Povestea prietenei copiilor cu nevoi motorii speciale, Ana Raluca Chișu, despre cum îți iei viața în mâini la 16 ani și despre lecțiile anilor de liceu într-o familie gazdă din Germania

Ana Raluca Chișu are 39 de ani și este fondatorul singurei asociații non-profit dedicate recuperării motorii și cognitive a copiilor, Kineto Bebe.

Fără nicio pregătire medicală, dimpotrivă, cu o carieră de economist, Raluca a deschis acest centru, în anii când nu avea repere și nici concurență.

Am încercat să aflăm ce a mânat-o în luptă, iar răspunsul ne-a dus înapoi în timp.

Raluca s-a format într-o familie de profesori din Sibiu, iar la 16 ani și-a luat viața în mâini și a descoperit o a doua familie gazdă în Germania.

Experiența de un an într-o nouă familie, cu un tată-gazdă care și-a luat un job part-time doar pentru a avea grijă de ea, dar și intrarea într-un sistem de învățământ care o încuraja să gândească și să exprime ce a gândit, toate astea au schimbat-o radical și au făcut-o să aleagă întotdeauna împotriva curentului și după propriile dorințe.

Ce faceți voi la KinetoBebe?

Noi oferim servicii de recuperare copiilor care au nevoie de stimulare motorie, lingvistică, cognitivă și senzorială, iar asta înseamnă ședințe de kinetoterapie, logopedie, psihologie, consiliere parentală și ocupațională.

Kinetoterapia este punctul nostru forte, oamenii noștri au făcut și fac în continuare cursuri și în România, și în străinătate, așa încât avem și terapie respiratorie, Vojta sau Shroth (terapia 3D a scoliozei), osteopatie, am mărit paleta terapiilor care sunt oferite și mergem pe ideea de a lucra susținut cu copiii.

Am lucrat la un moment dat cu o piscină din București, dar aș zice că tot timpul am fost foarte atentă la detaliile ce țin de igienă și date ale apei și am renunțat la această colaborare.

De ce ai deschis tu acest centru destul de specializat medical, fără să ai vreo legătură cu subiectul? 😊

Lumea mă întreabă cel mai des de ce am ales să deschid acest centru, mai ales că eu nu am pregătire medicală. Iar curiozitatea următoare este dacă avem cumva o problemă în familie. Nu, nu am pregătire medicală și nici vreo problemă în familie nu am.

În timp m-am format în management sanitar, am avut nevoie să mă pun la curent cu aceste cunoștințe pentru a putea conduce centrele cât mai eficient și mai corect.

A fost o pasiune de la început și m-a atras ideea de recuperare medicală, am copilărit prin spitale, câtă vreme nașa și bunica mea sunt cadre medicale. Am făcut liceul în străinătate, iar acolo m-am lovit de sistemul medical și am văzut cum funcționează, iar ideea de copii și recuperare medicală mi-am dorit-o întotdeauna. Eu sunt din Sibiu și mergeam în vacanțe la Călimănești. Acolo eram atentă la bazele de tratament și eram curioasă cum funcționează.

Acolo mi-a venit gândul că e bine că există ceva sanitar, care nu doare, dar face foarte mult bine. Iar mai târziu a devenit afacere.

Eu sunt economist, am terminat facultatea și m-am specializat în consiliere pentru start-up-uri și croit afaceri, iar în 2009 s-a născut ideea de Kineto Bebe. Și mi-am dorit să îl construiesc pentru dorința și pasiunea mea.

Am avut norocul să găsesc niște oameni minunați, care sunt pasionați de ceea ce fac și care-mi sunt alături și astăzi la fel ca la început.

Deci, dacă rezum răspunsul la întrebarea ta, a fost dorința mea, apoi aș zice că m-am îndrăgostit de pasiunea oamenilor cu care lucrez și am considerat că este exact ce îmi doresc și pentru mine, și pentru cei din jurul meu.

Ce ai văzut tu, când erai mică, la rudele tale încât te-a influențat atât de mult?

Nașa mea era director al spitalului din Agnita, iar vacanțele, când ajungeam la ea, le petreceam practic în curtea spitalului. Acolo am văzut oameni care făceau munca lor cu un drag imens, dar mai era ceva: empatie, corectitudine, o etică față de pacienți. Oricât de straniu ar părea, da, am văzut aceste lucruri aici, în România, acum vreo 20 de ani și mi-a plăcut mult ce am văzut. Așa încât nu am uitat.

