la noi cu multiple dizabilități. A fost sportiv de performanță și la 16 ani a suferit un accident care l-a lăsat cu tetrapareză și cu foarte multe probleme de vorbire. După inserție, s-a angajat, iar de Crăciun a fost declarat angajatul anului. A rămas prietenul nostru și pune muzică la toate evenimentele pe care le organizăm.

Povestește-mi despre Anemari de când era mică și ce anume anunța activista de acum?
Am crescut în Rahova, într-un cartier muncitoresc. Tata era cizmar la fabrica Pionierul și nu terminase nici măcar liceul. Mama era asistentă medicală, dar avea studii postliceale.

Eram patru copii și eram foarte, foarte săraci. Dar nu am trăit timorată de gândul acesta, nu mi-a fost niciodată rușine. Când veneau copiii în vizită la noi și nu aveam nimic de mâncare, mama ne propunea să ne facă ceai și să ne prăjească pâinea cu fierul de călcat, iar nouă ni se părea foarte cool pentru că nu era o banală pâine prăjită pe aragaz, nu?

Sărăcia era parte din noi, fără să fie o dramă. Așa că nu am suferit că am avut primul palton la 19 ani, după Revoluție.

Eram stângace și în comunism nu aveai voie să fii diferit, iar învățătoarea m-a bătut cu rigla peste degete, iar asta m-a dus către un eșec școlar. Însă pentru că sunt rezultatul unui avort eșuat, părinții nu m-au certat niciodată pentru notele slabe, crezând că eu am un retard ușor și sunt afectată de ce s-a întâmplat la naștere.

Șansa mea a venit în clasa a III-a, când s-au construit noi blocuri în cartier și s-a mărit numărul copiilor. Directoarea umbla din clasă în clasă pentru că îi mai trebuiau câțiva copii pentru clasa nouă, așa că am ridicat mâna. Și asta a fost salvarea mea pentru m-am mutat la o învățătoare care mi-a plăcut foarte tare și am început să am rezultate dintr-o dată foarte bune. Nu știu de ce nu s-au mirat părinții de acest progres.

În prima zi din clasa a V-a, diriginta m-a întrebat ce e mama, ce e tata și dacă mai am frați. Și mi-a spus că numai țiganii fac copii mulți și m-a pus în ultima bancă unde stătea Aurelia, care era o romă blondă cu ochii verzi. Am stat cu ea în bancă și am împărțit și creioane și păduchi. Și când doamna a vrut să mă mute în altă bancă, nu am mai vrut eu. Eram revoltată. Cred că am avut mereu acest spirit justițiar.

Am intrat la liceu, la Iulia Hașdeu (trebuie să înțelegi că în București erau două clase de filologie: la Iulia Hașdeu și la Zoia Kosmodemianskaia, Școala Centrală de azi). Iar eu, fată amărîtă din Rahova, am terminat filologie la Iulia Hașdeu, fără meditație acasă.

Am înțeles repede și pe pielea mea că șansa unui om în viață este expunerea. Aveam în clasă copii de traducători, de actori, așa încât expunerea la un mediu divers m-a făcut pe mine să înfloresc. Chiar dacă eram doar o fată din Rahova. Cum sunt și astăzi.

Țin minte că în liceu îmi era tot timpul frig, iar colega mea de bancă, care avea o situație materială mai bună, mi-a cumpărat o pereche de mănuși din piele gri, pe care le-am iubit enorm, dar le-am pierdut după trei zile pentru că nu eram obișnuită să am mănuși.

Ca să am bani de o petrecere sau un majorat, strângeam sticle, le spălam și le ascundeam sub pat. Și când aveam nevoie de bani le vindeam. Iar colegii râdeau de mine: „Hai, Ane, ai strâns ceva? Vii la petrecere sâmbătă?”

Probabil că erau și alți copii cu probleme financiare în clasă, dar eu am decis că dacă vorbești despre ele, ceilalți nu vor mai râde de tine, iar dacă porți povara asta mai natural și o povestești tu, nu o să ți se mai întâmple nimic rău.

