Radu Bălăceanu și povestea succesului construit din provocările vieții. De la puștiul căruia îi era hărăzit să împingă vagoane, la omul ce conduce azi unul dintre cele mai importante business-uri din România: LifeBox

„Eu am o vorbă, mai din Giulești așa: Prost să fii, noroc să ai, Bălăceanu să te cheme”, așa își începe povestea Radu Bălăceanu, co-fondatorul LifeBox atunci când îl întreb cum și-a ales cariera. De fapt, spune el, cariera l-a ales pe el pentru că, așa cum a fost mai toată viața lui, oportunitățile i s-au ivit din senin, iar el a știut să le transforme în avantajul lui. Desigur, depunând foarte multă muncă și pasiune în tot ceea ce a făcut.

Radu Bălăceanu are 35 de ani și este unul dintre tinerii de succes ai acestei țări. S-a școlit acolo unde a început comunismul, dar a știut să profite din plin de fiecare lecție pe care i-a dat-o viața.

Provine dintr-o familie de oameni educați, pe care sistemul nu i-a lăsat să-și desfacă aripile, motiv pentru care au dus o viață destul de grea, cu multe lipsuri, dar mai ales cu prejudecăți. Încă de mic, Radu Bălăceanu a fost descurajat cu vorbe precum: „ție aia nu-ți place, aia nu ți se potrivește, o să ajungi la împins vagoane” și a simțit pe pielea lui ce efecte pot avea ideile și ideologiile învechite asupra dezvoltării copiilor. Azi, la rândul lui tată, încearcă să evite fiecare greșeală pe care au făcut-o părinții lui și să le ofere propriilor copii libertatea de a alege și a se dezvolta.

Radu Bălăceanu ar fi putut să aibă o carieră remarcabilă în sport, poate singurul domeniu la care credeau părinții săi că se pricepe, însă o accidentare precoce l-a lăsat pe tușă. Atunci „a pus burta pe carte”, cum se spune în dulcele nostru grai familial, a obținut o medie mare la bacalaureat și a intrat la ASE. Nimeni nu avea să știe cum va fi drumul său pe mai departe. Însă destinul avea jocurile făcute. A intrat la clasa de rusă, fără să știe o boabă rusă, a profitat de oportunitatea de a studia un timp la Moscova, apoi la Sankt Petersburg, a gustat din toate plăcerile vieții de student într-o țară străină, s-a îndrăgostit, a învățat și s-a întors în țară cu un bagaj imens de cunoștințe, atât profesionale, cât și spirituale. A preluat conducerea unei companii, Food Panda, pe care a dezvoltat-o și a crescut-o aproape de ceea ce este azi, după care, la o bere, împreună cu alți doi prieteni, a copt probabil cea mai interesantă idee pe care a văzut-o piața românească de food delivery: mâncare sănătoasă gătită și livrată pentru tine în fiecare zi. Așa a luat naștere LifeBox, o platformă ce-ți livrează mâncare cu un conținut scăzut de calorii, extrem de gustoasă și concepută astfel încât să-ți acopere nevoile nutriționale ale unei zile întregi.

La început a fost printre puținii care credeau că acest business va avea succes, motiv pentru care, trei luni de zile a spălat vase în bucătărie și a ambalat box-urile cu mâncare ce aveau să fie livrate. Azi Radu Bălăceanu se bucură că s-a lăsat ghidat de inspirație, culege roadele, însă nu consideră că a reușit: „Sunt foarte departe de a fi reușit în viață. Cu siguranță acum sunt cea mai bună versiune a mea de până acum, dar mai am multe de învățat”.

Când și cum ți-a venit ideea LifeBox?

Ideea LifeBox nu mi-a venit mie. Ideea LifeBox i-a venit partenerului meu Florin Scarlat care, pe vremea respectivă era director operațional al unui lanț foarte mare de pizzerii din București

Eu m-am întâlnit cu el într-un context în care eu eram pe o parte a mesei și el pe cealaltă parte a mesei pentru că eu eram la momentul respectiv al Food Panda România, ne-am simpatizat foarte mult reciproc, ne-am respectat foarte mult reciproc, ne-am negociat până nu am mai putut și ulterior s-a creat o semi prietenie. Am început să ne sunăm, am început să ieșim la o bere și așa mai departe. Ulterior, Florin mi-a spus despre acest proiect care este foarte popular în Polonia și aici intervine al treilea partener al nostru, respectiv Lukasz care a venit cu această idee către Florin, însă el nu o simțea până la capăt pentru că mâncarea trebuia trimisă rece și erau ceva lucruri care nu se legau din punctul lui de vedere.

