Povestea primului restaurant cu specific românesc din București, Zexe Zahana și a lui Alexandru Consulea, unul dintre primii „privatizați” ai României post decembriste
Alexandru Consulea, creatorul restaurantelor cu specific românesc Zexe, s-a născut într-o familie de negustori, mama fiind sifonăreasă, iar tatăl responsabil la hala de carne a Pieței Obor. La cinci ani vindea cico în fața prăvăliei mamei sale, iar la 14 ani făcea bani din comerț clandestin cu muzică înregistrată acasă. Pe vremea comunismului a lucrat în tot felul de întreprinderi de stat, toate în legătură cu produsele alimentare și de fiecare dată a găsit calea de a se descurca ca să trăiască bine. Revoluția și noul regim au fost o eliberare pentru el deoarece a simțit că de atunci înainte poate face ce vrea, fără să-i mai fie frică. În ianuarie 1990 a deschis primul bufet la sediul Partidului Țărănist. În martie a închiriat câteva tarabe în Piața Obor unde vindea marfă ce nu prea se găsea, cum ar fi ciorapii de damă. Cu aceste tarabe a făcut primul milion și și-a luat Mercedes. În septembrie 1990 a deschis primul magazin alimentar din București. Spre finalul anilor 1990, din cauză că-l certa contabila că lasă prea mulți bani în cârciumi și că nu îi mai poate deconta pe protocol, și-a deschis un restaurant. La numit Zexe ca să nu plătească prea mult înscrierea domeniului. Rețetele au fost concepute de mama sa și a fost primul restaurant care a produs emoția reîntâlnirii gusturilor de acasă. După șase luni de zile, restaurantul Zexe era plin. Azi are două restaurante și o sală de evenimente, plus alte investiții importante, conexe business-ului principal, business ce înregistrează 3-4 milioane de euro cifră de afaceri.
A fost căsătorit de patru ori și are patru copii, ultimul, cel mai mic, rezultat din ultima căsătorie. Primii trei au fost crescuți astfel încât să înțeleagă valoarea banilor și să înțeleagă efortul pe care trebuie să-l depui ca să-i câștigi. Fiica cea mare, Ana Consulea, este unul dintre cei mai buni patiseri ai Bucureștiului, iar prăjiturile ei fac senzație printre cei care le gustă.
O poveste românească de succes, cu toate picanteriile ei, din comunism și până în zilele noastre.
Câte restaurante Zexe aveți acum?
Sunt trei: cel de pe strada Sofia, cel din Icoanei și mai avem un salon de evenimente, o secție de producție pe malul lacului Tei unde are și fiica mea laboratorul de cofetărie.
E profitabilă afacerea cu restaurante românești?
Sigur că da. Dacă operezi coerent, dacă știi ce faci, lucrurile merg bine.
De ce v-ați deschis restaurant?
Aveam o contabilă șefă, o prietenă veche care m-a îndemnat în direcția asta. În anii 1990, eu mi-am deschis repede câteva firme, la Banca Agricolă am avut al 13-lea cont privat deschis și m-am privatizat încă de la apariția legii.
În ianuarie 1990, am fost să mă întâlnesc cu un prieten la sediul Partidului Țărănist și cât am stat să-l aștept acolo, mi-am dat seama că nu era nici un loc în care putea să bei o cafea. Așa că am făcut un bufet de incintă la PNȚ, i-am dat drumul pe 28 ianuarie și l-am ținut până ce au venit să mă facă membru de partid.
De unde aduceați mâncare?
Nu făceam mâncare. Am adus-o pe nevastă-mea și am mai luat o vecină care să o ajute. Eu lucrasem pe la Gostat, în industria produselor alimentare și luam de acolo niște salam de Sibiu pentru sendvișuri, aduceam sirop și apă gazoasă pentru că lucrasem la ISR, luam cafele de la nașu’ de la alimentară și produse din acestea vindeam. Acesta era meniul.
Asta pentru că nu ați avut atunci unde să beți o cafea?
Da, acesta era motivul, însă rațiunea era clar economică. Aveam salariul 2000 și ceva de lei, așa că mi-am transferat centrul de interese în afaceri. Bufetul acesta era chiar o afacere. Făceam 3000 de lei pe zi la niște adaosuri comerciale destul de motivante. Așa că rămâneam cu vreo 20 de mii de lei pe lună.
Dar cum ați ajuns la restaurantul Zexe?
