Povești de viață cu dr. Mela Stănculete, medicul pe a cărui carte de muncă primul job este de lăcătuș ajustor la Fabrica de Avioane București

Dr. Mela Stănculete este medic de familie și a intrat la facultate după 3 ani de muncă într-o hală cu 40 de bărbați, la Fabrica de Avioane din București. Pe cartea ei de muncă scria lăcătuș ajustor. A fost, zice ea, cea mai „mișto” experiență de muncă, cu care știa că nu se va mai întâlni vreodată; cele mai bune lecții despre caractere și echipe, despre camaraderie acolo le-a învățat, de la colegii ei care, în ziua în care au aflat că a intrat la facultate, au petrecut, au cântat, au ieșit la bere cu ea. Mai mult, primul Atlas de Anatomie a fost cadoul lor pentru ea.

Pe Dr. Mela Stănculete o găsiți la Intermedicas însă dialogul de mai jos este nu atât despre medicină, cât despre povești de viață care dau lecții, despre oameni pe care-i pomenim peste ani, despre suferință, Dumnezeu și despre credință. Într-un cuvânt, despre misiunile noastre, ale fiecăruia dintre noi pe această lume.

Ce anume a decis cariera de medic?

Mela Stănculete: Nu aș zice că a fost un eveniment, ci că este ceva ce mi-am dorit dintotdeauna. Se pare că a doua păpușă a mea a suferit îndelung injecții cu scobitoarea, ceea ce m-ar fi orientat mai mult către asistentă medicală, (râde)

La modul cel mai serios, nu că până acum ar fi fost o glumă, nu m-am văzut niciodată altfel. Nu aș ști să spun de ce, pentru că nu am avut pe nimeni în familie medic, nici vreo experiență deosebită, eu sau cineva din familie, din jurul meu legată de această meserie. Pur și simplu, de când mă știu ca persoană conștientă, după o etapă inițială în care am vrut să fiu pompier, pe la 4 ani, după care visam să fiu pilot, pe la vreo 5 ani, de pe la 6 ani visam să fiu medic.

Toate fetițele cred că și-au dorit să fie medici. De la această dorință, până la toți anii de muncă și carte învățată proiecțiile astea se transformă. Așa că vă voi întreba de unde a venit perseverența de a rămâne conectată cu acest vis?

Mela Stănculete: Chiar pot să spun că a fost perseverență.

Eu am terminat liceul în 1988, iar examenul la medicină era măcel, așa cum a rămas și în primii ani de după Revoluție.

Era genul de probă în care trebuia să tocești: litera și virgula. Așa era baremul, așa a fost gândit și s-a schimbat abia prin 1993. Așa încât, eu am intrat a treia oară la facultate, timp în care am muncit.

Unde?

Mela Stănculete: Am fost lăcătuș ajustor, conform calificării, la Fabrica de Avioane București și eram singura femeie de acolo.

Nu aveam altă soluție, fiindcă în vremea mea, dacă terminai liceul și nu intrai la facultate, dar nici nu te angajai, erai pasibil de a fi arestat pentru vagabondaj. Așa încât, varianta de a munci în fabrică era una ideală.

Însă eu am vrut să mă angajez ca muncitor, chiar dacă știam ceva desen tehnic și, cu intervențiile și pilele potrivite, aș fi intrat în altă secție. Părinții mei au încercat să mă convingă să aleg altceva, dar eu am vrut să văd cum e această slujbă, fiindcă știam că nu voi mai avea această ocazie niciodată în viața mea.

Lucram de la ora 6.30 dimineața până la 16.00, în hală, cu băieții. Dar a fost una dintre cele mai faine experiențe de viață pe care le-am avut.

De ce?

Mela Stănculete: Pentru că era viața reală, una cu care nu am mai avut de-a face până atunci și nici ulterior. Am avut norocul să dau și de niște amestecuri interesante de oameni, de personalități, de viziuni de viață și am avut parte de cele mai formatoare experiențe.

Nu știam și a trebuit să învăț meseria de lăcătuș, ceea ce însemna să prelucrez prin diferite metode, manuale sau tehnice, diferite piese din aluminiu, de oțel, de pâslă, de cauciuc.