Eu având inside-urile de la Food Panda în ceea ce privește mâncare sănătoasă și gap-ul de pe piață, am spus că este o idee absolut genială.

Citește și: Eugen Raportoru, talentul care depășește orice graniță impusă de etnie și clasă socială. Născut cu sânge de rom și provocat de viață la cele mai grele încercări, este azi unul dintre cei mai renumiți pictori ale cărui lucrări vor fi admirate la Bienala de la Veneția

Prin urmare ideea nu a fost a mea, dar când am auzit conceptul mi s-a părut absolut genial și a trebuit să intrăm împreună în povestea asta.

Aveai bani?

Nu aveam bani. Am început tot business-ul cu vreo 60 de mii de euro toți trei, în schimb aveam multe alte lucruri. Florin și Lukasz aveau o grămadă de cunoștințe în ceea ce privește ce înseamnă să bucătărești, în același timp aveam foarte multe cunoștințe în companiile care oferă produse de bucătărie, de la tehnică de gătit până la materia primă. Și atunci ne-am folosit de aceste cunoștințe, ei pe partea lor, iar eu aveam cunoștințele prin Food Panda, prin poziția pe care o aveam la momentul respectiv și am avut acces la foarte multe companii sau GM ai companiilor cu care fie lucram, fie urma să lucrăm. Și atunci am reușit să capitalizăm atât pe know how-ul pe care îl aveam, cât și pe cunoștințele pe care le aveam.

Câți v-au spus la început că nu o să reușiți? În piața romțnească unde ceafa de porc cu cartofi prăjiți reprezintă mâncarea de bază, sunt convinsă că au fost foarte mulți care nu au crezut în voi…

În afară de Florin care era sceptic la stilul de alimentație sănătos – din perspectiva pieței, evident – cât și la faptul că mâncarea trebuie livrată rece pentru că altfel nu funcționează conceptul, nu am avut pe nimeni care să ne spună că nu va funcționa. Este drept că nici nu am întrebat foarte multe persoane. Ne-am apucat și am făcut și atunci nu avea cine să ne spună că nu vom reuși.

Radu Bălăceanu: „M-am și accidentat la 15 ani, dar am reușit să câștig locul II în ultimul an de juniorat și am fost vice campionii României”

Acum consideri că ați reușit?

Nu. Suntem departe de a fi reușit. Am realizat niște lucruri fantastice. În primul rând avem o echipă senzațională din toate punctele de vedere, o echipă care e formată nu neapărat pe niște cunoștințe fantastice, sau care a plecat de la niște cunoștințe fantastice, în schimb a fost trup și suflet cu noi. Skill-urile se învață, orice se învață, dar devotamentul, dedicația pentru frumos, pentru clienții pe care noi îi avem, dedicația pentru mâncare din bucătărie, toate acestea ne-au adus unde suntem acum, dar încă nu suntem în punctul în care să spunem: „gata, am reușit!”

În copilărie ce visai să te faci?

Eu am ceva probleme cu memoria pentru că nu știu ce voiam să mă fac. Nu-mi aduc aminte să fi vrut să mă fac ceva în afară de fotbalist. Drept urmare m-am apucat de fotbal, am jucat toate posturile posibile și imposibile pe terenul de fotbal. Am încercat atacant că aia era cea mai mișto chestie pe care puteai să o faci și m-am dus înapoi, înapoi până am ajuns în poartă și mi-am dat seama că nu e de mine. Dar îmi plăceau atât de mult ghetele de fotbal încât mi-am și crăcănat foarte tare picioarele mergând pe asfalt. Visul meu de a deveni fotbalist s-a stins, în schimb s-a aprins flacăra de a deveni baschetbalist.

