Povești din Bebelonia. De la durerile și greutățile primei sarcini, la „datorită copiilor mei, am văzut că sunt capabilă să ţin în inima mea o dragoste nepământească”

Pe Alexandra o știu din facultate. Ea a devenit șefă de promoție, iar eu mi-am zis atunci că nu voi purta ecusonul de jurnalistă. Am găsit-o după ceva ani, atunci când am văzut pe Facebook câteva Povești din Bebelonia. Pentru că Alexandra Lopotaru a ajuns să lucreze ca jurnalistă de business, dar de ceva ani a aterizat în blogging şi în sfera poveştilor pentru copii. Astăzi este mama lui Luca și a lui Alec.

Am vorbit cu Alexandra despre greutățile prin care a trecut după prima sarcină, despre copilărie și lecțiile pe care le-a primit de la părinți, despre relația din copilărie pe care o are cu Andrei. Dar și despre aventurile pe care le-au trăit în Japonia, Nepal sau India și cum s-a schimbat relația lor din liceu și până astăzi. Așa că, în următoarele minute de lectură, vă invită să citiți Povești din Bebelonia și să cunoașteți un om care a crescut cu poveștile spuse de mamaia, cu bucuria unui loc special, Voineasa și cu dulceață de fragi și zmeură. 

Cine este Alexandra Lopotaru?

Sunt o fost jurnalistă de business şi mama norocoasă a doi băieţei frumoşi, unul de patru ani şi altul de şase luni, pe care maternitatea a luat-o pe sus şi a întors-o pe toate părţile. Ulterior, fără vreo intenţie, am aterizat în blogging şi în sfera poveştilor pentru copii. 

Povești din Bebelonia: „Salvarea mea a venit din scris. Aşa am văzut cum mame din toate colţurile României şi nu numai se regăseau în textele mele.”

Cum și de ce s-a născut „Povești din Bebelonia”?

După ce am devenit mamă, am avut o perioadă mai grea, atât fizic (recuperare), cât şi emoţional (revenire), în care capul, pieptul, picioarele îmi erau arhipline de emoţii copleșitoare şi contradictorii. În primele săptămâni, plângeam des şi nu înţelegeam pe ce planetă mă aflu, în care Univers paralel m-am teleportat.

Tot ce înţelesesem până atunci, tot ce mi se spusese până atunci şi tot ce învăţasem parcă nu avea sens. Înţelesesem că, după ce îţi ţii copilul în braţe, voi uita tot. Or, pentru mine, prima naştere a fost atât de traumatizantă încât nici acum, după patru ani, nu am uitat şi nu am făcut pace. 

Înţelesesem că este minunat să ai copii. Este, fără doar şi poate, dar nu mă pregătise nimeni pentru cât de greu va fi. Pentru nopţile albe ce aveau să vină. Pentru presiunea constantă, care ţi se pune pe omoplaţi, de a încerca să faci totul bine. Pentru durerile, ragadele şi canalele înfundate ale alăptării, care mă împiedicau să simt magia – despre care mă întreba toată lumea – când îmi puneam copilul la sân. 

Nimeni nu mă pregătise pentru acest necunoscut şi, pentru că simţeam că nu fac faţă provocărilor, nu mă simţeam o mamă bună. Nu mă simţeam înţeleasă. Iar de aici, de la vinovăţie la un soi de depresie post-partum a mai fost doar un pas.

Salvarea mea a venit din scris. Fără să ştiu cât de bine îmi va face, am început să împărtăşesc din temerile mele altor mame. Am început să aştern frământările, gândurile şi întrebările care nu îmi dădeau pace. Aşa am înţeles că nu sunt singură. Aşa am văzut cum mame din toate colţurile României şi nu numai se regăseau în textele mele. Astfel, au apărut Poveşti din Bebelonia, oficial, în noiembrie 2017 şi continuă să strângă în jurul lor părinţi şi ne-părinţi minunaţi.