Ajungeau la noi diverse componente din piesele de avion pe care le șlefuiam cu mașina, pe altele le debaulam, adică le pileam cu mâna, ori le croiam după un desen tehnic. Era o meserie interesantă.

Câți erați în hală?

Mela Stănculete: 42 de oameni, muncitori foarte buni, artiști în meseria lor și niște tipologii diverse. Maistrul era un personaj de toată cinstea, un șef abil, care știa să își conducă echipa fără să îi agreseze cumva, dar fiind autoritar.

M-au pus la încercare, m-au trimis să aduc găleata cu curent, ca în filmele comuniste. Mi-au dat și găleata, mi-au zis unde să mă duc să iau curentul, am luată găleata și, când să ies din hală, m-am întors către ei care stăteau să izbucnească în râs, i-am întrebat „cu ce frecvență să fie” și atunci s-au prins că fata inginerului nu era tocmai proastă.

Tata era inginer șef la Fabrica de Avioane. E drept, lucra în altă secție, dar toți oamenii de acolo dădeau examen cu el pentru categoriile de muncă.

Inginerul Marin Stănculete, tata, era un om aspru, foarte drept, autoritar și exigent, deci el nu te-ar fi trecut sau supra-punctat niciodată dacă nu știai materia. Toleranța lui de acasă, și modul drăgăstos cu care se purta cu mine nu venea din abandonul criteriilor, ci din duioșie și blândețe.

Înainte să încep să lucrez, a mers la ei și le-a spus: „va veni fiica mea să lucreze cu voi!”. În prima zi se așteptau probabil să vină la ei vreo miorlăită, dar am apărut eu, destul de băiețoasă, ceea ce a adus după sine o notă bună.

Am măturat hala și nu aveam nicio problemă să fac asta, nu am avut nicio problemă să mănânc slănina cu ceapă pe ziar, adusă de nea Crăciun, să duc și eu parizerul pe ziar, să-l mâncăm împreună. Am fost la petrecerea de pensionare a lui nea Crăciun, cel mai vârstnic dintre noi, am fost la botezul celui de-al treilea copil al lui nea Mitică.

Înainte să intru la facultate, mi-am luat concediu să mă pregătesc la virgulă, știam că ăla era anul în care voi intra, deci am lipsit o lună din fabrică. Iar când am intrat la facultate, au fost atât de emoționați pentru mine, m-au sărbătorit, mi-au cântat, am mers împreună la bere și am primit cadou de la ei primul meu atlas de anatomie.

Ce conexiune între voi, în ciuda tuturor barierelor! Erați totuși fata tatălui dvs, fată care se pregătea pentru medicină, o intelectuală deci…

Mela Stănculete: Nu au contat toate astea. Tot ce a contat în acea ecuație au fost caracterul și buna-credință. Fiecare dintre noi avea și slăbiciunile, și greșelile lui, dar ele nu erau proporțional majoritare, din acest motiv ecuația a ieșit pe plus. Asta contează în orice colectivitate.

A fost una dintre cele mai „mișto”, exact acesta este cuvântul, experiențe ale mele de viață.

Ce ați învățat acolo?
Mela Stănculete: Umilința de a învăța de la altcineva, cum să învăț făcând, cum să preiau lucruri care nu mă priveau direct, dar pentru care aveam toată curiozitatea.

Între toaletă și atelierul nostru se afla hala mare, de freze, unde munceau oameni supra-calificați, pe lucruri de mare finețe. De fiecare dată când treceam pe acolo eram curioasă să văd ce și cum fac.

Așa îmi petreceam eu pauzele: ori chiorându-mă la băieții, strungari, frezori, care lucrau piese de mare finețe, ori pe pista de avioane, care se afla chiar în spatele atelierului, de unde vedeam aeroportul și avioanele, inclusiv cele utilitare, unde mai prindeam să mă urc în carlingă, dacă mă înțelegeam cu mecanicul care îl întreținea.

Tata ce zicea despre munca în hală?

