Povestea unei doctorande la Sorbona. Ionela Pădure, femeia a cărei culoare a pielii i-a pus piedici în societate, s-a întors în România să ajute copiii de aceeași etnie ca ea

Să nu judecăm o carte după coperta sa înainte să o citim e premisa de la care ar trebui să plecăm cu toții. Frumos e să îndrăgim o carte după ce gustăm din capitolele sale dulci, mai ales că ne-am obișnuit cu faptul că aparențele trădează și pot fi înșelătoare. Ionela Pădure, invitata de azi, este exemplul cel mai elocvent care scoate în evidență cele spuse mai sus. A întâlnit voci în viața sa atât pozitive, cât și negative, doar că pe cele din urmă nu le-a luat în seamă. A pus la suflet și a mers înainte în viață doar cu gândurile optimiste pe care le-a cules de la oamenii care au învățat-o să dea din aripi, deși, după părerea altora, cei din etnia romă din care face parte și ea, ar trebui să stea pe locul lor, în cuibul lor, să urmeze o profesională și să-și găsească ceva de lucru în comunitatea lor, nu dincolo de ea, ca nu cumva să deranjeze. 

Ionela Pădure a avut situațiile create în jurul ei de a arăta că poate să-și atingă și să-și fructifice potențialul. A purtat și o dorință arzătoare de a studia și de a se integra într-o Românie fără a umbla cu vreun stigmat în frunte, cum că este romă. Culmea, așa cum ar fi și normal. A și reușit. Mai mult de atât, a fost nevoită să muncească de zece ori mai mult pentru a înfrunta toate glasurile urâcioase. 

Pe lângă facultatea de asistență socială  finalizată în București, a terminat una și-n Franța, pe lângă master și doctorat. A predat și limba franceza acolo. Soțul, cel cu care s-a măritat la 19 ani, era profesor la universitatea din Sorbona. Cu toate acestea, au hotărât să se întoarcă în țara lor, să-și lase contribuția. În comunitatea Vizurești sunt unii dintre cei mai importanți piloni. Au creat o asociație și sub titulatura asociației, creează activități remediale pentru romii de acolo. Și nu doar, dar mai multe aflăm de la cea care face subiectul zilei, Ionela Pădure!

Ionela Pădure:„Eu și soțul lucrăm voluntar cu copiii din sat”

Ionela, cum sunteți? Mă refer la tine și la întreaga ta familie. 

Foarte ok! Abia ce am ajuns și eu acasă de la București, căci eu fac naveta. 

Naveta de unde și până unde? Pentru ce?

Pentru noul job, să spun așa. 

Povestește-mi, te rog, mai multe. 

Eu vin din Țăndăreni, din Ialomița. Am venit în București la facultate. Am stat vreo zece ani. Apoi, am locuit vreo șapte ani la Paris. Ne-am retras într-un colț de lume, într-un  sătuc care se numește Vizurești și care se află la vreo 35 de km de București. Aici este căsuța noastră acum. 

Ce te recomandă în societate să fii un nume, Ionela? Fără să crezi că este vreo laudă, ncidecum. 

Ce am făcut eu bun?! Am învățat să am încredere în mine și apoi, învățând să am încredere în mine, am avut și rezultate. Datorită acestui aspect, îi învăț și pe copii același lucru.