Contabila șefă m-a certat: „Termină naibii cu cârciumile astea!”. Eu am fost client de cârciumă de mic, de la 15 ani stăteam în cârciumă. Am aprovizionat cârciumile prin natura meseriilor, dar mi-a plăcut în cârciumă. Evident că aceste lucruri au căpătat o dimensiune mult mai pronunțată după ce ne-am privatizat, aveam acces la alți bani, mergeam cu lăutarii după mine și cheltuiam foarte mult. Așa că Dorina, contabila mi-a zis: „Nu mai am unde să ascund atâta protocol (vreo 5-6 mii de dolari pe lună). Îți place în cârciumă, fă-ți o cârciumă și stai acolo”.
Mama și așa mă bătea la cap de mult vreme: „Fă-ți maică o cârciumă că o să te îmbogățești!”.
Așa că mi s-a părut ideea bună. Am început să caut, am găsit o locație pe Eminescu și am dat drumul la un restaurant pe care l-am făcut eu după capul meu.
Nu aveați de fapt idee ce înseamnă asta?
Asta e o confuzie care se face foarte des: A fi client de cârciumă și operator în zona aceasta. Toate lumea are impresia că se pricepe, dar între ce se vede aici și ce e în spate, e o diferență majoră. Norocul meu a fost că aveam abilitatea de a lucra cu produsele alimentare, știam care sunt condițiile de păstrare, depozitare, aveam o bază de aprovizionare, știam oamenii din abatoare…
Era un loc de vreo 60 de metri, cu o terasă și am căutat să fac o investiție cât mai mică.
La începutul anilor 1990, am locuit vreo 4 ani de zile la Lebăda și cunoșteam o grămadă de ospătari, de șefi de sală, de bucătari, le-am devalizat personalul și așa s-a născut primul Zexe.
Care e mâncarea care vă plăcea foarte mult în copilărie?
Salata beouf, toate ciorbele,mama era celebră pentru chiftele și pentru gogoși, făcea o friptură de vită în sos de vin cu cartofi întregi… Le avem pe toate în meniu.
Și mai au gustul ca cele pe care le făcea mama?
Da, sunt aceleași. Când am făcut restaurantul, am adus-o pe mama să facem rețetele. Ea nu mai vedea bine că avusese un accident vascular, și am luat un cântar care cântărea la 2 grame și am început să facem rețetele după ce ne dicta ea: pui o mână de făină, o mână de mălai, etc. Noi luam mâna aia și o cântăream și ajustam până ne ieșea rețeta. Acum sunt toate standardizate, rețete laminate, am mai brodat noi pe lângă, dar inițial cu acestea am pornit. La mititei am lucrat cred că vreo 2 ani de zile până am găsit rețeta. De vreo 10 ani avem și un mic atelier de carmangerie unde facem singuri mezelurile, cârnații, tot.
Cine v-a făcut meniu la Zexe? Cine a ales denumirile mâncărurilor?
Eu le fac. Avem o bibliotecă întreagă de unde studiem, avem o asociație unde președinte de onoare este domnul Andrei Pleșu, am scos și o carte…
Dar ați avut succes cu primul restaurant?
Da. După șase luni era îmbulzeală acolo, fiind primul restaurant de după Revoluție care a creat emoție.
De la ce vine numele Zexe?
Trebuia să fac o firmă și trebuia să afișez un nume. Am zis să facem restaurantul burghezo-moșieresc, muntenesc și cel de acolo mi-a zis că mă costă 26 de lei o literă. Când am făcut înmulțirea i-am zis: „Zexe, mă!”. Zexe, în argoul lumii interlope a Bucureștiului interbelic se folosea pentru întreruperea discuției intime a inițiaților, în apropierea unui profan. Vine de la „șase, vine nu știu cine”, tradus în germană „sechs” și transformat în timp în „zexe”. Așa că 26 de lei litera x 4, era mult mai ieftin și avea și o rezonanță frumoasă.
Când ați deschis restaurantul nu au venit toți prietenii cu care umblați prin cârciumi?
Asta e o teorie pe care am avut-o și eu: „Dacă vin toți prietenii mei o să fie cârciuma plină mereu!”. După șase luni de zile mi-am dat seama că nu e așa pentru că, în primul rând mai toți prietenii mei erau români și românul…
Nu plătea…
Pe de-o parte, pe de altă parte românul devine ușor invidios la succes. Așa că, din toți prietenii aceia pe care îi aveam, am mai rămas doar cu câțiva.
