Povestea românului care a fotografiat pentru New York Fashion Week: Ciprian Anton și o viață în imagini în New York-ul marilor speranțe, dar și al marilor dezamăgiri

Ciprian Anton este un fotograf român aflat la New York. A ajuns anul trecut la New York Fashion Week, a studiat la The New York Institute of Photography și a început să viseze încă din căminul artiștilor din Iași.

Plecat din Comănești, Ciprian Anton și-a dorit să vadă cum este viața pe care o vedea în filmele americane și așa a trecut oceanul. Acolo și-a dat repede seama că New York-ul, care îi este astăzi casă, este orașul marilor speranțe. Dar și al marilor dezamăgiri. Și-a ajustat așteptările și a început să muncească. Iar astăzi a ajuns să fotografieze pe podium la New York Fashion Week sau Miami Bikini Fashion Week. Iar pozele din show-ul THE BLONDS x MOULIN ROUGE sunt dovada talentului său minunat.

Îi place să citească dimineața și se bucură că recent i-a făcut identitatea vizuală lui Tibi Ușeriu, acum când acesta a fost plecat la ultramaratonul de la Artic.

Are visuri. Și trăiește în imagini. Iar de la New York iubește România și ia noastră frumoasă. Dar cine este Ciprian Anton? Și cum ajungi să fotografiezi pentru New York Fashion Week?

Ciprian, cum ai ajuns la The New York Institute of Photography?

Ciprian Anton: Cred că pur și simplu am dorit să înțeleg și partea pur tehnică a unei fotografii ținând cont că primele încercări digitale erau clar pe modul auto după fluturi, nori și apoi zgârie nori. Așa că am aplicat la o formulă online de studiu – formă nouă pentru un proaspăt sosit în New York prin 2012.

Și cum a fost perioada aceea pentru tine?

Destul de agitată. Studiam și corespondam în engleză. Mă luptam zilnic cu o grămadă de termeni cărora le căutam echivalentele în română. Pozele cerute ca test erau trimise cu oarecare teamă.

Nu sunt nici acum un fotograf, dar pot zice că acest curs mi-a deschis căile de a înțelege baza procesului fotografic. Paradoxul este că, deși am trecut prin toate etapele cursului, n-am reușit să mai dau testul final care să-mi elibereze și hârtia / diplomă respectivă. Revin adeseori la cărțile cursului și mai răsfoiesc unele informații de baza și azi.

Dar de ce New York? Cum ai ajuns în orașul care nu doarme niciodată?

Să-i spunem destin.

Cum arată viața ta aici?

Am realizat că New York-ul este orașul marilor speranțe, dar și al dezamăgirilor pe măsură. Așa că în timp așteptările mele s-au mai diminuat. Cred că ideea de „staying low key” și „keep your life private” poate fi o rețetă a succesului pentru mine acum. 

Dar cât de greu este pentru un fotograf să răzbească în New York, îmi imaginez că este o competiție acerbă.

Da, ai dreptate. New York-ul sau de fapt America este locul competițiilor acerbe. Pe de altă parte, ca să reușești depinde foarte mult unde vrei să ajungi și cât de mult îți dorești acest lucru.

Nu uita că la bază sunt un „creative”, deci de cele mai multe ori încerc să îmi conturez o idee originală pe care apoi să o transpun în vizual și pentru ceilalți. Iar originalul pur este din ce în ce mai rar în ziua de azi, eu încerc să îl găsesc, sper să îmi iasă. Îmi puteți vedea încercările aici: #cipanton.creative.

Ai fotografiat pentru New York Fashion Week, cum a fost această experiență pentru tine? Și ce înseamnă un astfel de eveniment?

Încă nu în 2020.  Anul 2019 într-adevăr a fost ceva nou ca experiență în spatele și în fața scenei la NYFW și la Miami Bikini Fashion Week. Deși pare simplă, fotografia de tip fashion are povești foarte complexe de spus fotografic.

Aș enumera (machiaj și coafură – make up & hair style, prima înfățișare – first look, linia principală a invitațiilor VIP – first line, mersul pe scenă – the runway care are niște reguli stricte de a surprinde modelul în mișcare, grupul final al designer-ului și modelele etc).

Ciprian Anton: Fashion-ul este o poveste plină de creativitate. Nu poți avea o idee preconcepută la ce să te aștepți. De la tradiționali la creatori avangardiști, NYWF este o mare rampă de expunere și lansare în domeniu. E un show și newyork-ezilor le place show-ul.

Care a fost personajul cel mai interesant pe care l-ai fotografiat vreodată?

Nefiind un fotograf de studio, ci mai mult un fotograf de locație, n-am reușit să creez eu un personaj, ci doar să surprind unele în poveștile lor.

Dacă este să vorbim, însă, de interesant cred că show-ul THE BLONDS x MOULIN ROUGE – NYFW fall/winter 2020 a fost cu adevărat special.

Și care a fost proiectul la care ai lucrat și care ți-a rămas cel mai aproape de suflet?

O întrebare grea. Există o implicare emoțională în toate proiectele și la toate aș mai reveni pentru ajustări. Așa că o să-l iau pe cel mai recent. Colaborarea cu designerul de rochii de mireasă Peter Langner în studioul din NY.

Să ne întoarcem în România, când a fost ultima dată când ai venit în țară?

