Povestea unui copil care și-a transformat sacrificiul în vis împlinit. Smaranda Bogdan: „Mi-e greu, mi-e ușor, cad, mă ridic, dar nu mă opresc niciodată”

Bravo! Pe când mergem la Europene?

Smaranda: Încă aștept. Campionatul European va fi în Sofia, undeva prin iunie. Nu știu dacă voi fi calificată, de aceea vreau să merg la cât mai multe cupe mici pentru a mă obișnui cu emoțiile și cu atmosfera competițiilor internaționale.

Nu poți compara o cupă organizată în România cu o competiție din afară. Sunt emoții total diferite. În primul rând, vezi toți sportivii de acolo, vezi cum se încălzesc, cum se antrenează. Este o experiență unică.

Sunt puțin ignorantă la domeniul ăsta. Care este diferența dintre un campionat și o cupă?

Smaranda: Campionatul Național și Campionatul European sunt competiții de rang înalt, unde participă doar sportivi dintr-o anumită zonă geografică. Spre exemplu, la Campionatul European concurează doar sportivi din Europa. Dacă ești campion european, ai acest titlu și ești considerat cel mai bun din Europa la categoria ta.

În schimb, cupele europene sunt turnee internaționale, dar la ele pot participa sportivi din toată lumea, nu doar din Europa. Acestea sunt competiții importante, dar medaliile obținute aici nu îți oferă un titlu oficial precum cel de campion european sau mondial.

Și tu ești medaliată la aceste cupe?

Smaranda: Nu am reușit să iau medalii în afara țării, dar la turnee internaționale organizate în România am câștigat multe medalii. Nici nu mai știu exact numărul lor!

Toate cupele astea, turneele, costă bani? Trebuie să le suportați voi?

Smaranda: În mod normal, Federația ar trebui să acopere costurile.

Din cele patru cupe la care am participat, două au fost plătite de Federație, iar două le-am suportat noi. Costurile sunt destul de mari – participarea la o cupă internațională poate ajunge între 1.000 și 1.500 de euro.

Federația oferă un număr limitat de locuri pentru lot, iar antrenorii trebuie să decidă cine merge și cine nu. E o decizie grea și pentru ei.

Părinții mei au făcut multe sacrificii pentru ca eu să pot participa la competițiile la care Federația nu m-a putut trimite.

Te vezi făcând asta până când?

Smaranda: Mă văd practicând judo până la 30 de ani.

Mai departe, tot în sport vreau să rămân. Vreau să urmez o facultate de sport, cu specializare în marketing și management.

Mă gândesc la mai multe variante – poate voi deveni antrenoare de judo sau poate organizator de evenimente sportive, manager sportiv… Oricum, sportul va rămâne parte din viața mea.

Cum simțiți dumneavoastră ca mamă? Vă întreb acum ca de la mamă la mamă.

Denisa: Eu cred că atâta timp cât îți place foarte mult ceea ce faci, nu îl simți ca o povară și îmi doresc foarte tare ca ea să nu perceapă un sacrificiu și, cum am mai discutat, să fie doar o renunțare la timpul ei liber și la anumite activități, pentru că, să știți, nu prea există performanță fără plăcere în sport.

Adică, nu știu, trebuie să-ți placă atât de mult. Și acum mă gândesc că, fiind un sport, totuși e dur. Judo nu este un sport ușor.

Te lovești, e durere. Eu nu cred că-l face cineva doar așa, de dragul de a-l face, dacă nu-i place. Iar chiar în momentul în care mai are pauze, că mai are accidentări, mai începe și-l mai smotocește pe taică-su prin casă, adică are un fel de sevraj, așa, știți, de a pune mâna pe tine.

Noi am încercat, ca părinți, să-i oferim o deschidere cât mai mare. Adică am și dus-o în Germania. Am legitimat-o acolo la un club.

Nu știu dacă v-a zis că ea luptă și pentru echipa Bavariei și este foarte apreciată la Centrul Olimpic de la München, se antrenează cu lotul olimpic de cadeți ai Germaniei. Am dus-o puțin să vadă și partea de normalitate în sport, să înțeleagă că ceea ce se întâmplă în România, din păcate, nu este tot ce ar trebui să fie. 

Ideea este că noi am încercat să-i oferim, cumva, să înțeleagă că normalitatea este alta, să înțeleagă că statutul ei de sportiv de performanță este foarte apreciat și respectat afară. Și că are tot suportul nostru ca familie, mă rog, cât ne-am putut permite și noi. De aceea, pe măsură ce crește, are nevoie din ce în ce mai mult de sprijin financiar, să poată să meargă la cât mai multe concursuri afară.

Ea, vorbind foarte bine germană – a făcut germană de la 2 ani jumate până la 14 ani – vorbește în germană foarte bine și engleză foarte bine, iar acum merge la o școală americană. Are, cum să vă spun, o deschidere destul de mare în comunicare. Noi am îndrumat-o să-și facă și prieteni, pentru că sunt foarte importante și relațiile cu ceilalți sportivi.

