Povestea lui Ciprian Anton, vice președintele Comitetului Paralimpic Român. Sau cum ajungi să ignori dizabilitatea și să devii astfel multiplu campion la tenis de câmp

Ciprian Anton este multiplu campion național la tenis de câmp, deși de vreo 16 ani este imobilizat într-un scaun rulant.

Avea 22 de ani când a căzut în gol de pe acoperișul unei case, în timp ce lucra alături de tatăl lui la construcția acesteia. Ciprian Anton a stat aproape un an în spital din cauza multiplelor intervenții și complicații suferite și alți doi s-a închis în casă fiind frustrat și neputând accepta ce i s-a întâmplat. Până într-o bună zi când a ajuns la fundația Motivation din București. Aici a văzut că mai sunt și alții la fel ca el, a descoperit sportul și a simțit că a face bine altora îl face și pe el să se se simtă bine. Ciprian Anton a devenit instructor de recuperare și a început să joace tenis, la început doar puțin, apoi din ce în ce mai mult, până a participat la prima competiție. De aici înainte nimic nu l-a mai oprit.

Ciprian Anton a încercat înotul, atletismul, tenisul de masă, dar a ajuns campion național și a câștigat multe titluri internaționale la tenisul de câmp. Astăzi este vice președinte și ambasador al Comitetului Paralimpic Român, iar următorul lui obiectiv este pregătirea și organizarea lotului României pentru participarea la Paralimpiada de la Tokyo.

Ciprian Anton este acel model care poate fi inspirație și pentru persoanele valide deoarece pare că nimic nu-l obosește și nimic nu-l descurajează. Merge singur prin oraș, conduce mașina, călătorește în lumea întreagă fără ajutor și spune că dacă s-ar afișa ca o persoană cu handicap, atunci ar fi o persoană cu handicap. Este conștient de dizabilitatea lui, doar că o ignoră.

Tu vei participa la Olimpiada de la Tokyo?

Voi participa în calitate de șef misiune, practic voi face parte din delegație și voi fi puntea de legătură între organizatorii competiției și sportivi. Mă voi deplasa înaintea sportivilor la Tokyo, voi verifica spațiile de cazare și apoi le voi transmite programul, zonele de antrenament și toate informațiile utile.

Deci vei avea un rol organizatoric, nu vei juca…

Nu voi merge în calitate de sportiv, eu fiind jucător de tenis de câmp și din păcate nu reușesc să mă calific pentru participarea la Jocurile paralimpice. Este extrem de greu deoarece trebuie să joc împotriva unor sportivi care au o dizabilitate mult mai ușoară decât mine și atunci nu reușesc să mă calific.

Câți sportivi va avea România la Paralimpiadă?

Noi sperăm, pentru că încă așteptăm confirmarea oficială a sportivilor calificați, să avem 10 sportivi. Avem un sportiv nevăzător campion la judo, la atletism avem patru participanți, la tenis de masă doi, la ciclism doi și la înot unul. Sperăm să rămână măcar echipa asta, dacă nu cumva să o mărim.

Tu faci parte din Federație?

Eu sunt vice președintele Comitetului Paralimpic Român.

Când te-ai apucat tu de tenis?

Foarte pe scurt, povestea sună cam așa: în 2003 am avut un accident prin cădere de la înălțime la locul de muncă, până în 2006 am stat prin spitale și mai mult pe acasă fiindcă eram foarte complexat de ceea ce mi se întâmplase și nu voiam să ies din casă, în 2006 am avut ocazia să merg într-un stagiu de pregătire și de recuperare la Fundația Motivation din București, unde am rămas doi ani. Practic, ei se ocupau cu reintegrarea persoanelor cu handicap în societate, prin sport, prin muncă ne ajutau să redevenim independenți.

În timp foarte scurt, adică la două săptămâni după ce am ajuns acolo, am devenit și eu instructor de recuperare, am rămas acolo ca să ajut alte persoane și, pentru că în cadrul fundației se organizau tot felul de evenimente, am avut ocazia să particip la o tabără de tenis de câmp destinată persoanelor cu diferite tipuri de dizabilități. Mi-a plăcut foarte mult și în 2007 am început să joc tenis, câte puțin, iar un an mai târziu am început să particip la tot felul de campionate naționale și internaționale. Și asta fac și acum.

Poți să-mi spui câteva titluri obținute de tine?

