Putem să mai salvăm școala românească? O voce puternică, o femeie determinată, Oana Moraru despre problemele și viitorul sistemului de învățământ

După cei 10 ani de acumulat experiență și „silă” cum ai zis, legat de sistemul de stat, nu te-ai gândit să te apuci de altceva?

Nu. Citeam cu foarte multă plăcere psihologie pedagogică, am avut mult talent la scris, am câștigat olimpiade pe țară cu premiul I la limba română, iar munca în sistemul privat îmbina foarte bine partea asta de studiu, de cercetare în formarea omului și a creierului – psihologia pedagogică – cu partea de scris și creativitate – cum vorbești copiilor, părinților – lucru care mai târziu a dus la dorința de a publica pe teme de educație.

Nu m-am gândit niciodată să plec, am lucrat însă la mijlocul acestui deceniu în SUA, într-o tabără mare cu copii internaționali, am cunoscut școli și grădinițe din New York, am văzut școli și grădinițe în toată lumea astfel încât să mi se formeze imaginea completă și să-mi dau seama că nu aș putea face altceva, fiind un domeniu atât de fascinant.

Practic ești la firul ierbii creșterii omului și vezi o mulțime de lucruri cu care poți să te joci, pe care poți să le transformi. Ca om poți să ai un impact foarte mare în educație.

Nu ai gândit să părăsești sistemul, dar nu te-ai gândit să părăsești țara?

Ba da. Când am plecat prima oară în Statele Unite, ca orice om la câțiva ani după Revoluție, îmi găsisem slujbă acolo, am avut și oferte spre Taiwan sau Japonia, dar fiindcă școala aceasta privată era un fel de oază față de ce se întâmpla în restul țării, am rămas acasă.

Te întorci la Călărași. De ce? De ce să construiești o școală?

După ce lucrezi în firma altcuiva, după 11-12 ani ca angajat mi-am dat seama că nu puteam să ajung mai sus decât eram. Ajunsesem la capacitatea aceea de a face pe cont propriu, aveam 34 de ani, fata mea avea 4 ani, Bucureștiul devenise frustrant, drumurile obositoare, lipsa de locuri de joacă, toate m-au îndreptat către o altă etapă, să ies dintr-o companie unde eram angajat și să fac lucrurile cum mi le doresc eu. Cred că am avut dintotdeauna asta în cap. Călărașiul era un oraș mai mic, mi se părea că voi putea face lucrurile mai ușor decât într-un oraș mare, deși nu știam ce înseamnă antreprenoriat în educație. Mi-a fost foarte greu că orașul era foarte închis, foarte tributar modelului vechi dictat de învățătoarea, „doamna” cu nume și renume. Marea atracție, în schimb, a fost faptul că fiică-mea ar avea mai mult timp de joacă, mai multă libertate și mă puteam baza atât pe părinții mei, cât și pe cei ai soțului, care erau acolo.

Dar v-ați întrebat cu ce plătesc oamenii din Călărași educația copiilor lor? Că nu e cel mai bogat oraș…

Nu este, dar există și a existat dintotdeauna în orice oraș al țării un grup de oameni, oameni profesioniști care câștigă din salarii medii bune. Taxa școlară era foarte mică, am pus-o la limita supraviețuirii, nu am trăit niciodată mai mult decât modest din banii aceia, însă jumătate din câștig era faptul că-mi cresc copilul într-un sistem coerent, așa cum îl vreau și îl înțeleg eu.

Înainte de a ne muta am avut niște discuții cu oameni din oraș, am sondat piața și am ajuns la concluzia că vreo 2-3 ani o să băgăm bani în gaură. Nu am avut eu bani, m-am asociat cu un băiat care venea din alt domeniu, el cu banii, eu cu know how-ul și ne-am înțeles bine. Școala a crescut până la 200 de copii și și-a atins potențialul, mai mult decât atât nu aveam cum. Dar aveam copii care veneau din Slobozia, făceau navetă de plăcere și bucurie și copii din zonele rurale cărora le-am dat bursă, în încercarea mea de a testa ce înseamnă pe o populație nelucrată suficient la grădiniță și chiar la școală, transformarea pe care o aduceam eu.

Și care a fost rezultatul?

Transformările sunt cu atât mai mari, cu cât îi iei mai devreme. Dacă îi iei peste clasa a 2-a, foarte greu își mai revin din deficitul pe care îl au pe educație, învățare, calitățile gândirii. Vorbesc de cei care proveneau din familii defavorizate.

Vorbește-mi despre școala din București. Cum ai descrie-o și de ce am alege-o în detrimentul altor școli private?

Școala din București a înflorit peste noapte. Pentru că îmi creasem un nume, când am dat apelul către părinți că deschid, au fost mai mulți doritori decât locuri 😊.

Acum a crescut până la clasa a VIII-a. De ce ar alege-o oamenii? Pentru că sunt foarte puține școli private în București conduse de un manager ce provine din domeniu. Și cu asta am spus tot.

Ai spus că-ți făcuseși un nume. Ce înseamnă numele ăsta? Te ajută sau te încurcă uneori?

Aveam experiență, scriam mult în media, lucru ce mi-a adus notorietate. Din întâmplare, un articol al meu a ajuns în Contributors, a făcut peste 200 de mii de vizualizări, lucru ce mi-a dat încredere că oamenii sunt receptivi și vor ca lucrurile să nu mai fie făcute ca pe vremuri. Cred că am fost prima care a lansat trendul acesta al discuțiilor despre cât de jos e educația. Îmi făcusem un nume pentru că m-au citit mulți părinți care au văzut nu că scriu neapărat bine și coerent, ci că scriu din experiență. Ceea ce fac și acum. Îmi petrec mult timp în clasă, am și literatura de specialitate pusă la punct, fac și schimburi de experiență cu alte sisteme de educație din lume și am și experiența antreprenorială care îți dă o cu totul altă maturitate emoțională față de un profesor care stă toată viața la aceeași catedră. Părinții vedeau cu ce vin din spate și când am anunțat că deschidem, au venit cu încredere orbească.

Dar ai fost foarte vocală și mă întrebam dacă te și încurcă numele tău…

Nu, nu mă încurcă. Am fost vocală, însă nu am spus alte adevăruri în afara celor știute de toată lumea. I-am supărat și i-am deranjat doar pe cei care sunt cu conștiința foarte jos, dar acești oameni sunt neglijabili.

Știi că la un moment dat e posibil ca și școala asta din București să-și poată atinge potențialul. Ce faci atunci?

Aici, în București se poate mult mai mult. Avem cerere foarte mare, dar eu nu vreau să o onorez și prefer să rămânem la 3-400 de copii, atât cât putem să gestionăm. O școală ca asta e o întreprindere, o afacere ce se pune pe roate cu un tip de management și gândire bună. Următorul nivel la care trebuie să duc școala este să formez formatori, oameni care să rămână în urma mea, care să poată conduce, să poată forma programe. La Călărași nu am reușit să ducem mai departe fiindcă fondurile, taxele școlare erau foarte mici și ajungeau doar cât să mențină programele, mâncarea de zi cu zi a elevilor și salariile profesorilor. În București e piață cu potențial mai mare de dezvoltare și în funcție de creativitate, se poate să nu se oprească niciodată.