În vara lui 2019. Cu un gând măreț materializat într-un final, am reunit mica formație a tatălui meu după 40 de ani într-un eveniment local. Un vis devenit realitate.

Te gândești să te mai întorci?

Nu cred că am fost plecat 100% din România. Desigur destinul mi-a dat o șansă să călătoresc, dar nu uit niciodată rădăcinile. Problema nu e la gândul întoarcerii, ci la cel al rămânerii.

Ce faci atunci când îți este dor de casă?

Telefon, chat online cu prietenii, iar local mă implic în evenimentele culturale cu o parte din artiștii veniți în comunitate. Proiectul „Ziua Internațională a iei” – #iadaynyc  – a fost un lucru în echipă aici.

Ai prieteni români peste ocean?

Prietenia, cel puțin pentru mine, este ceva foarte prețios și pretențios în ziua de azi. Am amici.

Tu ești din Comănești, cum a fost copilăria ta aici?

Faină. Un oraș într-o frumoasă depresiune, aer curat, verde crud, plus o comunitate foarte activă artistic în zonă chiar și azi.

Care este imaginea pe care o ai prima dată în minte atunci când te gândești la Comănești?

Imaginea centrului orașului văzută de pe balconul blocului unde am copilărit.

Dar la România?

Palatul Culturii din IAȘI.

Când ți-ai dat seama de pasiunea pentru fotografie?

Când am realizat că nu pot pleca nicăieri fără un aparat de foto sau când reveneam într-o locație pentru a fotogrofia acel ceva – gen elemente din natură care pot fi interpretate vizual – creativ.

Și care a fost prima fotografie pe care ai făcut-o și de care ai fost mândru?

N-a fost prima, dar clar m-am simțit mândru de aceasta: eram în plin studiu cu expunerile lungi și trepied, anul 2008 și am ales ideea cu oamenii în jurul bisericii în Noaptea de Înviere. Poza de mai jos:

Care a fost persoana care te-a influențat sau te-a inspirat cel mai mult în carieră?

Cred că părinții. Moștenesc o genă artistică de la ambii și sunt mândru de asta. Iar ca inspirație, deși mi-aș fi dorit să ne fi întâlnit odată, i-aș aminti pe regretatul fotograf Peter Lindbergh, pe de o parte și sculptorul Constantin Brâncuși, pe de alta.

Cum ai ajuns la Facultatea din Iași? Și de ce Iași și nu București sau Cluj?

Iașul era și rămâne un centrul puternic artistic. N-am luat niciodată în calcul o altă variantă pe atunci. Trebuie să recunosc, deși terminam liceul la profilul real (mate-fizică) mâzgăleam la greu caietele cu floricele și cuburi. Am fost adus pe drumul creativității probabil de o chemare interioară pe care n-o conștietizam așa bine atunci.

Ce a însemnat aceea perioadă pentru tine?

Anii studenției sunt o etapă importantă în evoluția oricărui individ. Pentru cei mai mulți care n-au făcut-o încă din liceu e practic ruperea de confortul de acasă. Lume nouă, prietenii, iubiri și deziluzii, provocări noi la tot pasul.

Eram un grup destul de mic, secția Design din Iași abia își întărea poziția. Sună super modern pentru anii 2000: Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design.

Pe lângă temele clasice de lucru, aici am descoperit computerul, telnetul, programele grafice, adică primele începuturi în ceea ce avea să devină o revoluție digitală globală.

Cum erai în facultate?

Să-mi fac un autoportret după 20 de ani? Aveam o plăcere să stau în ultimele rânduri prin amfiteatre, să pot vizualiza încăperea în toată splendoarea ei cu profesori și colegi.

Ai stat la cămin 😊

Căminul era a doua mea casă. Practic căminul T9 din binecunoscutul complex ieșean Tudor Vladimirescu era căminul artiștilor. Toți știau ce însemna asta. Vremuri faine.

De câte ori trec prin Iași dau o fugă și prin zonă și mai rememorez oamenii și istoriile locului.

Visai încă de pe atunci să pleci peste ocean?

Cam da. Vedeam atâtea filme, internetul și desingul modern veneau din zona respectivă. Mi se părea o cu totul altă lume cu care visam că trebuie să interacționez.

Și da, o chestie care a cântărit enorm, aveam o mamă plecată peste ocean.

Unde și cu cine ți-ai dori să lucrezi cel mai mult?

Locația n-ar conta cât ar conta resursă umană. E vorba de acel „dream team” cu care să reușești să materializezi idei. Se spune că dacă nu îți urmărești un vis, cineva te va angaja să-l urmezi pe al lui.

Dacă ar fi să convingi pe cineva să lucreze cu tine, ce i-ai spune?

I-aș spune că pornim pe un drum necunoscut împreună și că reușim numai dacă ne dorim cu adevărat asta. Că o să cădem de cinci ori, dar ne vom ridica de șase și asta e tot ce conteză la final.

Și ultima întrebare, cum și unde te vezi peste câțiva ani?

Adică planuri 😊

Nu pot să-ți zic peste câțiva ani, dar am început să iubesc azi-ul și să respect mâine-le ca unitate de măsură. Restul poate fi incert. Probabil mai evoluat și mai experimentat în ceea ce privește domeniul artei creative și al fotografiei. O etapă mai sus decât acum.