Cum ați văzut libertatea de după Revoluție?
Pe mine m-a validat sistemul acesta nou pentru că tot timpul am avut emoții pe vremea lui Ceaușescu, nu puteam să ajung la funcțiile pe care mi le doream, ori aici, efectiv a fost o eliberare pentru mine. De aia am și plecat așa repede din sistemul vechi.
Dar când erați mic ce voiați să vă faceți?
Cioban când aveam 4 ani pentru că-mi plăcea foarte mult brânza. Apoi am vrut să mă fac polițist când am terminat liceul. Cochetam cu ideea de a face justiție. După care m-am împrietenit cu o fată, cu care m-am și căsătorit…
Și cu care aveți trei copii?
Nu. Primii trei sunt din a treia căsătorie, iar al patrulea a rezultat din a patra căsătorie.
Așa… M-am împrietenit cu o fată ce era șefă de raion la magazinul de electronice. Eu trăgeam muzică, eram DJ și mulți ani am trăit din asta.
Cum adică?
La 14 ani câștigam 2-3 mii de lei pe săptămână. Înregistram muzică și o vindeam. La 20-21 de ani m-a chemat fata asta să lucrăm împreună, așa că m-am făcut vânzător la magazinul de electrice din Doamna Ghica. Acolo mi-am descoperit vocația asta de negustor.
Bine, vindeam cico în fața prăvăliei maică-mii de când aveam cinci ani. De la 12 la ora 4 după-amiaza, făceam 25 de lei.
Părinții mei au fost membrii fondatori la ISR (Autoritatea de sucuri și răcoritoare, Cico SA, ulterior) și după ce am plecat de la magazinul de electronice și după ce-mi spărseseră unii casa și îmi furaseră toate sculele și nu mai puteam trage muzică, m-am dus la secretarul de partid și i-am zis că vreau să mă angajez acolo, unde lucraseră și mama și tata până la pensionare. Dacă nu mai aveam sculele, nu mai puteam să fac bani și căutam ceva unde să pot să fac bani, că nu aveam eu ce să fac cu un salariu de 2-3000 de lei pe lună. Ăsta m-a întrebat: „Unde vrei să te angajezi?”. Iar eu i-am zis la apă gazoasă, că erau două fabrici în București. M-au angajat ăia muncitor necalificat cu 1560 de lei pe lună. Eu îmbrăcat de discotecă în fiecare seară, cu 32 de perechi de pantofi acasă, costume albe, cu toate fetele, toți golanii mei de la Melody Bar la Athenee Palace, ajungeam la fabrică muncitor necalificat. M-au pus prima dată încărcător-descărcător la fabrica de apă gazoasă. Sarcina mea era să car câte 3-4000 de sticle pe zi. Făceam sport. Ajungeam acasă la ora 9 și voiam să ies cu golanii mei, însă adormeam în drum spre pernă. Am stat acolo șase luni de zile.
Dar nu ați văzut nici o posibilitate de business cu apa aceea?
Acolo nu aveai cum să vezi că erai cu capul în lăzile alea. Îmi dădeau șoferii, când se întorceau, 5-10 lei. Eu eram învățat cu alți bani. Când mă vedeam plecând de acolo frânt, cu 32 de lei, eu care cheltuiam câte 7-800 de lei pe seară, am început să prețuiesc altfel banii.
În fine, în doi ani de zile am ajuns șeful pe jumătate de capitală la apă gazoasă. Eram șeful celeilalte fabrici de apă, aveam în subordine 67 de sifonării, iar eu câștigam 9000 de lei pe săptămână. Știu tabla înmulțirii cu 24 pentru orice cifră, pe de rost.
Și a mers așa până s-a schimbat toată conducerea. M-am însurat din nou cu o fată ce era contabilă care își dorea să plece în America pentru că toată familia ei era acolo. I-am propus să ne căsătorim și i-am promis că încerc să o ajut.
Și ați plecat?
Nu. Obținusem pașapoartele, biletele, numai că m-a prins într-o seară cu alta, a făcut scandal, iar eu de supărare i-am rupt actele și i-am zis să se ducă singură în America.
Și a plecat?
A plecat după 1990, am ajutat-o atunci să plece.
Și după apa gazoasă?