Cât de ușor este să fii părinte? Și cum te-a schimbat pe tine momentul în care ai devenit mamă?

Dacă eşti un om încrezător şi relaxat cred că poate fi uşor. La noi – şi îmi e jenă să recunosc, mai ales pentru că ştiu că sunt femei care încearcă de ani de zile – primul copil a venit fără programare. Astfel, am fost tare panicoasă şi am avut un foarte mare defect: voiam să fac totul perfect. Din cauza acestei încăpăţânări, startul a fost mai dificil. Însă, odată ce am înţeles că nu există perfecţiune, că e în regulă să nu fii mama perfectă, ci doar mama de care are copilul tău nevoie, totul s-a schimbat. Drept dovadă, acum, la al doilea copil, unde necunoscutul îmi e cunoscut, profit mai mult de toate nopţile şi zilele petrecute împreună.

Şi, ca să îţi răspund la a doua întrebare, nu ştiu cât m-a schimbat momentul în care am devenit mamă, însă m-a ajutat să mă cunosc mai bine. Datorită copiilor mei, am văzut că sunt capabilă să ţin în inima mea o dragoste nepământească. Şi, fără ei, habar nu aş fi avut.

Care sunt poveștile cu care i-ai crescut pe Luca și Alec?

Sunt tare bucuroasă că băiețelului meu de patru ani îi plac poveştile. Îi citeam din burtică, să se înveţe cu vocea mea. Apoi, am aplicat o strategie proprie care ne-a ajutat să facem un ritual: când îl puneam la sân să mănânce, îi citeam. Asta după ce mi-au trecut toate durerile şi puteam să mă bucur de conectarea noastră. L-am alăptat doi ani şi cinci luni, astfel că, până la acea dată, ajunsesem să stăm şi două ore încontinuu cu o carte în mână. După ce am înţărcat blând şi la fel de magic, îmi era teamă că nu va mai vrea să citească. Însă, din fericire, ritualul a rămas şi până în ziua de azi. Dimineaţa, înainte de grădiniţă, citeşte cu tatăl lui (dorm împreună), iar seara, înainte de culcare, citim toţi patru sau punem, mai nou, poveşti audio, să se familiarizeze şi bebeluşul nostru, Alec, ce momentan roade paginile. Citim de la poveştile clasice ale Fraţilor Grimm, H.C Andersen sau ale lui Ion Creangă (aici şi bunicii) la poveşti contemporane, scrise fie de autori străini sau autohtoni, multe dintre ele terapeutice şi adjuvante în problemele noastre de zi cu zi. Şi, desigur, cu poveştile inventate de mine sau de noi. De vreun an, Luc, când are chef, inventează propriile poveşti. Drept dovadă, următoarele două ce vor apărea vor fi inspirate din ideile şi personajele copilului meu.

Citește și: Cum ajungi să fii un părinte bun, mai ales în carantină? Și care este cel mai important lucru într-o relație mamă-fiică? Aflăm de la Anca și Ema, Blog în Tandem

Te-ai născut în Voineasa și vorbești foarte frumos despre acest loc. Le povestești băieților tăi despre amintirile tale din copilărie… ești un fel de Ion Creangă pentru ei?

Nu doar că le vorbesc despre Voineasa, dar vreau să şi crească acolo cât se poate. Voineasa este locul încremenit în timp. Dacă nu ai vedea ridurile de pe feţele oamenilor cu care ai copilărit, ai zice că nimic nu s-a schimbat. Probabil cine a trăit la ţară ştie despre ce vorbesc. Un soi de Creangă nu sunt nici pe departe, nu doar că nu am iscusinţa lui de povestitor fără pereche, ci şi că nu prea am făcut năzdrăvăniile lui. Dar soţul meu, care e tot din Voineasa, da. Cu el seamănă Luc. Oricum, acolo intram în casă doar când venea mama după noi să mâncăm, acolo construiam baraje pe râul Lotru, acolo făceam cazemate printre brazi, acolo mergeam la strâns de fân şi ajungeam să facem tumbe şi scorburi în căpiţe sau prepelegi, cum le spunem noi. 

