Povestea unei doctorande la Sorbona. Ionela Pădure, femeia a cărei culoare a pielii i-a pus piedici în societate, s-a întors în România să ajute copiii de aceeași etnie ca ea

Să înțeleg că tu te-ai întors în comunitatea ta și prin modelul tău pe care tu-l oferi, vrei să propagi fenomenul acesta al educației, a faptului că poți să reușești indiferent de etnie?

Eu în acest moment dau ceea ce am primit. Așa cum spuneam și în alt interviu, eu am întâlnit oameni mișto în viața mea și știu că o apreciere, construirea unui context și punerea în valoare a unor competențe, fac diferența. Aș mai adăuga că contează foarte mult să îți construiești propria identitate prin ochii tăi. În momentul în care ne construim propria părere despre identitatea noastră și suntem ok cu noi înșine, vom putea să gestionăm tot ce se spune în societate. Este foarte important să învățăm să primească bullying-ul. 

Da, să nu fugă de el, să „dea nas”. 

Ei, cei care fac bullying, astfel vor continua că există loc:)  Și noi asta ne-am propus asta cu puștii noștri. Să-i învățăm să traiască cu etnia lor, să se accepte, și apoi să lucrăm și altfel. 

În prezent, tu simți că rasismul e unul mai soft?

Din păcate, nu. Până să ajung în facultate, cum eu nu intram în tiparele adresate romilor, în schimb, cum am ajuns la facultate și master, lucrurile s-au schimbat. Ce spun eu în momentul acesta, o să sune urât, dar eu așa am trăit sau am simțit pe pielea mea. Când mi-am propus să stau la o masă elitistă, să zic așa, lucrurile s-au întâmplat mai puțin bine. Mi se pare că în momentul acesta vorbim despre rasism și discriminare, atunci când vrem mai mult decât locul pe care societatea ni-l oferă. E cumva ciudat, pentru că ne așteptam ca discriminarea să scadă, mai ales între intelectuali. Eu asta am simțit. Mi s-a adus aminte că sunt romă atunci când am vrut să mă dezvolt. 

Ionela Pădure:„O doamnă, la Modulul Psihopedagogic, mi-a spus că nu mă pup cu decorul”

Cum ai reacționat?

Pe mine mă ambiționează aceste lucruri. Pe alții, îi pot dărâma. Tot timpul o să mă țin de obiectivele mele liniștită. Dacă mă întrebi ce mă motivează să mă țin de obiectivele mele, de mică mi-am spus că singura șansă ca să reușesc poate fi educația. Și am continuat să mă educ. Pentru mine, a fost importantă educația formală. De fel, sunt o femeie ambițioasă. Cam știu ce vreau, dar am prietene pentru care lucrurile nu stau la fel în fața realității care este la fel. Hai să îți povestesc o întâmplare! Acum două veri m-am dus să mă înscriu la niște cursuri care deja presupuneau că ai o licență. O doamnă de acolo a fost foarte surprinsă să mă vadă acolo. 

Culoarea pielii a determinat-o să creadă asta?

Da, dar și fiul meu Milanko, era într-un căruț roșu. Doamna m-a întrebat, nu știu, destul de indignată dacă sunt la locul potrivit:)). 

Era o doamnă secretară?

Nu. Viața ne-a făcut colege:)). Am avut același curs, la Modului Psihopedagogic, iar la sfârșitul cursului mi-a mărturisit că nu mă „pupam cu decorul”. 

Ai tratat cu ironie și zâmbet?

Da, dar încă îmi mențin părerea că romii trebuie să muncească de zece ori mai mult ca să aibă aceeași prezumție a nevinovăției. 

Să înțeleg că tu cum intri într-o încăpere, toți întorc capul?

Da. Cum a fost și exemplul cu colega mea. A rămas uimită când eu la cursuri vorbeam cu profesorul despre pedagogia lui Pestalozzi și că am citit Russo. Am rămas prietene, oricum. Mă susține și cu copiii. Când am fost cu un spectacol în București, a venit în sală. Am sentimentul că parcă avem un handicap. 

Ionela Pădure:„Eu nu am vorbit acasă romanes. Pe mine m-a învățat soțul meu, argintar fiind.”

A trebuit să lupți mereu pentru locurile romilor de la școală?

Nu am fost tot timpul pe locuri alocate romilor, nu am luat  mereu bursă, dar ce știu, știu că am muncit de când eram la facultate până acum, la doctorat. A trebuit să mă țin la facultate, că nu a avut cine să mă țină. 

Apropo, despre comunitatea în care ai trăit ce-mi poți spune? Cum au arătat locurile copilăriei tale?

Deja locul în care eu am trăit era mixt. 

Ce limbă ai vorbit tu?

Eu nu am vorbit romanes acasă. 

Ai vorbit română acasă?

Da. Familia mea erau destul de asimilați. Nu vorbeau romanes, pe mama mea nu o știu cu fuste lungi, cu batic pe cap. M-am căsătorit cu un rom tradițional, argintar. 

La ce vârstă?

Oficial, la 19 ani. Neoficial, sunt cu el de când aveam 16 ani. Și apropo, cu soțul meu am învățat limba romanes. Nu era urmă de identitate culturală romă la noi în casă, în casa familiei mele. Am predat romanes, și mi se pare că este o componentă importantă atunci când vorbim de identitate etnică. 

Din ce știu ai studiat în Franța tot despre această limbă, așa-i?

În Franța, licența a fost pe didactică, iar doctoratul este pe bilingvism, romani-română. Studiul meu de caz este fiul meu și cum achiziționează el cele două limbi, cum se influențează una pe alta în proces și cumva, tendințe. Devenim bilingvi pasivi. Înțelegem romani, dar vorbim româna. Romani-ul îl vom păstra pentru noi, dar îl folosim mai puțin.