Povestea șefei de la Intermedicas, Ana Maria Marian, de la modul în care a învins doliul năucitor după soțul ei la construcția unei clinici de second opinion

Ana Maria Marian are 39 de ani, este mamă singură, este psiholog și conduce o clinică de second opinion, Intermedicas. A ajuns în București pentru că s-a îndrăgostit de cel ce avea să devină bărbatul vieții ei, iar 9 ani mai târziu, când acesta avea să piară răpus de un cancer fulminant, Ana s-a lăsat salvată de muncă. O slujbă care avea să îi salveze pe cei aflați în situația soțului ei să scape de un hățiș birocratic și de sistem.

Ana, tu ești managerul unei clinici cu reputație și ești psiholog. De ce ai intrat în lumea medicală?

Ana Maria Marian: De când eram mică mi-am dorit să fiu neurochirurg. După care mi-am dat seama că nu reușesc să înțeleg chimia, materie care se dădea în acei ani la admiterea la medicină. Am lăsat-o baltă cu neurochirurgia. Dar m-am întrebat: ce pot să fac să fie cât mai aproape de ce îmi place mie, să fiu aproape neurochirurg, să mă apropii de medicină, fără să fie nevoie să învăț chimie. (râde)

Așa a apărut psihologia în viața mea, cu gândul că voi lucra în clinică, acolo unde sunt oameni cu probleme adevărate, de la dependențe (de droguri, alcool etc), până la schizofrenii și alte patologii.

Am terminat facultatea, la Cluj, și m-am îndrăgostit. Doar că el locuia la București atunci. Așa că în două luni m-am mutat aici, cu arme și bagaje, ghidată doar de inimă, și m-am înscris la master.

Cum v-ați cunoscut voi doi, în ciuda geografiei? 😊

Ana Maria Marian: Ne-am îndrăgostit la prima vedere. Omul care ne-a pus alături era profesorul cu care îmi făceam diploma de licență. Ei doi se întâlneau în fiecare vară și mergeau pe munte.

Era 1 Mai, eram la Bistrița, pentru că era vacanță și, îmi amintesc de parcă ar fi azi, mă sună profu’: „știi, noi mergem spre Rodna, trecem pe lângă tine, mergi cu noi?”. Eram la grătar cu prietenii și nu aveam niciun chef. Dar, știi cum e? Nu refuzi când te roagă profu’.

Așa că i-am chemat la mine acasă și le-am dat ceva de mâncare. Profu’ era cu Stelian, cu soțul meu. Iar a doua zi am mers pe munte cu ei.

Nici acum nu-mi vine să cred, dar s-au legat cumva lucrurile și, gândește-te, dacă întâlnirea s-a întâmplat în mai, în toamnă eram deja la București, cu arme și bagaje.

Ce ți-a plăcut la el?

Ana Maria Marian: Era foarte sigur și stăpân pe el, genul de om care știe ce vrea, știe care este locul lui în lumea asta, știe ce să facă și, mai ales, știe cum să facă.

Mă simțeam în siguranță lângă el. și pentru că mă simțeam așa, am și făcut cele mai necugetate lucruri fără prea multe ezitări. El nu m-a întrebat dacă vreau să vin la București, a zis doar: „te muți la București!” Iar mie mi s-a părut cel mai normal lucru.

Acum, când mă uit retrospectiv, cred că era firesc pentru că el a murit la 39 de ani și cred că trebuia să ardem etape, ca să avem timp împreună. Timpul scurt, ar fi fost și mai scurt.

Noi ne-am căsătorit în 2005, după un an de relație, iar în 2013 el s-a dus.

Cum a fost când s-a îmbolnăvit soțul tău?

Ana Maria Marian: A fost greu. Clara era mică, avea 6 ani, totul a fost fulgerător: un cancer galopant. Toată lumea știa despre Stelu că era un om obsedat de viață sănătoasă, de nutriție, făcea sport, alerga la maraton, mergea la triatlon, nu fuma, nu bea alcool.

Îmi dărâmi un mit. Ce s-a întâmplat?

Ana Maria Marian: Nu știu. Cred că medicina nu are atât de multe răspunsuri, de fapt. Și nici 1+1 nu fac 2 întotdeauna.

Când a fost diagnosticat, eram în februarie 2013. Boala era așa de avansată încât colega mea de la Regina Maria, care făcuse ecografia (Stelu se plângea de dureri abdominale), nu știa cum să-mi spună.  Așa cum li s-a părut lor la acel moment mai avea două săptămâni de trăit.

Când mi-au spus că e cancer a fost senzația aia, sper să nu o mai trăiesc vreodată în viața mea, am văzut că se deschide Pământul în fața mea și cad într-un hău. E un moment în care pur și simplu nu poți vedea mai departe.