M-am apucat de baschet, un sport care mi-a plăcut fantastic de mult. Nu cred că am lipsit la 10 antrenamente în toată viața mea de fost sportiv, fizicul nu prea m-a ajutat, m-am și accidentat la 15 ani, dar am reușit să câștig locul II în ultimul an de juniorat, am fost vice campionii României, am avut o echipă extraordinară cu care țin și acum legătura.

Viața de sportiv mi-a adus atât de multe lucruri frumoase încât nu aș lua nimic din ce s-a întâmplat, în afară de accidentarea pe care am avut-o la 15 ani.

Născut, crescut unde?

Născut, crescut în București cu influență puternică din Moldova. Mama a fost din Piatra Neamț și toate vacanțele erau la Piatra Neamț. Dacă aveam o săptămână, două eram la Piatra Neamț.

Toată vacanța de vară eram la Piatra Neamț și nu mă vedeai absolut deloc. Știam că aveam două ore la care trebuie să vin: ora de prânz pentru că pentru bunica mea nu concepea să ratezi masa de prânz și apoi ora de seară. Erau două ore la care trebuiau să mă vadă, să știe că sunt ok, să vadă dacă mai am toate membrele și apoi puteam să plec. 

În București am făcut școala, liceul, facultatea, dar până atunci aș fi putut spune că mi-am petrecut copilăria în Moldova.

Ce meserie au părinții tăi?

Mama a fost profesoară, inginer la bază. Din păcate s-a stins acum 7 ani de zile. A fost inginer la bază, după care a predat până când s-a stins, la Liceul Grivița.

Tata a fost inginer sudor, a lucrat la Semănătoarea unde proiecta efectiv combinele agricole pe care le producea Semănătoarea înainte, după care s-a dus într-o zonă de tehnic plus vânzări pentru o companie foarte mare.

În anii ’90 a fost destul de problematic cu banii și îmi aduc aminte că mama făcea cinci feluri de mâncare dintr-un pui.

Dar de ce? Nu erau bani?

După 1990 tata a început să fie destul de des pus în concediu fără plată pentru că urma o privatizare a fabricii Semănătoarea, care nu s-a mai întâmplat. După aceea a rămas fără serviciu și a început să lucreze ca șofer.

Aveam probleme foarte mari cu banii, ajutorul a venit din partea bunicilor, atât cei din partea mamei, cât și cei din București. Ne trimiteau papornița pe tren din Piatra Neamț, iar cei din București veneau și deschideau frigiderul să vadă dacă avem ce să mâncăm.

Ești singur la părinți?

Nu, mai am un frate.

Radu Bălăceanu: „Nimeni nu se aștepta de la „golanul, baschetbalist, #afemeiat”, în concepția lor la momentul respectiv, să ia asemenea note.”

Și cu toate aceste greutăți v-au ținut la școală și au investit în educația voastră…

Părinții mei au dat totul pentru noi și asta fac și eu acum pentru copiii mei, sau, cel puțin, fac tot ce ține de mine ca să fie așa.

Pentru că începusem să joc foarte bine baschet au văzut acest potențial în mine. Cred că primii doi-trei ani de activitate baschetbalistică i-am terminat cu niște teniși din piață care îmi făceau niște răni fantastice la picioare. După aceea s-a ivit o oportunitate să-mi cumpere o pereche care nu aluneca, erau pentru handbal, nu aveau nici o legătură cu baschetul, dar pentru anii ’90 a fost singura oportunitate de a găsi ceva care să mi se potrivească mărimea și care să nu alunece. A fost un game changer pentru mine 😀. Schimbam vitezele, nu mai alunecam…

La fel și pentru fratele meu. El era ceva mai introvert și era pasionat de zona de calculatoare și 3D design, el urmând, de altfel, să fie inginer ca tata și acum lucrează în străinătate. La fel, au cumpărat un calculator pe care eu mă jucam, iar fratele meu făcea chestii grafice super complicate.

Îmi aduc aminte că erau calculatoarele acelea pe casetă care scoteau un sunet absolut infernal când le porneai, însă fratele meu era extrem de pasionat. Eu nu am fost atras de asta niciodată, în schimb eu am fost cu sportul.

Părinții mei au dat cam totul pentru mine și pentru fratele meu, chiar dacă cu foarte multe greșeli pe care le-au făcut, dar pe care în momentul de față le înțeleg la un cu totul alt nivel față de cum le înțelegeam atunci. Pentru noi și-ar fi dat și viața și sunt sigur de asta.