Pasiunea oamenilor de a lucra pentru oameni sunt sigură că există și în ziua de azi. Cunosc foarte mulți oameni în lumea medicală care lucrează și acum cu aceste principii.

Pe de altă parte, în Sibiu, cu bunica mea, la Spitalul de Pediatrie, am văzut holuri întregi de copii care plâng și cu care nu se vorbește, care ar fi avut nevoie de mai multă alinare și drag. Așa că pentru mine este limpede de ce m-am dus destul de simplu atât spre actul terapeutic, adică ce facem noi aici, dar și spre consilierea părinților și cred că este foarte important să le îmbin pe amândouă pentru că mi-am dat seama că părinții susțin ideea de terapie și nu zic doar financiar, ci și emoțional, iar dacă părintele nu înțelege și nu se simte confortabil cu copilul are toate șansele să renunțe la terapie, lucru care nu îi va face bine copilului, pe termen lung. De aceea, în terapia pediatrică se lucrează practic pe două planuri: lucrul cu copilul în sală și ce discuți și asculți lângă părinte.

Nu ți-a fost teamă că nu o să iasă?

Nu m-am gândit niciodată că nu o să iasă. Cred că dacă m-aș fi gândit o secundă la asta, cu siguranță mi-ar fi fost teamă și nu aș fi făcut niciun pas. Dacă stau să mă uit înapoi mă minunez cum de am reușit să fac asta. Monica, sinceră să fiu: mi-am dorit, am găsit oamenii potriviți și am pornit la drum.

Și, din momentul în care oamenii potriviți au fost lângă mine, mi-am creat o echipă care într-adevăr a fost lângă mine, pașii următori au fost de la sine: aveam o cărare în fața noastră, știam că pe ea trebuie să mergem și era un drum sigur.

Chiar dacă nu stă în firea mea de economist, asta nu a fost o afacere planificată și cu obiective clare, mai ales din punct de vedere financiar. Am lăsat totuși să curgă conform cerințelor din piață, din zona forțelor de muncă și am lăsat terapeuții liberi să evolueze.

În momentul în care i-am văzut cum „cresc”, cu niște cursuri noi, veneau cu propuneri pe care le descopereau în străinătate și care nu existaseră la noi, era destul de simplu să pregătim un nou serviciu, să îl prezentăm medicilor și să punem în lucru o nouă terapie.

Ca să revin, frică nu mi-a fost, dar a fost o mare grijă de a acoperi toate elementele ce țin de avize, contracte, taxe, o siguranță financiară. Iar grija este un lucru bun. Te păzește de multe.

Cum ai început?

Am început cu un terapeut jumate și cu fetița asociatei mele pe sub birou, care avea 8 luni, și stătea într-un scaun de mașină. Lucram în paralel la o firmă de consultanță economică și am continuat mult timp acolo, iar acum suntem la 3 centre și 35 de oameni în echipă și undeva la 100 de copii care intră în centre zilnic.

Drumul a fost făcut cu multe greșeli, desigur, și ne-am întors înapoi de multe ori, dar obstacolele au venit din dorința noastră de a avea primul centru de recuperare pediatrică privat, și doar pediatrică. A fost mai greu să atragem pacienții în centru, iar primii ani au fost mai dificili financiar vorbind. Dar am încercat să trecem peste aceste lucruri, iar de 3 ani de zile suntem o asociație non-profit, așa încât putem să oferim și burse copiilor care nu reușesc să își plătească terapia și avem un departament care se ocupă special de fundraising pentru acești copii. Pentru că este inuman să nu putem ajuta niște părinți care, simțim noi, nu mai pot duce cheltuielile legate de terapia copilului lor, cu oricâte sacrificii ar încerca.

Acum suntem fericiți că facultatea de kinetoterapie ne-a ales să fim locul de practică al studenților lor și putem să dăm aceste valori mai departe chiar celor în plin proces de formare. Așa că putem acum să conturăm și o nouă generație de terapeuți.

Cine ești tu?

Eu m-am născut în 1980 în Sibiu, într-o familie de profesori. Nu am avut norocul să-i am eu profesori, dar sunt niște oameni care m-au ghidat tot timpul, chiar și când am plecat de acasă.