Apoi apare povara că ești responsabilă să faci ceva, să fii și tare, să anunți și celelalte rude și să îi spui și lui. Este o experiență năucitoare. Cumpăna este atât de mare încât este foarte ușor să aluneci, cu riscul să nu îți mai revii vreodată.

Și ți s-a întâmplat?

Ana Maria Marian: Nu. Și știi de ce nu? Atât de mult am crezut în Dumnezeu încât eram sigură că așa trebuie să fie. Și dacă mi-a ieșit în cale omul ăsta care trebuia să moară atât de tânăr, probabil că era o lecție și trebuia să învăț ceva.

Ce ai învățat, Ana?
Nici nu ai idee cât de mult am învățat.

Întâi, că moartea e parte din viața noastră și nu trebuie să trăim ca și cum avem dreptul să murim la bătrânețe.

Totul este diferit. Altfel mi-am crescut copilul, altfel văd eu oamenii din jur de când a murit el. Mă uit cu atenție la cei din jurul meu și încerc să stabilesc cu ei legături umane adevărate, nu doar pentru că avem hobby-uri comune, ci relații prin care eu cred că pot schimba lumea în care trăiesc.

Stelu a fost diagnosticat în februarie și a murit la începutul lui noiembrie. Iar asta a fost o perioadă suficientă cât să pot vorbi cu copilul pas cu pas și să o pregătesc astfel încât atunci când se termină să nu fie o traumă atât de mare.  

A fost foarte greu cu ea. Nu vreau să intru în detalii, dar sunt momente foarte dureroase: la înmormântare, când nu îl mai vezi. Am dus-o acolo și știam că este ultima dată când îl vede.

Ce i-ai spus copilului?

Adevărul. Am pregătit-o încet-încet. La început i-am zis că tati este grav bolnav și că noi facem tot ce putem pentru el, că este foarte bine îngrijit, dar că este posibil să nu se termine bine.

Iar în momentul în care m-am prins că nu mai merge, am vorbit cu Clara.

E importat pentru ea să fie la înmormântare? Nu o lăsăm acasă?

Ana Maria Marian: Nu lăsăm copilul acasă și nici nu-i spunem că tati este o steluță pe cer. Sunt câteva momente foarte importante. Am vrut să aibă șansa să își ia rămas bun.

Ea probabil nu a fost conștientă că aceea era ultima dată, dar a fost acolo cu o zi înainte. Iar asta a fost foarte important pentru ea. Mai ales că boala îl schimbase foarte mult și cumva cred că fata a înțeles ce se întâmpla.

Copiii trebuie să vadă realitatea așa cum este, desigur, filtrată de ochii adultului, nu aruncați în gol. Dar expuși cu măsură și cu explicațiile potrivite, că nu se termină totul la moarte, că doar corpul dispare în acel moment, cred că lucrurile astea contează mult.

Ea știe toate astea, știe că tati este lângă ea, mă mai întreabă uneori dacă tatăl ei este mândru de ea.

Cred că dacă nu o aveam pe ea, altfel treceam peste povestea asta. Încercând să îi explic ei ce se întâmplă, îmi dădeam și mie un sens lucrurilor. Și cred că a fost bine cum am procedat cu ea. Acum este matură și echilibrată.           Dar nu trăiește frustrarea de a fi fără tată, nu simte că ceva groaznic s-a întâmplat în viața ei și numai ei i se întâmplă și nu-i corect.

Ai ajuns în București pentru că Stelu era bărbatul vieții tale, dar ai descoperit că lumea din Capitală nu era chiar ca bărbatul vieții tale.

Ana Maria Marian: Exact. Eram năucită. Mi se părea că toată lumea este  super-grăbită, că oamenii sunt nepoliticoși, mă înghionteau și mă călcau pe picioare, fără să zică măcar pardon.  Plus că aveam accent ardelenesc și lumea râdea de mine. Dar asta nu era tot.

Diferența între școala de psihologie de la București și cea de la Cluj era radicală. La Cluj eu lucram pe neuroștiințe, creier, circuite, neuroni etc. La București însă am nimerit într-o școală experiențială: vorbim, povestim, săpăm în adâncurile noastre.

Când am început masterul eram șocată. Nu știam cum aveam să mă descurc. Plus că eu eram o ciudată: eram singura studentă din an care vedea cu totul altfel lucrurile.

Dar, cumva s-a întâmplat și a început să-mi placă și mi-am dat seama că lucrurile astea au un sens pe care eu nu-l explorasem până atunci.