Ce înseamnă greșeli?

Oh! Păi în primul rând și-au lăsat părinții, mai ales tatăl meu și-a lăsat părinții să intre în familia lor și atunci au fost foarte multe dispute. Tatăl meu fiind dintr-o familie cu un singur copil pentru bunica mea, mama lui el era totul și atunci „cum să dau eu copilul meu altei femei?”. Și astfel între ei au fost tot felul de dispute care, evident, au avut repercusiuni asupra noastră.

Citește și: Moșia Corbeanca sau cum se construiește un business din nostalgia copilăriei a doi prieteni și dorința de a aduna comunitatea într-un singur loc

Am fost bătut când am fost mic deși eram un copil destul de sensibil. Cu siguranță făceam tot felul de greșeli, dar eu am doi copii în momentul de față și nu am ridicat niciodată mâna la ei. Și tot așa. Au fost foarte multe chestiuni de genul acesta pe care le consider normale pentru generația lor care avea acces la un anumit set de informații și erau crescuți într-un anumit stil. Și să nu uităm că una dintre lecțiile pe care mi le-a dat tata a fost – el îmi spune Andrei, nu-mi spune Radu: „Andrei, nu uita că bunicul tău este prima generație de oameni încălțați din România”. Și asta cumva îți pune puțin lucrurile în context când înțelegi nu numai cuvintele, ci și ce se întâmplă în spate.

În ce moment ți-ai ales cariera și ce facultate ai urmat?

Niciodată nu mi-am ales cariera, cariera m-a ales pe mine și eu am o vorbă care este mai așa, mai din Giulești, care spune: „Prost să fii, noroc să ai, Bălăceanu să te cheme” 😀.

Explic. Eu am făcut liceul Neculce, am făcut la clasa de matematică-informatică bilingv italiană. Și la matematică-informatică bilingv italiană nu eram nici uman, nici real, eram o struțo-cămilă. Matematica, informatica și fizica nu m-au atras niciodată pentru că nu am avut nici profesorii care să mă încurajeze. Profesorii de matematică în general sunt reci, nu au skill-urile de comunicare, iar eu sunt fix opusul. Eu sunt atras la nivel energetic, cât și emoțional de oameni care sunt mai deschiși, care pot verbaliza anumite lucruri… Nu aveam nici o șansă să mă apuc să învăț matematica pentru că nu rezonam cu oamenii care îmi predau asta.

Dar aveam și foarte multe cursuri predate în limba italiană. Și atunci mi-am setat eu să intru la facultate. Am avut viață de baschetbalist super faină până în clasa a XII-a când am zis: „Baschetul e super important, dar o să continuu să fac ce ține de mine ca să ajung la o facultate bună”.

Tata îmi spunea că o să ajung să împing vagoane, asta apropo de greșelile făcute de părinții mei. „O să ajungi să împingi vagoane că aia nu-ți place, aia nu-ți place, la aia nu ești bun, capul nu te duce prea mult. M-am resemnat, ești fiul meu, ai crescut la mine în casă, te iubesc”. Acesta era sistemul.

M-am pus pe învățat, m-am transferat la bunicii mei care m-au iubit fantastic – și cei din Piatra Neamț m-au iubit foarte mult, dar pentru bunicii din București am fost totul pentru ei – și la ei nu făceam nimic altceva în afară de a învăța și a face flotări. Am reușit să termin liceul și am luat la BAC niște note care au surprins pe toată lumea. Nimeni nu se aștepta de la „golanul, baschetbalist, #afemeiat”, în concepția lor la momentul respectiv, să ia asemenea note.

În schimb, când a fost vorba de facultate nu mi-am dorit sub nicio formă un parcurs cum au avut tatăl meu, fratele meu sau mama mea, toți ingineri. Și am zis: „Ok, eu mă voi asigura că bila de pe ASE nu va cădea”. Motiv pentru care m-am dus la ASE, am intrat la 3 facultăți, am ales să rămân la Relații Economice Internaționale. Acolo nu am învățat aproape nimic în schimb…

Radu Bălăceanu: „Moscova este o Românie mai mare”

Ai ajuns în Rusia…

Am ajuns în Rusia. Dar stai, cum am ajuns în Rusia?