Pe plan național sunt multiplu campion național (nu mai știu de câte ori, cred că de cinci sau șase ori) atât la simplu cât și la dublu, iar pe plan internațional cel mai bun loc ocupat a fost pe 2017 când am obținut locul 119 din 700 de sportivi din toată lumea, lucru care pentru mine a însemnat o performanță. Însă, de departe, cele mai importante titluri pentru mine sunt cele de campion național deoarece întotdeauna mi-a plăcut să promovăm sportul cât se poate de bine acasă, noi devenind cumva exemple pentru alte persoane cu handicap ce și-ar dori să încerce orice sport adaptat.

Mai sunt tenismeni ca tine în România?

Mai avem, da. Avem trei băieți din București care sunt afiliați Clubului Sportiv Steaua, mai avem o fată în Deva, un băiat în Arad, unul în Cluj, am avut unul în Brașov, cu care mă mai antrenez ocazional. Mă bucur foarte tare că în urmă cu patru ani am devenit primul antrenor de tenis în scaun rulant, iar după mine au mai venit încă doi sportivi care au continuat studiile, unul a devenit antrenor de baschet, iar celălalt antrenor de tenis, iar prin taberele și programele pe care le-am desfășurat, am reușit să mai câștig încă patru persoane care și în momentul de față joacă tenis la nivel destul de înalt.

Tu acum mai ai nevoie de antrenor, sau te antrenezi singur?

Din păcate nu am avut niciodată antrenor. Am mai avut câte un antrenor ocazional, atunci când mă pregăteam pentru competiții, la București. Acasă, aici în Sfântul Gheorghe, am un prieten cu care mă antrenez de mai bine de șapte ani. Este un tip care știe să lovească mingea cum trebuie, eu fiind și antrenor îi dau sfaturi și așa ne pregătim împreună. Mai mult decât atât nu am avut niciodată.

Și el este tot în scaun rulant?

Nu, este persoană validă.

Citește și:

Cum tragedia propriei vieți te poate transforma în salvatorul sufletelor altora. Povestea lui Lucian Negoiță, primul terapeut în scaun cu rotile

Tu poți să-i antrenezi și pe cei fără dizabilități?

A fost o perioadă, după ce am terminat școala de antrenori, când am antrenat copiii prietenilor mei. Cred că am avut cinci copii pe care i-am antrenat timp de trei luni. Nu am reușit să fac asta constant pentru că era destul de greu să găsesc sală accesibilă și să pot să-mi las și materialele pe acolo, era destul de greu să merg constant pentru că și alți sportivi aveau antrenamente acolo, așa că mi-am propus ca până ce nu voi avea terenul meu sau sala personală de antrenament, să nu mă mai implic în asta. Altfel, le e greu și copiilor când ne oprim din antrenamente din diferite motive. Dar marea mea bucurie este că unul dintre cei cinci copii și-a găsit un antrenor foarte bun și continuă să practice tenis și se descurcă foarte, foarte bine.

Ce înseamnă antrenament la tine? Câte ore pe zi te antrenezi?

Antrenament înseamnă joc de tenis de aproximativ două ore, în funcție de ce urmăresc. Dacă sunt înaintea unei competiții importante, mă axez mai mult pe tehnică, dacă sunt la o distanță mare de vreo competiție, mă concentrez mai mult pe deplasare în viteză, forță… Un antrenament înseamnă cel puțin două ore de trei ori pe săptămână, iar în celelalte zile ale săptămânii, mai fac și pregătire fizică: ori dau ture de stadion, ori acasă într-o sală improvizată fac forță sau stretching.

Adică nu trece zi fără sport…

Da, așa e. Chiar am o vorbă că-mi place să fiu în continuă mișcare. Și asta mă ține bine.

Cât de tare te-a ajutat pe tine sportul să depășești traumele din viața ta?

Eu cred că sportul reprezintă cea mai bună și frumoasă metodă de socializare, atât pentru noi cu diferite tipuri de dizabilități, cât și pentru persoanele valide. E cel mai fain. Nu există, cel puțin în tenis, ură, dușmănie. Noi ne luptăm pe teren, iar apoi ieșim și povestim la un suc.

Dizabilitatea ta este definitivă, sau se mai poate face ceva?