Pe lângă poveștile lui Creangă, ai crescut cu poeziile lui Eminescu și Coșbuc recitate de bunica ta. Poveștește-mi puțin despre relația cu ea.

Mamaia mea a fost genială. Aplica, fără să ştie, tehnici moderne de parenting. Mie şi fratelui meu ne spunea că suntem Soarele şi Luna ei, dar asta spunea tuturor celor 11 nepoţi. Ne iubea tare mult pe fiecare, dar diferit. Fiecare era special în ochii ei, pe fiecare dintre noi ştia să ne atragă şi să ne facă să ne simţim unici. În ceea ce priveşte relaţia mea cu ea, pot să îţi spun că e una într-o viaţă. Mamaie era plină de bunătate şi smerenie, suferea şi plângea pentru toată lumea. Nu ştia cum să ne mai facă toate poftele. Ne dădea cartofi prăjiţi cu usturoi dimineaţa, ne făcea frigănele în tigaie sau ne înmuia pâinea în lapte peste care trântea „zacăr”, cum spunea ea. Mie îmi păstra mereu în cămară, într-un colţ mai ascuns, dulceaţă de zmeură sau de fragi, preferatele mele.

Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le ai cu mamaie?

Poate dăţile când tataie cânta la fluier, iar mamaie râdea de mine şi de verişoara mea că făceam parada modei cu furourile ei. Poate dăţile când ne făcea păpuşi din haine, „momântane”, cum le spunea ea.

Poate dăţile când ne făcea cei mai buni cozonaci, în curte, la cuptorul pe lemne şi în care înfigea andrelele să vadă dacă sunt copţi. Poate dăţile când torcea lâna şi ne făcea ciorapi sau ne dădea să dăm la pui biluţe cu mălai şi urzici, pe care le culesese cu mâna goală.

Dar cu siguranţă dăţile când ne lua în braţe, ne pupa şi ne ruga să punem capul pe pieptul ei. „Îmi trec toate durerile”, ne spunea.

„Mama nu vede cu un ochi, dar asta nu l-a împiedicat pe tata să o considere cea mai frumoasă dintre toate femeile de pe pământ”

Cum era atmosfera în familia ta?

Mama a fost multă vreme casnică şi atunci ea era vocea autoritară, iar tata muncea la o staţie de pompaj în munţi, ce ţinea de Hidrocentrala Lotru-Ciunget şi stătea plecat câte două săptămâni. Apoi avea două săptămâni libere şi muncea pentru diverse ciubucuri, de la zugrăvit, la pus gresie şi faianţă la construit de sobe. Dacă nu mă înşel, aproape toate sobele făcute în Voineasa au trecut prin mâinile tatălui meu. Iar când venea acasă, el era partenerul nostru de joacă, împăciuitorul dintre mine, fratele meu şi mama, el ne desena vrăjitoare şi cai şi cu el ne uitam la desene. 

E foarte interesant că mama şi tata nu s-au certat niciodată în faţa noastră. De fapt, eu credeam că nu se ceartă niciodată, dar târziu am aflat că aveau şi ei divergenţe ca orice cuplu. Însă, cumva, au vrut să ne asigure o atmosferă armonioasă şi sănătoasă. Singurele tensiuni apăreau atunci când făceau comparaţii între mine şi fratele meu, eu fiind o tocilară, el fiind mai leneş, iar asta a dus cumva la o distanţare între noi. Acum ştiu şi ei că a fost greşită această abordare, iar noi, părinţi la rândul nostru, nu putem decât să învăţăm din greşelile lor. 

Citește și: Viața între glam și murături. La povești cu Antoaneta Opriș, scriitoare, mama a trei copii și co-autor al filmului Colectiv

Care sunt cele mai importante lecții pe care le-ai învățat de la ai tăi?