Iubesc Sibiul, cu istoria, locurile și oamenii lui. De când m-am născut și până acum am fost bilingvă, chiar dacă nu vin dintr-o familie de sași, dar mama a dorit să păstrez diversitatea specifică Sibiului, așa încât vorbea cu mine, de când eram foarte mică, mai tot timpul în limba germană.

În clasa a IX-a am intrat la Colegiul Gheorghe Lazăr din Sibiu, pentru că asta și-au dorit părinții pentru mine, dar nici mie nu îmi surâdea altceva.

Când eram în liceu, mă uitam la Ally McBeal și speram să ajung și eu un avocat care cântă seara în bar, după ce a avut toată ziua procese. N-am ajuns acolo: nici nu cânt, nici deux-piece-uri nu am, nici avocat nu sunt.

În clasa a X-a, când toată lumea pleca la bursă în America, am plecat și eu, dar nu am vrut să fac ce face toată lumea, așa că am ales Germania. M-am ambiționat foarte tare, am venit în București, unde am dat un examen în urma căruia am fost aleși 25 de copii din țară și am primit o bursă de un an în Germania.

Părinții mei au fost extrem de surprinși că nu am ales America, ci Germania, chiar dacă atunci engleza mea era mai bună decât germana pe care o vorbeam. Dar ei nu au avut nimic de zis pe subiect.

Iar experiența asta m-a schimbat radical și a conturat foarte mult din ce sunt eu acum. Atunci am avut norocul să ajung în a doua mea familie, cu a doua pereche de părinți, pe care și acum îi simt așa. Ei locuiau în Waldorf, un orășel la 11 km de Frankfurt, la margine de pădure, o zonă minunată pe care o iubesc din tot sufletul și de care m-am lipit din prima secundă în care am ajuns acolo.

Familia la care am fost atribuită (fiindcă așa era procedura) am senzația că a stat să mă aștepte și pentru mine au fost proiectați în lumea asta.

Ei sunt o familie tipic germană, cu un nume franțuzesc (râde), fiindcă este zona în care s-au stabilit hughenoții prigoniți din Franța. Mama mea gazdă (așa se numesc) este purtător de cuvânt al Parlamentului din Hessen, iar tatăl meu gazdă este informatician într-o bancă din Frankfurt.

Ei au o fiică de vârsta mea, care a plecat, după cum îți spuneam că era trendul, în America, cu o bursă similară, pentru un an. Iar eu am venit oarecum în locul fetei lor.

Cum a reacționat ea la noua înlocuitoare?

Eu și fiica lor suntem amândouă Săgetătoare, suntem născute la trei zile distanță și îi înțeleg bine reacțiile, nu cele mai flatante. Ea a trăit, ca și mine, momente de gelozie, dar acum, ne apropiem amândouă de 40 de ani și începem să ne fim dragi una alteia, suntem acolo când este nevoie, dar nu aș zice că este cea mai apropiată relație. Și poate că este normal să fie așa.

Iar părinții gazdă?

Tatăl meu gazdă, când și-a dat seama că îmi va fi destul de greu să mă adaptez în școală, a renunțat în acel an la o slujbă fulltime pentru a rămâne cu mine acasă și să mă asiste de la mâncatul la prânz până la teme. A fost un atare efort din partea lor încât este greu de imaginat.

Știi cum se zice: nemții sunt reci. Nu sunt reci, sunt foarte implicați. El a renunțat la jumătate de salariu să stea cu mine acasă și să se asigure că totul este în regulă. Iar asta m-a ajutat foarte mult în timpul școlii.

Atunci am înțeles ce înseamnă să fii independent și responsabil la 16 ani.

Am luat totul de la capăt și am schimbat tot.

Acum sunt 20 de ani de când am plecat de la ei și încă ne scriem săptămânal mesaje pe whatsapp, ne gândim unii la alții, dacă mi se întâmplă ceva frumos, ei sunt printre primii cărora le spun.

Cum au gestionat ai tăi această legătură?

Foarte bine, nu a existat niciun moment de gelozie între ei. Părinții mei au înțeles că gazdele mele sunt niște oameni extraordinari dacă au putut să mă primească așa cu brațele deschise și să lucreze la formarea mea. Am apreciat mult felul în care s-au purtat părinții mei atunci, mai ales că pricep acum că nu a fost un lucru ușor de făcut.