Eu am vrut la Relații economice Internaționale cu opțional de Italiană. Am intrat, am plecat super fericit în vacanță, am fost la mare, petreceri, toată lumea era happy că reușise nebunul să intre la facultate. Când m-am întors din vacanța mea în septembrie, m-am uitat și eu în ce grupă sunt. Și văd acolo Smirnov, Iuri, Vladimir și așa mai departe. Atunci m-am întrebat care e treaba cu toate numele acestea rusești și când mă uit sus pe listă văd engleză-rusă. M-a luat capul. Cum adică engleză-rusă? De la italiană am ajuns la rusă.

M-am dus la decanat: „Nu vă supărați, cred că s-a produs o extorsiune a unui degajament într-o apă prin care am ajuns la rusă în loc de italiană. Nu sunt două limbi care să semene”. Răspunsul a fost: „da, nu s-a făcut clasă de italiană, motiv pentru care sunteți la rusă”. Am întrebat unde trebuie să semnez pentru transfer pentru că eu rusă, comunism, din astea nu. Am făcut toate formalitățile, nu m-am dus la facultate două săptămâni și la un moment dat, în aroganța mea am zis: „hai mă să mă duc și eu să văd cum e rusa asta, să râd puțin”.

M-am dus la rusă, colegii mei se cunoșteau deja între ei, eu eram cel care nu fusese două săptămâni la facultate pentru că știam că urmează să mă transfer, m-am așezat liniștit în bancă, m-am cunoscut cu toată lumea pentru că fiind extrovert m-am băgat repede în seamă, fără niciun stres și se deschide ușa de clasă și intră o matahală de om, chelios, doi metri în înălțime și în lățime, fost sportiv de performanță și atunci mi-am zis: „Rusă, domnul care urmează să mă lovească în repetate rânduri, nu am nici o șansă să stau aici”. Când a deschis omul acela gura, m-am îndrăgostit efectiv. Nu cred că am cunoscut vreodată o persoană care să aibă mai mult șarm, mai mult tact, de o inteligență emoțională absolut fantastică și de o etică a muncii spectaculoasă. El, de unul singur, a creat relația dintre departamentul de Relații Internaționale al ASE-ului și diverse universități din Sankt Petersburg și Moscova. A fost diplomat, nu știu dacă a fost și cu ochi albaștri, nu m-a interesat asta niciodată.

Mi-a plăcut atât de mult de el încât în ziua respectivă m-am dus și m-am scos de la transfer. Am discutat și cu părinții la momentul respectiv și ei mi-au zis că sunt puțini oameni care știu rusă și care nu provin din republica Moldova, motiv pentru care părea o oportunitate interesantă.

Radu Bălăceanu: „ Mă îndrăgostisem și de limba rusă efectiv, și de cultura rusă și de tot ce însemna grandomania asta pe care ei o au vis a vis de orice. Tot ce au ei acolo este mare”

Dar tu știai rusă?

Eu nu știam rusă, nu vorbeam rusă, nu știam alfabetul, nu văzusem niciodată literele chirilice sub forma pe care urma să o învăț.

Am avut norocul ca în anul II de facultate să accesez niște burse de studiu în colaborarea ASE cu Universitatea Pușkin din Moscova, unde am și plecat pentru trei luni de zile, în primul semestru al anului II.

Moscova este o Românie mai mare pentru că are undeva la 20 de milioane de locuitori neoficial.

Fusesem în afara țării doar de câteva ori, în general cu baschetul și m-a impresionat fantastic. Cu toate acestea am văzut Piața Roșie doar de două sau trei ori în cele trei luni de stat acolo pentru că, deși mergeam la cursuri, era o barieră foarte puternică limba rusă. Eu nu înțelegeam nimic, se preda numai în limba rusă și efectiv profesorii ne desenau pentru că ei, la rândul lor nu știau engleză.

Ce a fost fantastic la facultatea la care am fost? – bine, între timp m-am și îndrăgostit de o rusoaică, în momentul de față fotomodel în Milano. Imaginează-ți un cămin de 14 etaje cu 90% fete.

Rusoaice? 😀

Nu. De peste tot 😀.