Cea mai importantă lecţie pe care am primit-o de la părinţii mei a fost să lupţi mereu pentru ceea ce iubeşti. Mama nu vede cu un ochi, dar asta nu l-a împiedicat pe tata să o considere cea mai frumoasă dintre toate femeile de pe pământ. De asemenea, părinţii tatălui meu nu au fost de acord cu ea (divergenţe strămoşeşti), însă tata nu a renunţat şi a plecat de acasă. S-a mutat cu mama la 20-21 de ani, la bunicii materni, la mamaia despre care povesteam mai devreme. Şi aşa, în 1990 am apărut eu, iar în 1995 – fratele meu.

Ce visai când erai mică? Și câte dintre visurile pe care le aveai atunci s-au îndeplinit?

Visam să devin cântăreaţă, apoi detectiv (serialele Murder, She Wrote şi Poirot erau preferatele mele), iar pe la şase ani visam să devin doctor şi să găsesc un leac pentru moarte. Ţin minte că eram în bucătăria bunicilor mei şi plângeam că eu nu vreau să îi pierd. Azi, din păcate, încă nu sunt împăcată cu acest fenomen şi tot sper să prind ziua în care durata de viaţă va fi de cel puţin dublă.

Când ai descoperit bucuria scrisului?

În liceu, când am început să scriu poezii. Citeam pe rupte Mihai Eminescu, eram îndrăgostită de el, dar nu m-am gândit niciodată că aş putea şi eu scrie. Până când m-a impulsionat profesoara mea de limba şi literatura română, Mihaela Lupu, ce tocmai formase un cenaclu literar. Întâi am fost ascultător, observator, poeziile îmi umpleau sufletul de bucurie, apoi, pâş-pâş, am dat drumul cuvintelor din gât.

Înainte de „Povești din Bebelonia” ai terminat Jurnalismul și ai scris pentru The Diplomat-Bucharest. Ce ai învățat în perioada facultății? Și, mai ales, în timpul singurului tău job „serios” 😃

Am un foarte mare respect pentru mulţi dintre profesorii pe care i-am avut acum aproape zece ani, care se străduiau să ne paseze învăţăminte cu echipament depăşit pe alocuri (mă gândesc că în prezent sunt alte condiţii). Totuşi, principiile de bază, tehnicile de redactare, structura unei ştiri, întrebările potrivite unui interviu, deontologia profesională m-au ajutat mult la revistă. Ca să mă angajez acolo, chiar una dintre profesoarele noastre, Corina Mica, m-a recomandat şi m-a urmărit în cele trei luni intense de training. Pentru că aveam totuşi principiile teoretice în cap, m-am concentrat mai mult pe îmbunătăţirea limbii engleze de business, pe structura revistei şi pe latura emoţională: curajul de a vorbi în public şi de a pune întrebări cu riscul de a stârni râsete. Încă mai am de lucru la acest aspect, dar jobul mi-a dat cu siguranţă mai multă încredere în mine.

Povești din Bebelonia: „Niciodată nu m-am văzut mamă până să îmi ţin primul copil în braţe”

De mică ai vrut o casă plină de copii?

Drept să îţi spun, nu. Niciodată nu m-am văzut mamă până să îmi ţin primul copil în braţe. Abia atunci am înţeles rostul unei familii cu chicoteli, norocul unor mânuţe pe obraz, binecuvântarea unui căpşor adormit pe piept.

Până atunci eu voiam doar să copilăresc şi să călătoresc, fiindcă nu mă simţeam pregătită. Drept dovadă, la prima sarcină, care a venit pe neaşteptate, uitam des că sunt însărcinată. Soţul meu, care e mai mare decât mine cu patru ani, a avut parcă instinctele formate înaintea mea. La al doilea copil tot el a insistat, spre exemplu, fiindcă – din nou – eu aveam mii de frici. Însă azi îi mulţumesc, fiindcă fără el habar nu aveam cât de împlinitor e să fii mamă de doi. Şi mare dreptate a avut: „Niciodată nu o să fii pregătit. De ce să aştepţi?”.