Mela Stănculete: Tata era mândru de mine. Am stat acolo trei ani și a trebuit să dau examenele de categorie de muncă, tot cu el, și au fost cele mai grele examene din viața mea. Dădeam desen tehnic și de piesă, adică trebuia să dau coordonatele pentru realizarea piesei din materia brută pe care o primeam.

A fost atât de exigent, încât am simțit că trebuia să știu mai mult decât oricine altcineva pentru acel test. Maniera asta autoritară a lui nu a fost traumatizantă pentru mine, pentru o personalitate ca a mea. În sensul că, dacă la mine vine cineva autoritar și foarte exigent, nu mă inhibă, nu mă strivește. Am ceva emoții, dar pot să acționez conform cunoștințelor și nu văd nicio problemă. Dar pentru o persoană mai fragilă emoțional autoritatea asta a examinatorului ar putea-o strivi, așa încât la un examen să nu poată da tot ce știe.

V-ați născut cu această putere interioară sau ați preluat tipicul mamei, de pildă?

Mela Stănculete: Mama era mai exigentă, dar mai blândă. Pentru mama nu exista abatere de la regulă, atunci când regulile erau importante.

Când eram mică, eram foarte dezordonată. Dar când mi-a zis tata o dată „șleampătă”, iar mama mi-a zis „plondă”, care în ruralul din Bihor este o combinație de șleampăt, neglijent, nesimțit, atât mi-a trebuit și am preluat controlul. De atât a fost nevoie și de puțină mâhnire în glas și s-a petrecut declicul. Hainele care erau aruncate cine știe pe unde, colecția de cărți, lanterne și farfurii din care mâncasem ceva, cândva, de sub pat, toate au căpătat locurile lor. (râde)

Ce rost mai avea acest examen de lăcătuș dacă știați oricum că veți merge la medicină?

Oricum învățam acel lucru. În plus, fiecare examen luat era ceva în plus la salariu.

Părinții mei, mama – economist la aceeași fabrică de avioane, iar tata – inginer, erau oameni obișnuiți.

Ce așteptări aveați legat de această meserie? Mai ales că știați cât va fi de greu?

Mela Stănculete: Niciodată nu știi cât de greu este, chiar dacă știi la câți ani să te aștepți, ți se livrează sintagma „o să înveți tot timpul!”, dar asta nu pare așa de rău, nu? De fapt cum le trăiești pe propria piele începe să conteze.

Combinația dintre „a fi de ajutor”, prin lucruri foarte concrete și „interacțiunea”, apropierea de oameni cred că asta așteptam eu de la această meserie.

Aceste proiecții altruiste, de comuniune par mai degrabă potrivite pentru aceste vremuri, nu pentru acelea comuniste, de restriște. Atunci cred că era de ajuns să ai un job, să ai o familie și cam atât, nu?

Mela Stănculete: Eu nu am fost crescută așa. Părinții mei, este adevărat, erau niște oameni obișnuiți, dar pentru vremea aceea.

Ei erau copii de țărani, dar nu orice țărani. Bunica din partea tatălui a rămas văduvă de tânără și a crescut singură trei copii. Era o femeie foarte riguroasă și aprigă, iar copiii ei toți au mers la școală, au primit burse și le-a plăcut cartea.

Ce însemna că le plăcea cartea?

Mela Stănculete: Să mergi pe jos, cu ghetele pe umăr, să nu le strici, 5 kilometri în fiecare zi, ca să ajungi la liceu, asta înseamnă să îți placă cartea.

Iar bunicii din partea mamei veneau din Bihor. Bunul a făcut două războaie și a fost un om foarte încercat. A fost copil din flori, mama i-a murit când nu împlinise un an, a fost crescut cumva de un ansamblu de rude și oameni din sat, a fost dat ucenic și s-a căsătorit. A plecat împreună cu nevasta lui în Franța, unde noaptea muncea ca docher în port. Ziua mergea la cursuri la Sorbona, unde primise îngăduința să asiste, fiindcă nu avea bani să achite taxe. Acolo a început să învețe foarte bine, întâi de toate franceza. Deși era doar un țăran, copil din flori.