După ce am terminat masterul am început să îmi caut o clinică în care să lucrez și, cum locuiam exact vizavi de Centrul Medical Unirea, în drumul meu spre piață treceam pe lângă ea. Și mă gândeam: „ce mi-ar plăcea să lucrez aici! Cât mi-aș dori să lucrez aici!” Am intrat acolo să îmi las CV-ul în ideea că ar putea avea nevoie de ce știam eu. Și, ce să vezi? Aveau nevoie. Și am început să muncesc la ei pe medicina muncii. Iar, după vreo 3 luni, am aflat că șeful mare voia să mă cunoască. Șeful mare, despre care eu nu știam nimic, era Wargha Enayati. Știi cum este Wargha. În loc să mă întrebe de job, m-a întrebat despre mama, tata, de ce sunt la București și nu la Cluj și așa mai departe. Iar la sfârșitul discuției mi-a propus să trec pe partea antreprenorială, de business. Și unde mi se părea că ar fi imposibil de făcut, am rămas 13 ani acolo, cot la cot cu Wargha.

Ce înseamnă business antreprenorial?

Ana Maria Marian: Eu visam că atunci când ajungi într-o companie găsești totul scris pe hârtie de la A la Z: procese, proceduri, ai un job clar unde știi ce să faci, asta este bucățica ta și nimic mai mult. Ei bine, business-ul antreprenorial este unul în care fiecare om privește proiectul ca pe propria afacere. Nu te mai oprești la 10 telefoane pe zi, pentru că așa spune fișa postului, ci dai 15 pentru că vrei să crească și să fie bine.

Și cum convingi oamenii să aibă o astfel de implicare?

Nu am o rețetă, dar am simțit că am reușit să fac asta aici, la Intermedicas, în cei 6 ani de când sunt cu ei.

Încep și eu ca Wargha acum: cine e mama, cine e tata, cei ai căutat tu la București?

Ana Maria Marian: Eu m-am născut în Bistrița, într-o familie cât se poate de normală, cu un tată tehnician și o mamă contabilă.

Am avut însă norocul să cresc la țară, la o mătușă, de când eram de câteva luni. Eu mai aveam o soră mai mare, iar mama, știi cum era pe vremea aia, nu avea concediu pentru creșterea copilului decât de câteva luni. Așa am ajuns la mătușa.

Dar a fost foarte fain pentru că acolo, la țară, am învățat hărnicia: să faci lucrurile bine și până la capăt. Dacă te-ai apucat de o treabă, du-o până la capăt, nu o face de mântuială! Mă trimiteau în grădină să plivesc roșiile. Ei bine, nu mergea să iau un fir de ici și unul de colo pentru că venea în urma mea și mă ruga să o iau de la capăt. Și așa am aflat că mai bine faci totul bine de la capăt decât să te întorci de două ori.

Și la oraș nu aveai cum să înveți asta?

Ana Maria Marian: La oraș părinții nu aveau atâta timp. La țară, prin forța lucrurilor, mergeam cu adulții, stăteam pe lângă ei, munceam cu ei și învățam, vedeam lucrurile astea. La oraș, mama nu mă lua cu ea la muncă. Iar toate lecțiile astea s-au strecurat în mine până am făcut 7 ani și am plecat la școală.

Cred că acolo am învățat ce însemna bunul simț, acela care îți spune că nu trebuie să te pui tu pe primul loc tot timpul, pentru că sunt, poate, oameni care au nevoie mai mult decât tine. Și tot timpul lasă-ți loc și pentru grijile celorlalți, nu te îngropa complet în grijile tale.

Cum a fost mutarea la oraș, ce ți-a luat, ce ți-a adus?

Cred că a fost foarte grea mutarea. Îmi povestea mama că în momentul în care am ieșit din casă și, la ușă (mătușii care m-a crescut îi spun mamă, știi?) m-am întors și am zis: „Dar mama cui rămâne?” Și acum mă emoționez când îmi aduc aminte.

Și unde este mătușa?

Este tot acolo, are 80 de ani și ne auzim încă foarte des.

Și cum îi spui?

Mama.

Și mamei?

Tot mama. (râde) Sunt norocoasă, am două mame. Cred că mătușa a avut o influență foarte mare asupra mea. Dar nu numai ea, ci și mama cu tata, și sora mea, cu care am locuit când am ajuns în Cluj și care m-a învățat multe lucruri și a avut grijă de mine. Tot contextul ăsta m-a crescut.

Cum a fost școala?

Ana Maria Marian: Citeam enorm. Mai aveam o prietenă cu care devoram bibliotecile. (râde) Eram în clasa a VI-a și am mers la bibliotecă să mai împrumutăm cărți, iar bibliotecara ne-a zis: „Ați citit tot. Nu mai e nimic de împrumutat.” A fost cumva și fain pentru că am aflat foarte mult, dar și acumulam foarte nefiltrat. Citeam tot ce îmi cădea în mână. Și, din fericire, obiceiul mi-a rămas și acum. În fiecare seară citesc cel puțin 10 pagini.