Ești împreună cu soțul tău încă din liceu. Cum s-a schimbat relația voastră în toată această perioadă?

Da, este tare straniu. Am 30 de ani şi mai mult de jumătate din viaţa mea am petrecut-o cu el. De 16 ani suntem oficial împreună. Dar istoria noastră merge şi mai în spate, când eu eram în clasa a III-a şi el a VII-a şi mi-a cules o floare de soc din curtea şcolii, fiindcă eu nu ajungeam. Se pare că de atunci l-am impresionat.

De-a lungul timpului, ne-am schimbat fiecare, ne-am maturizat, am mers în direcţii opuse cu pasiunile, am avut şi perioade dificile, mai ales după ce am devenit părinţi, fiindcă nu ştiam cum să ne facem timp unul pentru altul. Ba chiar îmi amintesc cum la şase luni ale lui Luc, când eram toţi trei în pat, soţul meu m-a întrebat aşa, serios: „Iubita, tu mă mai iubeşti?”.

Fiindcă mă acaparase cu totul jobul de mamă şi nu reuşeam să găsesc un echilibru. Bine, nici acum nu reuşesc, după patru ani şi doi copii, dar am învăţat să comunicăm şi să ne spunem, cu subiect şi predicat, nevoile. Să nu mai presupunem că ştim ce e în capul şi sufletul celuilalt. Astfel, ne-am regăsit mereu şi mereu, fiindcă, înainte de toate, suntem cei mai buni prieteni.

Andrei ce face?

El lucrează în IT, iar de cinci ani face parte din echipa UiPath, primul unicorn românesc. Sunt tare mândră de traiectoria lui profesională, cu atât mai mult cu cât de un an lucrează numai de acasă şi, printre call-uri cu clienţi, taie ceapa pentru supa-cremă sau îi şterge la fund pe copii.

În rest, iubeşte muntele, dacă îl prinzi uitându-se în gol fii sigură că se gândeşte cum aleargă pe poteci, cum doarme cu cortul, cum urcă optmiarii din Himalaya.

Știu că ați avut la un moment dat o perioadă de burnout și ați plecat în India, Nepal, Japonia. Cum a fost experiența aceasta pentru voi? Și de ce aceste trei destinații?

Doamne, ce experiență! Acum 6 ani, când nu eram căsătoriți, am plecat cu Andrei, soțul meu, să ne regăsim. Treceam amândoi printr-o etapă de rebeliune profesională. Lucram prea mult, ne stresam şi ne consumam enorm. Abia ne vedeam seara şi vorbeam doar despre joburi. Astfel, cu banii strânşi de Andrei în cinci ani (aş fi contribuit şi eu, dar salariile în jurnalism erau tare mici pe atunci, aşa că nu aveam cu ce), am mers să ne împlinim visurile: el să urce în munții din Himalaya, iar eu să cunosc țara lui Tagore, o țară de care eram îndrăgostită. Niciodată nu mi-aş fi închipuit că voi putea ajunge acolo.

Nepalul a fost şi este incredibil. O lună am stat. Ne-am încumetat la Annapurna Circuit şi am urcat doar până la 4.500 m altitudine. Nu am terminat circuitul, fiindcă din păcate în perioada aceea ne-a lovit o furtună în care au murit mulți oameni. A trebuit să anulăm tot şi, oricum, nu ne simțeam în stare să trecem prin locuri în care cu câteva zile în urmă se întâmplaseră tragedii. Andrei nu şi-a văzut visul cu ochii, dar acum se antrenează pentru Everest Base Camp. Vom reveni clar în Nepal.