În Franța i s-au născut doi copii și tot acolo soția lui s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit. Văduv, cu doi copii și sărac lipit pământului s-a întors în țară, unde s-a însurat cu bunica mea. Și au luat-o de la nimic, dar au reușit să-și cumpere un petec de pământ, un loc de casă, niște ruine refăcute, bunul lucra și tâmplărie, pe care o învățase în Franța și s-au ridicat încet.
Au avut împreună trei copii, pe lângă cei doi copii cu care bunul se întorsese din Franța, iar una dintre fetițele lor s-a prăpădit de foarte mică, într-un bordei improvizat, în care locuiau atunci.

Mama s-a îmbolnăvit de TBC la 13 ani și până la 26 de ani a avut câteva recăderi. Îi plăcea cartea, la fel și sorei ei, iar când a venit comunismul și a apărut legea să înscrie pământul în CAP pentru ca fetele să urmeze școala mai departe, bunul și buna nu au ezitat. Fetele au mers la liceu, au fost bursiere apoi au făcut facultate, mama la Drept, mătușa mea Biologie, la Cluj.

În ultimul an de facultate, într-o tabără studențească, mama s-a cunoscut cu tata, care terminase prima facultate, Institutul de Marină și începuse Politehnica la București. Distanța dintre ei nu conta pentru nimeni dintre cei care făceau repartițiile, așa că mama a renunțat la Drept, nu s-a mai făcut judecător, cum visa, ci economist și a venit după tata.

Dvs. ce liceu ați terminat?

Mela Stănculete: Am terminat Liceul Sf. Sava, care era și atunci la fel de complicat ca și acum. Când am terminat clasa a VIII-a m-am întrebat ce vreau să fac. Știam că Medicina era drumul meu, dar pentru asta îmi trebuia un liceu bun. Se auzise că la Sava se fac, mai informal, niște clase axate mai mult pe chimie și biologie, materiile de admitere la Medicină. Nu a fost așa, dar am învățat carte.

Cum ați gestionat eșecul admiterii la Facultate?

Mela Stănculete: Mă așteptam. Știam despre mine că nu pot învăța pe dinafară. Iar la acea vârstă cred că era și o frondă. Oricum, examenul era de neînțeles, nu existau criterii de departajare, totul era arbitrar. Trebuia să tocești buchea cărții și atât. Iar cu o concurență de 15 pe loc, imaginați-vă cum era examenul.

Lucrurile s-au mai schimbat după Revoluție, când lumea a înțeles că meseria de medic este chiar prost plătită, cu mici excepții.

Atunci, de unde venea această aură cu care era înconjurată meseria?

Mela Stănculete: Probabil de la faptul că meseria asta venea la pachet cu un soi de importanță socială, care are rolul ei. Iar dacă ți-o trăiești adecvat această importanță, adică nu cu autogonflare, ci cu responsabilitatea să o pui la lucru, contează. Chiar și doza de orgoliu ce vine o dată cu ea. Este un motor care te învață și să vrei să înveți mai mult, și să tragi de tine peste numărul de ore. Iar efectele au toate premisele de a fi constructive.

Pentru mine însă nu este motorul principal.

Dar care este acela?

Mela Stănculete: Suferința celuilalt.

Nu trebuie să cauți cu orice preț ocazii în care să faci, să te implici. Lucrurile vin. În cea mai anonimă clinică sau cabinet vei avea situații medicale complexe, dificile, situații și suferințe umane foarte solicitante. Și se va întâmpla exact după cum poți duce.

Poate că sună mistic, dar așa e. Vin, totul este să le vezi, să nu le refuzi și să pui umărul.

Credeți în Dumnezeu?

Da.

Care este valoarea acestei credințe în felul în care vă faceți meseria?

Mela Stănculete: În toate situațiile în care nu am găsit sensul rațional a ceva, am simțit. Nu mă înțelegeți greșit, nu înseamnă că mi-a dat Dumnezeu un semn în sensul magic al cuvântului (este o magie, dar una foarte personală), nu apare o lumină pe cer care zice: „Stănculete, așa să faci lucrurile!” Nu așa se petrece.