Dizabilitatea mea cred că este definitivă pentru că din 2006 până prin 2010 am făcut recuperare kinetoterapeutică foarte multă și intensă. Am fost și în Germania unde am făcut niște investigații medicale mai amănunțite și practic acolo mi-au spus că măduva spinării ar fi secționată și că nu prea am șanse de recuperare totală. În 2007 am fost în Rusia unde am încercat un tratament cu celule, dar care, se pare că nu a dat rezultat, așa că am venit acasă și am continuat recuperarea atât acasă, cât și în tot felul de centre de recuperare din țară și astfel mi-am dat seama că nu am reușit mare lucru cu toate aceste eforturi – pentru că au fost niște eforturi foarte mari, atât fizice, cât și materiale. Și mi-am mai dat seama că trece timpul pe lângă mine dacă eu mă concentrez doar la recuperare.

Ideea cu Motivation a fost foarte bună pentru că efectiv m-a scos din casă și așa, ușor, ușor am început să mă implic în activitățile sportive și mai apoi în activitățile Comitetului Paralimpic Român.

Câți ani aveai când ai avut accidentul?

22 de ani. Urma să împlinesc 23 de ani în anul acela.

Cum s-a întâmplat?

Lucram cu tata la o firmă de construcții din Sfântu Gheorghe – cred că eram angajați doar de vreo 3 zile – trebuia să dăm jos un acoperiș vechi, mergeam pe niște scânduri și cred că la un moment dat am călcat pe lângă. Am picat prin acoperișul acela, s-a spart, iar eu am căzut pe spate, de la vreo 6-7 metri. A venit Salvarea, m-a dus repede la Spitalul din Sfântu Gheorghe, mi-au dat calmante, apoi m-au trimis la Brașov. În drum spre Brașov am înțeles că am făcut stop cardio-respirator din care mi-am revenit singur, fără să fiu resuscitat. Din Brașov am fost trimis la Spitalul Bagdasar din București unde am rămas vreo 9 luni. Am avut foarte multe complicații: plămâni perforați, coaste rupte, am dezvoltat niște răni, un ulcer foarte urât ce a cerut două operații și multe alte complicații și infecții ce m-au ținut vreo nouă luni la pat. Și asta doar în București.

Tatăl tău a fost constructor?

Da. Tatăl meu a lucrat în construcții și a lucrat foarte mult prin străinătate. Era perioada aceea când se pleca în Irak, iar apoi prin Germania, Israel…

Și tu cum ai ajuns să lucrezi cu el?

Eu am terminat școala de ospătari, am crezut că va fi bine și că voi câștiga destul de ușor. Eu mă gândeam la bani la vârsta aceea. Înainte să plec în armată am cochetat puțin și cu modeling-ul, am urmat niște cursuri, am avut prezentări și îmi doream foarte tare să am un book, însă s-a oprit foarte repede distracția asta. Am performat în judo vreo șase ani, iar după ce am terminat armata, la 20 de ani, nu prea știam ce să fac, eram foarte nehotărât. Așa că m-am înscris la două cursuri: unul de zidar și unul de dulgher. Mi-am dorit să lucrez în construcții pentru că știam că se câștigă destul de bine, asta în ideea în care, încă de pe atunci doream să fiu independent, să-mi cumpăr apartamentul meu și să-mi cumpăr o motocicletă.  Cred că am lucrat astfel vreo doi ani de zile în construcții, alături de tata.

Și mama ce era?

Mama a lucrat la o fabrică de mobilă, dar nu mai țin minte cât timp. De vreo 15 ani mama nu mai lucra, a fost casnică și a tot avut grijă de noi deoarece tata era mai tot timpul plecat în deplasări cu șantierul lui. Iar după accidentul meu, mama mi-a devenit însoțitor permanent.

Mai ai frați?

Da, mai am un frate care din 2007 locuiește în Canada unde s-a și căsătorit. Lucrează acolo tot în construcții, dar intenționează să se întoarcă în țară peste vreo doi ani.

Și tu tot pentru plecare te-ai fi pregătit, nu? Că doar nu făceai modeling aici în țară…

Mi-ar fi plăcut probabil orice îmi asigura un viitor, cel puțin viitorul acela la care visam eu atunci. Nu știu ce gândeam atunci, însă cert este că voiam să ies să câștig mai mulți bani pentru mine, pentru independența mea.

Ție ți-a luat trei ani până ai ieșit din casă. Dar părinții au depășit vreodată această traumă?

Cred că lui tata – pentru că el a mai rămas acum – încă îi este greu din punctul acesta de vedere, chiar dacă vă vede atât de descurcăreț. Călătoresc singur, conduc o mașină de vreo nouă ani, am fost peste tot în lumea aceasta… Ei mă știu descurcăreț și independent, dar nu ai cum să depășești o traumă de genul acesta.