De acolo m-am angajat la Gostat și a fost și acolo o poveste lungă. Cert este că toate acestea mi-au servit în viață. Pe 15 septembrie 1990 am deschis primul magazin alimentar din București. Până atunci făceam comerț stradal: m-am dus în Obor, am închis cu plasă 16 tarabe și acolo vindeam marfa ce nu se găsea: apă gazoasă, cico, ciorapi de damă, până au început să se coacă strugurii și cu ei am făcut primul milion. Mi-am luat și Mercedes.
Povestiți-mi despre copii…
Am trei plus unul. Sunt cei mari pe care i-am făcut la urgență, trei copii în patru ani, că simțeam nevoia să mă reproduc și să împlinesc aspirațiilor celor care se uitau la mine: „Ce dracu mă, nu face Sandu copii? Face de toate, numai copii nu?”.
Care vă seamănă cel mai mult?
Toți seamănă într-un fel. Ana cu business-ul ei, Diana parcă seamănă mai mult cu mine și cu mama, cu spirit negustoresc, băiatul mare înțeleg că face și el bani frumoși, iar ultimul, cel mic e mai geniu, a luat cea mai mare notă la matematică.
Dar cum i-ați crescut? Au fost copii de bani gata?
Nu pot să mă mândresc cu modul în care am fost părinte până la vârsta la care au început ei să frazeze mai coerent. Vorba Anei: „Am crescut ca niște buruieni la umbra stejarului bătrân”.
Dar nu au fost copii de bani gata. Cred că era Ana prin clasa a 10-a, Alex era în clasa a 9-a și Diana în clasa a 7-a și au venit la un moment dat și mi-au spus că vor să vorbească cu mine. I-am programat vinerea următoare la ora 9. Propunerea era a lui Alex, dar Ana a luat cuvântul: „Știi că noi, până acum, ceream bani când aveam nevoie, dar ar fi bine să avem și noi un buget, să știm și noi cum ne gospodărim”. „Câți bani îți trebuie?”. Se tot fâstâcea și i-am zis: „Rușine e să minți și să furi, nu să spui o cifră. Cât îți trebuie?”. Ana a zis că ea vrea 1,5 milioane. Alex a cerut 2 milioane și negocia tot Ana pentru el: „El are nevoie de mai mult că mai iese și el cu o fata…”. Au cerut banii la început de săptămână și le-am zis: „Luni nu vă dau că sunt negustor și nu plătesc lunea. Vă dau marți, dar fiți atenți la bani pentru că activitățile se petrec de regulă în ultima parte a săptămânii și dacă nu vă gospodăriți, nu mai aveți. Dacă rămâneți fără bani, nu veniți la mine”. Ulterior, i-am întrebat: „Vreți mai mulți bani, veniți la muncă. Veniți la mine la Zexe, cât sunt plătiți ceilalți, sunteți plătiți și voi”. Ana a venit chelner, apoi barman, apoi a intrat pe sală. Nu sunt zgârcit, dar trebuia să știe valoarea banului. Am o grămadă de prieteni care au eșuat dând copiilor bani foarte mulți.
Ce ați fi vrut să moștenească copiii dumneavoastră de la dumneavoastră?
Exact ceea ce au moștenit. Nu le-am cumpărat case, mașini, i-am ajutat ori de câte ori am putut. Le-am lăsat libertatea absolută de a-și alege și i-am sfătuit atunci când s-au consultat cu mine.
Fiecare a muncit foarte mult ca să ajungă aici. Ana, a muncit enorm să-și deschidă braseria, să învețe patiserie în Franța, iar Diana, a făcut un curs de florărie în Olanda și trei ani a lucrat pe brânci ca ucenic la o florărie ca să învețe meserie, înainte de a-și deschide propria florărie. Iar Alex lucrează în zona imobiliară, dar a muncit din greu la mine.
I-am ajutat, dar am vrut să înțeleagă ce înseamnă banii și munca. Dacă unul vine la mine că vrea mașină, eu îl pun să strângă el jumătate din sumă și abia apoi i-o dublez ca să-și ia mașina dorită.
Sunteți mândru de ei?
Da, foarte mândru, de toți patru.
Aveți vreun regret în viață?
Cred că acela că nu l-am cunoscut foarte bine pe tata și că nu am apucat să beau cu el un pahar de vin. În rest, nu știu dacă aș schimba ceva din ce am făcut până acum.
Ce cifră de afaceri are Zexe azi?
Vreo 3-4 milioane de euro.
Mai e mare protocolul în contabilitate? Mai are ceva de comentat contabila?
Nu, acum ne asumăm costurile.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