Nu ți-a fost teamă să o iei de la zero într-o țară complet nouă, cu o familie nouă, la 16 ani?

Nu m-am gândit. Cred că este, de fapt, un sistem de autoapărare. (râde) Eu sunt un om timid, dar, din această timiditate s-a născut în timp o ambiție foarte mare. Dar și o prudență:  dau trei pași în spate, mă uit cu atenție și abia după aceea mă implic, iar experiența asta a fost o provocare pentru mine. Nu stăpâneam atât de bine limba germană încât să fac liceul acolo, acolo era un cu totul și cu totul alt sistem educațional și mi-a fost greu să mă adaptez: se punea mult accent pe dezvoltare personală și imaginație, se punea mult accent pe a spune ce gândești și de a emite păreri noi, nu se învăța pe dinafară, cum eram noi obișnuiți aici. Să-ți dau exemplu: un semestru întreg învățasem poeziile lui Goethe, o mulțime, nu intru în detalii. Caiete pline de comentarii și discuții pe text. Îți dai seama că visam acele caiete, fiindcă asta era maniera de lucru la noi, în România.

Când am ajuns la prima teză din Germania am realizat că primisem o poezie cu totul nouă. „Dumnezeule, am zis eu, dar asta unde a fost? Când s-a predat? Am lipsit? Dar eu nu am lipsit. Ce se întâmplă?” atunci mi-am dat seama că maniera era cu totul alta, ni se cereau alte lucruri. Practic, noi aveam informații suficiente pentru ca atunci când primim ceva nou să ne putem descurca.

E un exemplu simplu, dar este relevant pentru modul în care m-a ajutat pe mine. Asta m-a schimbat.

Acolo am avut marele noroc să fac practică la nivel vocațional și mi-am dat seama că dreptul nu era pentru mine. Așa că am intrat în practică la Bursa de Mărfuri din Frankfurt și am înțeles că pentru mine este mult mai potrivită cariera de economist.

Cum a fost despărțirea de ei?

A fost treptată. În iulie am venit în România, dar în octombrie m-am întors la ei, la ziua de naștere a mamei mele gazdă, care mi-a mărturisit că nu mai putea să-și aniverseze ziua fără mine.

Apoi am intrat în iureșul clasei a XII-a, care a venit cu examenul Cambridge, bacalaureatul, admiterea la facultate la București, multe deodată și nu cred că am avut timp să mă gândesc foarte mult la ce mi se întâmpla în interior.

Trezirea a venit, de fapt, la București, când am început să văd diferențele între acest oraș și Frankfurt. Să vin în București a fost destul de dificil, mai ales că mulți dintre colegii mei erau în Cluj și Timișoara, motiv pentru care, din nou, m-am trezit singură. Dar asta era alegerea mea.

Tocmai pentru că tu ai ales, cum ai gestionat momentele astea de singurătate și dificultate?

Am încercat să îmi caut aliați, să mă integrez și să joc un nou rol, într-o nouă poveste. A fost dificil. În primul an de facultate făceam destul de des drumul către Sibiu și Cluj și încercam să mă integrez în București. Nu am avut mult timp să-mi plâng în pumni pentru că mi-am dorit și am vrut să păstrez ceva ce începusem să am din Germania: independența, mai ales cea financiară.

M-am angajat, am fost educator 3 ani de zile la o grădiniță privată germană. Așa că zilele mele de facultate arătau așa: la 7.00 mă trezeam, călătoream cu 133 până în Timpuri Noi, stăteam cu copiii din grădi, la prânz fugeam la facultate și îmi luam cursurile de la colegi și mai stăteam la câteva seminarii, iar la ora 3.00 după-masă plecam în Pipera, pe Șoseaua Petricani, lucram într-o firmă, în contabilitate primară. Așa arătau anii mei de facultate.

Nu știu ce înseamnă nopți pierdute în cluburi, probabil îmi doream și eu. Acum mă mai întreb câteodată: „oare, cum ar fi fost?”  Nu știu altceva decât acest ritm de muncă agitat care a rămas neschimbat de atunci. Dar nici nu aș vedea viața altfel.