Cel mai important lucru este acela că sunt ceea ce sunt azi pentru că am avut pe cine a trebuit lângă mine. Familia m-a susținut întotdeauna, și fratele meu, chiar dacă a fost departe, am prieteni încă de când eram mic, prieteni care mi-au rămas și azi și cu care sunt ca într-o mare familie, prieteni care întotdeauna m-au apreciat și m-au întărit ca să trec peste cele mai grele probleme.

Cred că participarea mea în tot felul de competiții, participări care de cele mai multe ori m-au adus pe podium, mi-a adus aprecieri din partea tuturor, iar eu m-am hrănit cu aceste aprecieri. Cred că poți să depășești absolut orice, însă e foarte important pe cine ai lângă tine.

Ai ajuns să-ți îndeplinești visul din tinerețe? Ți-ai luat apartamentul tău?

În perioada de prin 2003 până prin 2008 am mai fost și la centre de recuperare din țară, la Techirghiol, la București. La Techirghiol am cunoscut o doamnă terapeut care mi-a dat ideea de a renunța la apartamentul în care locuiam cu părinții și să ne cumpărăm casă, ca să îmi fie mie mai accesibil. La bloc era foarte greu pentru că locuiam la etajul 3, fără lift. Cât timp eu am stat la Fundația Motivation, părinții mei au cumpărat casă la curte, ceea ce a fost un lucru foarte bun.

Tot în această perioadă petrecută la Motivation, în calitate de instructor de recuperare, am învățat foarte multe lucruri despre dizabilitate și despre generalitățile acestor traumatisme. Trebuia să le știu și le-am învățat pe toate. Doamna psihoterapeut mi-a sugerat să pun toate aceste lucruri pe hârtie. Într-o noapte, după o despărțire amoroasă, ca să-mi găsesc refugiul în altceva, m-am apucat să scriu. Și am scris vreo șapte pagini despre tot ce știam despre dizabilitate. I-am arătat aceste pagini doamnei psiholog și ea a zis: „Ciprian, gata! Facem carte”. Am reușit ca în doi sau trei ani să dăm o formă cărții ce se numește „Ghidul persoanelor cu traumatism vertebro-medular”, un ghid în care relatez ce ți-am spus mai devreme, inclusiv cum se face un transfer dintr-o locație în alta, de pe pat pe scaunul rulant, de pe scaunul rulant pe un fotoliu. Există o tehnică pe care dacă nu o respecți poți să te accidentezi. Această carte este și azi în Libris în Brașov. În toți acești ani am scos vreo 400 de exemplare pe care mai mult le-am donat decât să le vând. Cea mai mare mulțumire a mea a fost când am primit un mesaj de la o fată care mi-a spus că era în scaun rulant de vreo 7-8 ani și care îmi mulțumea că i-am ușurat viața foarte mult după ce a citit această carte. Deși era de atâta timp în scaun rulant, nu știa că se pot face atât de multe lucruri, cum relatez eu când descriu o zi din viața mea.

Ai familie azi? Ai o soție?

Nu, nu am. Locuiesc cu tata. Am avut o relație foarte frumoasă care s-a terminat anul trecut în decembrie, exact când s-a îmbolnăvit mama. Cred că așa a fost să fie, nu mă bucur neapărat că a luat sfârșit, dar e ok pentru că am avut mai mult timp să stau cu mama și să o plimb dintr-un spital în altul. Deocamdată sunt singur, dar încerc să mă concentrez cât mai bine pe munca mea și las timpul să așeze lucrurile așa cum trebuie.

Ce vrei tu să te faci când o să fii mare?

Când o să fiu mare, vreau să fiu basculantă (râde). Așa a s pus unul dintre copiii de la Motivation.

Cred că-mi doresc să fiu în continuare un exemplu foarte bun pentru persoanele cu handicap. Eu sunt și ambasadorul sportului paralimpic din România și vreau să reprezint bine atât România, cât și sportul acesta adaptat.

Îmi place ce fac la Comitetul Paralimpic român, îmi doresc să intru în primii 100 jucători de tenis mondiali, mi-aș dori să am suficient timp încât să antrenez, mi-e dor să mă îndrăgostesc – nu știu dacă atunci când voi fi mare sau acum când încă mai copilăresc. Acum am multe dorințe din astea, dar să știi că nu vreau mult, vreau doar să fiu mulțumit de ceea ce fac și să-mi placă.