Pentru mine, credința a contat și contează pentru că în toate situațiile în care „nu văd”, în sensul metaforic al termenului, ajung să „văd”, să găsesc soluția, sau să mi se dea, sau să înțeleg că există viață și după o mare nenorocire, iar aceea nu este lipsită de viață.

Acest ultim învățământ m-a făcut să mă ridic după o mare nenorocire din viața mea și să perseverez în această meserie, pentru că am înțeles că pot fi de ajutor. Fiindcă și eu am primit ajutor.

Adică?

Mela Stănculete: În 2008 mama s-a îmbolnăvit. A avut o boală relativ scurtă, dar prea lungă ca intensitate. A avut o afecțiune, al cărei diagnostic nu este cunoscut nici până în ziua de azi, s-a comportat ca un cancer deși, la nici o săptămână după ce a murit, am primit toate dovezile că nu era.

În acele 5 luni de suferință atroce, din aceea care desființează oamenii în demnitatea lor, eu am trăit ca spectator dar știm că este o uriașă suferință și pentru cel ce asistă neputincios la durerea cuiva drag. Toată perioada asta parcă mă golise de viață.

Munceam în tot acel timp, la turație mare, cu mare solicitare. Dar mi-am dat seama că nu pot face față, așa că mi-am luat concediu fără plată pentru două luni.

Mama s-a dus la puțin timp după ce am început concediul, însă nu m-am întors la muncă. Am rămas și mi-am trăit doliul. Nu mai știu nimic din acea perioadă, dar când m-am întors la muncă toate câte au urmat veneau spre mine, de la cele mai simple la cele mai complicate cazuri, și mă îmbogățeau.

Cel mai revoltat gând, când te doare, este către Dumnezeu și zice: dacă mă iubești cum zici că mă iubești, de ce îmi dai să duc așa ceva?

Mela Stănculete: M-am întrebat și eu asta, dar dincolo de durere și dincolo de logica umană, care nu are vreun defect, doar că este limitată, cred că în Univers există un soi de rețea cu infinite dimensiuni și posibilități, iar felul în care curge un fir de viață ține și de alegerile personale ale fiecăruia.

Lucrurile pe care le trăim ca pierderi, suferințe, nenorociri au acest „inevitabil” esențial, indispensabil condiției umane.

Nu înseamnă că trebuie să cauți suferința, dar dacă vine sau este dată are rostul ei.

Credința nu este un lucru explicabil și, indiferent de religia în care îți trăiești credința, ea este un lucru revelat și auto-revelat. Dar ce pot să vă spun este că majoritatea oamenilor muribunzi pe care i-am întâlnit au fost nu resemnați și goliți, ci înseninați.

Chiar și mama, după atâta suferință?

Mela Stănculete: Da. La un moment dat, după o anume intensitate, prag de suferință se produce un fel de abandon de sine. E ca și cum te predai, dar fără să întorci spatele. Dintr-odată chiar și suferința fizică capătă alte dimensiuni, o tolerezi altfel.

Acolo e Dumnezeu?

Mela Stănculete: El nu e acolo, El e peste tot și mai ales în noi. Dar abia atunci când atingi acea suferință poți să Îi întrezărești fața, cum zic creștinii. Nu fața aceea aspră și necruțătoare, ci aceea de necunoscut pentru oameni.

Eu am convingerea că Dumnezeu, cu latura lui umană, iar în creștinism îl avem prototip pe Iisus, a suferit îngrozitor. Și nu doar din pricina torturii și cuielor pe cruce, ci din pricina ingratitudinii celor din jurul său.

Noi trebuie să greșim, trebuie să cădem, ne e dat să facem asta. Nu neapărat cu surle și tobe, dar trebuie să o facem, pentru ca după ea să ieșim în sus, să creștem, nu să fugim. Cred că asta este viața umană de fapt, întoarcerea acasă.

Medicina este o știință, cum v-ați apropiat de aceste gânduri mai degrabă metafizice?

Mela Stănculete: Medicina trebuie să fie știință, iar eu am avut întotdeauna o aplecare către metafizică, nu neg. Citeam mult dintotdeauna: filozofie, religie, poezie, dar nu în sensul de rime.

Iar medicina a venit să completeze toate aceste gânduri.