Iar India…pot să spun că în prima zi am plâns că vreau acasă. Nu mă înțelegeți greşit, nu sunt vreo pretențioasă, provin dintr-o familie modestă, am stat toată viața pe la diferite gazde, ba prin gimnaziu învățam pe veceu că nu aveam unde. Dar eu aveam o altă imagine a Indiei. Eu văzusem cred că vreo 40 de filme indiene, aproape că înțelegeam hindusa, îi citeam pe Tagore şi Gandhi. Însă, având buget redus, de câțiva dolari pe noapte, am dormit în prima noapte, în oraşul de la graniță cu Nepalul, în condiții de nedescris. Şi nedemne de descris. Doar ca să vă faceți o idee, şobolanii umblau pe la fereastră. 

Apoi, uşor-uşor, am început să înțeleg mai bine poporul indian, să descopăr cultura lor minunată, toate ritualurile şi credințele, petrecând două luni, de la Nord la Sud. Cel mai dur loc a fost Varanasi, unde milioane de oameni vin special să moară şi unde sunt incinerați lângă fluviul Gange, iar cel mai frumos loc a fost Goa, unde am făcut plajă 10 zile.

În ceea ce priveşte a treia destinaţie, Japonia, asta s-a întâmplat recent. Acum doi ani mai exact, după ce deveniserăm părinţi, iar Andrei lucra deja la UiPath, care l-a trimis în Tokyo. Ne-am fi întors şi anul trecut, dar pandemia nu ne-a lăsat. Anul acesta îl creştem pe Alec, dar la anul vom merge cu siguranţă din nou, pentru câteva luni măcar, pentru că suntem îndrăgostiţi de ţara asta. O ţară ce parcă nu este de pe această lume.

Japonia mi se pare scoasă din cărțile SF, că este atât de civilizată încât oamenii de la companiile feroviare își cer scuze dacă trenul întârzie și șapte secunde. Este atât de curată încât dacă ștergi o masă dintr-un parc oarecare, o să constați că șervețelul folosit este alb.

Este atât de respectuoasă, încât angajații unui magazin se apleacă să te salute și când se duc în depozit, să mai aducă marfă. Este atât de politicoasă, încât poate să ți se pară enervant la un punct să auzi “vă cer scuze” atât, dar atât de des. Chiar și în cele mai aglomerate ore, ei stau la coadă, unul în spatele altuia, să urce în metrou sau autobuz. Autobuz, da. Imaginați-vă o stație de autobuz din București, unde primești sau dai coate în burtă ca să prinzi loc pe scaun. Aici, nu există așa ceva.

Sunt atât de multe de povestit de Japonia, de la cafenele cu animale, restaurante fără chelneri, unde mâncarea e adusă de trenulețe, la semne pentru nevăzători peste tot, hoteluri tip capsulă (cameră cât un sicriu) sau baruri unde poți să înveți să flirtezi.

Cât de mult s-a schimbat relația voastră atunci și, mai ales, după?

Relaţia noastră s-a tot schimbat de-a lungul timpului, invariabil, fiindcă noi ne-am schimbat. Dar călătoria în India şi Nepal, unde am stat nas în nas 3 luni de zile, doar noi doi, fără alţi prieteni, fără alte activităţi individuale, ne-a arătat că ne e bine împreună. Acelaşi lucru ne-a arătat şi pandemia. Sigur, fiindcă lucrăm amândoi, fiindcă nu avem ajutor decât ocazional de la bunici şi fiindcă unul trebuie să fie în permanenţă cu copiii, ne mai călcăm unul pe altul pe coadă. Mai pufăim unul în faţa celuilalt, mai ales eu, când am de scris urgent pentru blog, iar el vrea să meargă la alergat, spre exemplu, dar ajungem la un numitor comun. Facem compromisuri, facem cu rândul, ne susţinem cât şi cum putem. Şi, de un an de zile, de când stăm iar nas în nas constant, îmi dau seama că nu mi-aş fi dorit să fiu izolată cu nimeni altcineva în afară de el şi copiii noştri.