Să afle informații – unde se antrenează, ce fac ei la antrenamente – și, normal, când vorbește cu ei în limba lor, parcă e altceva, i se luminează fața. E important să rămână și cu prieteni în sport. Nu e vorba doar despre competiție, este o formare.

Noi nu am considerat că trebuie să aibă o presiune că va trăi din sport. Ea trebuie să facă sportul ăsta cât timp îi face plăcere și cât de mult își dorește, pentru că noi nu o să ne supărăm niciodată dacă va dori să renunțe.

Mama sportivei Smaranda Bogdan: „Sper că n-ai chiulit de la școală!”

Ați încercat să găsiți un sponsor?

Denisa: Am încercat să găsim un sponsor, avem ceva promisiuni, dar, deocamdată, nu pot să spun că e campioană europeană la judo. Dacă ar fi fost deja campioană europeană la judo, clar, ar fi fost mai ușor să obținem sponsorizări.

Dar eu cred că, încet-încet, vom găsi sponsori. Povestea ei trebuie spusă, altfel nu avem cum.

Eu am mai îndrumat-o să-și facă reels pe Instagram, i-am spus: „Poți și tu să postezi un reel despre ce faci de dimineață, de la 6:30-7 când te trezești, până la 21:30 când intri în casă.”

Pentru că ea face și o școală destul de solicitantă. Majoritatea sportivilor din România merg la licee cu program sportiv și nu prea fac școală, pentru că așa sunt îndrumați de antrenori. Noi nu am fost de acord cu asta.

Ea face o școală care o ajută să învețe și atunci când pleacă în afara țării – își ia calculatorul și poate lucra de oriunde. Nu trebuie să renunțe la educație.

Cei din Germania chiar o ceartă când se duce acolo: „Sper că n-ai chiulit de la școală!” Pentru că, știți, la ei este cu totul altceva.

La lotul olimpic din Germania, dacă ai sub 8 la școală, te dau afară de la lot.

Ei investesc foarte mult în educație, pentru că știu că, la un moment dat, partea sportivă se termină și trebuie să ai un viitor.

Ia spuneți-mi, dumneavoastră sau soțul ați fost sportivi?

Denisa Eu n-am făcut decât așa, de plăcere, un pic de baschet.

Soțul, însă, a făcut sport de performanță, tot baschet. A jucat și el cât a putut, până a intrat la facultate. După aceea, știți cum era pe vremea noastră, părinții spuneau: „Lasă sportul, hai, gata, fă școală.”

Și, astfel, nu prea a mai continuat, adică a făcut până undeva pe la 20 de ani. A jucat în divizie la baschet. Poate de aceea e mai sceptic de multe ori.

Citește și : Liana Costea, antrenoarea care dă viață visurilor micilor sportive din mediu rural: „Ceea ce eu am putut să le ofer unor copii de acest gen a fost casa mea, în care au stat, munca, implicarea, cunoștințele mele”

Și cu ce se ocupă soțul astăzi?

Denisa: Soțul este inginer constructor. Nu se mai ocupă cu partea de sport, dar am zis – nu știu, poate a fost și o chestie personală, pentru că pe mine părinții nu prea m-au lăsat să fac sport. Pe vremea aceea, era mereu: „Lasă sportul, fă școală.”

Și cred că, tocmai pentru că mi-am dorit foarte mult să fac sport și nu am avut această oportunitate, am considerat că, atunci când am văzut că și copiii noștri au înclinație spre sport – cea mare a fost la Dinamo și a fost campioană națională – am zis: „Măi, totuși, dacă merge, hai să meargă mai departe.”

Noi am încercat să le oferim tot ce am putut. Tocmai de aceea, deși sunt doctor, chiar am făcut niște cursuri suplimentare pentru a o ajuta pe Smaranda.

Am studiat nutriție avansată la Barcelona, special pentru sportul de performanță.

Pentru că, de câte ori mă loveam de câte o întrebare, voiam să găsesc un răspuns. Eu știam nutriție pentru oamenii normali, dar am vrut să aflu exact ce trebuie să mănânce un sportiv de performanță: ce trebuie să consume cu două zile înainte de competiție, ce să mănânce în ziua competiției, ce să ia cu două ore înainte de meci. Am vrut să înțeleg cum îi pot îmbunătăți parametrii fizici și recuperarea.

Apoi, când s-a accidentat, mi-am pus întrebarea: „Care e protocolul în astfel de traume sportive?” Pentru că la noi, în România, nu există un protocol bine stabilit pentru astfel de situații.

Acum urmez un curs de managementul traumelor sportive, tocmai pentru că am vrut să înțeleg cât mai bine acest domeniu.

Nu lucrez doar cu Smaranda, ci și cu alți sportivi de performanță. Tehnologia a avansat foarte mult, sunt foarte multe studii noi, iar în străinătate performanța nu se face la întâmplare – trebuie să le faci pe toate, să ai o abordare completă.

Nu ai cum să ajungi la nivelul lor fără să folosești toate aceste cunoștințe și metode. De aceea au fost create – ca să fie aplicate, nu doar să rămână la nivel teoretic.

Noi am încercat să-i oferim ei tot ce am putut, atât cât ne-a fost posibil.