Replica populară la ce spui tu acum este: înseamnă că ai timp! Cum ai timp și ceilalți nu au?

Ana Maria Marian: Mi-am propus să îmi fac timp. Și am.

Eu sunt mamă singură, soțul meu a murit. Clara are 11 ani acum și este cu mine de la 6 ani. Și, de când era ea clasa a II-a, conduc niște grupuri de copii în fiecare weekend, în care discutăm despre virtuți și încercăm să aflăm răspunsuri la întrebările existențiale. Și conduc și acest business. Și tot găsesc timp. Pentru că am ales să renunț la niște lucruri: la conversațiile ușurele, bârfa, politica nu mă interesează. Iar asta cred că ne ocupă mult timp. Pentru mine nu este important și am văzut că nu primesc niciun beneficiu din ele.

Tu cum ai depășit doliul după soțul tău?

Ana Maria Marian: Primul doliu din care nu am înțeles nimic nici până acum a fost când a murit soțul mătușii mele care m-a crescut.

Generația părinților noștri nu vorbea cu noi despre moarte. Noi trebuia să ne închipuim cum se întâmplă. Și cred că atunci a fost primul moment în care am rămas pur și simplu descumpănită, fiindcă nici nu știu dacă a fost un doliu, de fapt.

A dispărut pur și simplu. Iar asta a fost foarte ciudat pentru mine. Am avut senzația că nu mi-am luat rămas bun de la el, nu a fost cum trebuia să fie.

E straniu cât de mult contează acest rămas-bun!

Ana Maria Marian: E foarte important. Ce mă străduiesc eu să fac cu Clara este acest lucru simplu: să o învăț că moartea este parte din viață. Nu este un drept al nostru să murim la bătrânețe. Nimeni nu poate să zică: nu mi se întâmplă mie. Și nu știu de ce ne e teamă să discutăm deschis despre acest subiect.

Pentru că nimeni nu vrea să se despartă de cei dragi!

Ana Maria Marian: Da, dar se întâmplă. Nimeni nu vrea să fie bolnav, dar oamenii se îmbolnăvesc în jurul nostru. Îi spun și Clarei, care îmi zice că nu e drept să moară oameni: „în clipa în care vorbim, în lume mor mii de copii, de adulți. Nu știu dacă este drept sau nu, dar se întâmplă. De ce să te prefaci că nu există? Mi se pare că sunt foarte multe spaime care vin pur și simplu din faptul că noi nu vorbim despre asta”

Cum echilibrezi tu toate job urile tale: să fii și mamă, și singurul provider al familiei, și manager aici?

Ana Maria Marian: Nu știu cum fac, dar funcționează.

În primii ani, Clara mergea peste tot cu mine, de la coafor la serviciu și la întâlniri de business. Și, dacă mă gândesc bine, cred că fac ce făceau ai mei la țară cu mine: să fim tot timpul împreună. În felul ăsta devine conștientă că nu sunt doar mama ei, ci am și afacerea de care trebuie să mă ocup. Aș vrea să nu aibă rezerve față de adulți, să vrea să iasă din casă și să interacționeze cu oamenii, chiar dacă sunt mai mari decât ea.

Ce a fost greu, apropo de soțul meu și de moartea lui, a fost acest moment de cumpănă, nu doar prin prisma Clarei, ci și prin prisma ajutorului medical de care un om are nevoie. Atunci eram director corporate în Regina Maria. Aveam multe conexiuni în lumea medicală și cu toate astea mi-am dat seama cât de neputincioasă sunt. Cea mai acută lipsă am simțit-o în momentul în care am realizat că nu am un medic care să mă poată sfătui, care să cuprindă toată complexitatea problemei și să îmi spună care sunt opțiunile și unde le pot aplica, în România sau oriunde în altă parte.

Pacientul trebuie să aibă acces la servicii medicale. Și atât. Nu contează dacă sunt la Fundeni sau în Viena. E decizia lui ce alege. Dar accesul trebuie să fie garantat. Nu este logic să fii legat de un sistem. Dacă am cancer în România înseamnă ceva, iar dacă am în Franța este altceva? De ce? Atunci cred că a apărut ideea a ceea ce facem noi aici, la Intermedicas: îngrijire coordonată oriunde în lume. Nu contează unde se prestează serviciul medical, important este să ai un medic care să vorbească pe limba ta, să înțeleagă ce se întâmplă cu tine și să știe să te ghideze de mână în tot acest hățiș.