„Mama” sau „tata”: ce au spus prima dată Luca și Alec?

Luc a spus ma-ma prima oară, la şase luni şi eram în culmea fericirii. Ulterior am aflat că la această vârstă mamamama e un sunet specific foamei (râde).

La Alec, ni s-a părut amândurora că a spus ta-ta acum câteva săptămâni, dar cred că doar ni s-a părut. În schimb, scoate o grămadă de onomatopee. Şi pare că ne ceartă des (râde).

Ce îți dorești cel mai mult pentru ei?

Cel mai mult pe lumea asta îmi doresc ca ei să fie sănătoşi, să îşi găsească menirea şi să trăiască mult în fericire.

Povești din Bebelonia: „Primesc tot soiul de mesaje. Cele mai dese întrebări sunt legate de adaptarea noastră şi de cum reuşim să ţinem rivalitatea între fraţi sub control.”

Ai scris două volume de povești, „De unde ştii cum mă cheamă?” și „Oare ce visez azi?”, precum şi un volum de poezie, „Mama te iubește”. De unde inspirația pentru ele?

Da, şi mai urmează cel puţin alte două poveşti pentru copii anul acesta. Inspiraţia e dată de cei doi băieţi ai mei, dar şi de Alexandra mică, ce a trecut prin etapele prin care trec copiii ei şi simte că, pe alocuri, se putea mai bine. Însă, pe lângă inspiraţie, e şi dorinţa mea nebună de a le insufla dragostea pentru cărţi şi de a le arăta cât de mult îi iubesc, dorinţa de a le lăsa amintire, negru pe alb, că ei, ei doi, sunt cel mai bun lucru din viaţa mea.

Ce îți dorești cel mai mult să se întâmple cu poveștile tale?

Să aducă multă bucurie în case, iar copiii să adormă cu personajele în gând, zâmbind.

Ai o comunitate destul de mare în social media. Care sunt cele mai dese întrebări pe care le primești de la alți părinți?

Da, sunt norocoasă, am o comunitate tare frumoasă 😃

Primesc tot soiul de mesaje, de la imagini cu copii şi cărţile mele, la cuvinte de încurajare sau de mulţumire că, datorită vreunui text de-ale mele, s-a rezolvat un conflict. Însă în ultima perioadă, recunosc, cele mai dese întrebări sunt legate de adaptarea noastră şi de cum reuşim să ţinem rivalitatea între fraţi sub control.

Citește și: Cu Diana Cosmin despre Fine Society, poveștile care i-au marcat viața, „Doamna Mama” și Charlie. Într-un cuvânt, tot ce adună în suflet un om mic până ajunge mare

Și, ultima întrebare, ce sfat ai pentru părinții la început de drum 😃

Mi-aş dori tare mult ca fiecare părinte, la început de drum, să se documenteze, să caute informaţii, să înţeleagă că acum avem șansa să creştem copii mult mai atent şi blând faţă de cum se creşteau odată. Să ştie că se pot creşte fără lovituri, jigniri, comparaţii, pedepse, recompense, apostrofări şi că cel mai important e să coborâm la nivelul lor şi să îi iubim chiar şi când sunt nervoşi, trântesc, ne dau o palmă peste ochi, au tantrumuri. Să ne conectăm cu ei, să ne jucăm cu ei şi să le amintim mereu că noi îi vom iubi indiferent de ce vor face. 

E important ca părinţii la început de drum să ştie că, vrând-nevrând, vor prelua de la părinţii lor atât lucruri bune, cât şi mai puţin bune, iar pe cele din urmă le putem repara. Să ştie că e important să ne creştem pe noi înşine la început ca să îi creştem pe ei. Şi, de asemenea, să nu se sperie de dragostea incredibil de puternică pe care o vor întâlni. Doar să se bucure de ea.