Cum ai decis să devii ONG-istă?
După liceu, în care fusesem olimpică la istorie, am dat doi ani examen la Facultate și nu am intrat. M-am apucat de învățat pentru Litere și am intrat la secția de Engleză. Iar din primul an, pentru că era un deficit de cadre didactice, am luat o catedră de suplinitor la un liceu din zona IOR. Și mergeam la training-urile pentru profesori, pe care le făceau Biblioteca Americană și cea Britanică.
Și acolo am cunoscut americanii care ne povesteau despre voluntari. Și mi se părea groaznic: eu, care a trebuit să mătur cu târnul prin parcuri și să culeg cartofi în comunism, să mă duc în timpul meu liber să mătur parcul? Ia, măturați-vi-l singuri!

Și țin minte că le explicam că este o porcărie și că nu voi face în viața mea așa ceva. Însă de atunci numai în organizații non-guvernamentale am muncit.

Cum ai decis să îi iei în adopție pe Emi și pe Rebeca?
M-am căsătorit foarte târziu. Aveam o prietenă care îmi spunea: „Doamne, am terminat toate școlile, dar nu o să găsim niciodată un băiat! Unde să găsim? La metrou? Să mergem în cluburi!” Și m-a târât vreo șase luni prin cluburi să ne găsim bărbați. Până la urmă ea și l-a găsit la serviciu, pe șeful, cu care s-a măritat și are și azi o căsnicie fericită, iar eu l-am găsit pe internet.

Iar după câteva zile de vorbit pe MIRC, Răzvan mi-a zis: „ori ne întâlnim, ori o lăsăm baltă!” Așa că ne-am întâlnit și destul de repede el s-a mutat la mine. Apoi ne-am căsătorit pentru că așa și-a dorit el. Pentru mine nu mai era importantă hârtia. Mai ales că nu voiam să-mi schimb numele de familie, Nițu, un nume scurt numai bun lângă numele meu Anemari Helen. Acum mă cheamă Anemari Helen Necșulescu.

Imediat după căsătorie m-am gândit la copii. Am început investigațiile, a urmat o etapă destul de dureroasă pentru că a trebuit să gestionăm partea asta de infertilitate, s-o digerăm amândoi și să ne gândim ce facem. Soțul meu, pragmatic de fel, a zis: ”adoptăm și gata!” Au trecut doi ani de la prima discuție până când am depus actele. Ideea era să fim foarte bine pregătiți în interior. Și a ajutat enorm toată această pregătire.

Și l-am adoptat pe Emi, iar viața noastră s-a schimbat radical. Avea 3 ani și jumătate și o grămadă de probleme de sănătate, ceea ce mi-a dat viața peste cap, și sensul, și toate. Cu Emi fiecare zi, fiecare an au fost diferite. Fiecare pas a fost o luptă: să determinăm că nu suferă de autism, apoi am descoperit că Emi are ADHD, retard, anxietatea de separare, abandon, nu vede cu un ochi din naștere. Un conglomerat de lucruri care îl fac să aibă mai multe nevoi și să fie mai sensibil.

În momentul în care l-am văzut pe Emi, nu puteam să mă îndrăgostesc de el. De la Bacău la București am plâns trei ore jumătate. La un moment dat am sunat-o pe prietena mea și i-am spus că e slab și îi fuge un ochi, că e chilug și are urechile nu știu cum. Era foarte urît, dar mi-am dat seama că are atâta nevoie și dacă nu îl luam eu nu o făcea nimeni.

Pe Rebecca am găsit-o pe lista copiilor greu adoptabili. Avea cinci ani și jumătate, era de etnie romă și nu o voia nimeni pentru că era prea neagră. Un copil de cinci ani și jumătate este un copil mare, iar oamenii nu vor copii mari. Dacă e și de etnie, nici atât.

Noi nu am ales copiii. Legea îți dă voie să vizionezi mai mulți copii și să mergi mai departe cu care vrei tu. Noi l-am văzut pe Emi și l-am luat. Am văzut-o pe Rebeca și am luat-o. Nu l-am ales pe niciunul. Pentru că așa am considerat că este moral.
Și așa am doi copii.

Ce a fost greu, ce a fost natural în perioada asta?
Singurul lucru natural este iubirea, care se naște și crește. La Emi am simțit instinctul matern la 3 luni după ce a venit. Într-o zi plângea și soțul meu a zis: „ce-o avea?” Iar eu am răspuns firesc, „e plâns de răsfăț”. Iar el întreabă, „de unde știi?”. Și atunci mi-am dat seama că nu știu, dar simt. Ca o mamă.