Paradis… 😀

Nu! Paradisul era că la parter era bar. Și paradisul cel mai mare era că exista un culoar lung, o anexă a celor două clădiri, prin care ajungeai din cămin la cursuri. Nu-mi aduc aminte foarte multe lucruri din acea perioadă, dar a fost absolut fantastic și super fain a fost că am fost două vagoane de studenți români, atât de la ASE, cât și de la Universitatea București.

Am zis: „ok, e locul unde trebuie să mă întorc”. Am învățat puțin de rusă până m-am îndrăgostit de rusoaica de care îți povesteam mai devreme și cu ea am învățat cel mai bine.

Am spus: „vreau să revin aici, vreau să învăț limba rusă”. Mă îndrăgostisem și de limba rusă efectiv, și de cultura rusă și de tot ce însemna grandomania asta pe care ei o au vis a vis de orice. Tot ce au ei acolo este mare.

De ce n-ai rămas?

Sunt multe motive pentru care nu am rămas. Familia, în primul rând, prietenii în al doilea rând, îmi era foarte dor de ei, eram într-un moment în care nu eram neapărat o persoană de succes – succesul în definiția clasică a românilor – în schimb, nici acum nu m-aș muta când să spunem că am alt statut social și mi-aș permite să fac asta. Diferențe culturale sunt, dar nu la nivelul la care oamenii își imaginează. Imaginea rușilor și a Rusiei în Europa este foarte distorsionată. Eu am foarte mulți prieteni pe care îi iubesc din suflet și care au fost lângă mine când mi-a fost mai puțin bine, care sunt lângă mine acum, când mi-e bine și care au fost lângă mine și când mi-a fost bine, dar și când mi-a fost rău.

Dar să revin la poveste că are o finalitate interesantă. M-am întors în România, am avut scopul declarat de a reveni în Federația Rusă cu aceeași bursă în anul III de facultate. Lucru care s-a și întâmplat. În cele nouă luni cât am stat în România m-am dus la cursuri de limbă rusă, am început să și vorbesc, deja știam alfabetul, așa că mă descurcam.

A venit și a doua plecare care a fost și mai spectaculoasă decât prima.

Am vrut să merg mai departe cu un program de masterat făcut de domnul Jurconi (profesorul meu de la ASE) în colaborare cu Universitatea București.

Am zis: „Ok, vreau la acest master”. Între timp domnul Jurconi a ajuns la pensie și a ieșit din activitate. În momentul în care am aplicat la această bursă, s-a întâmplat ceva fantastic: pentru că reușisem să ajung la Sankt Petersburg în anul III de facultate, m-am cunoscut foarte bine cu cei de acolo și am avut o relație foarte faină cu ei. La momentul la care m-am întors și am vrut să plec la masterat în Rusia, ASE-ul nu m-a mai recunoscut drept student al facultății pentru că erau alte persoane care trebuiau să ajungă acolo și locurile erau limitate. Când le-am dat răspunsul celor din Sankt Petersburg – era probabil cea mai mare facultate economică din Sankt Petersburg – ei m-au întrebat dacă pot să-mi plătesc biletul de avion. Eu am zis că pot să vorbesc cu părinții să văd dacă mă ajută să-mi plătesc biletul de avion și să mă angajez pe vară să mai strâng niște bani. O săptămână mai târziu părinții mi-au spus că mă susțin- repet, părinții mei nu erau deloc într-o situație financiară roz, aveau credite și toate nebuniile, iar bunicul meu din București se ducea pe ascuns să-mi depună bani pe card – și așa am ajuns pentru a doua oară în Sankt Petersburg, unde am stat nouă luni de zile în primul an de masterat și șase luni în al doilea an de masterat.

Acolo mi-am și întâlnit viitoarea fostă soție cu care am doi copii absolut superbi în momentul de față.

Radu Bălăceanu: „Am rămas cu un gust amar după ce am plecat de la Food Panda, dar am reușit să construiesc acolo ceva ce nu mi-am imaginat că pot face”

Rusoaică?

Rusoaică din Kazahstan.

O femeie foarte frumoasă , dar cu valori și mentalitate foarte diferite de ale mele. Cu niște calități absolut fantastice de mamă, dar cu alte minusuri, ca toată lumea și din păcate am ajuns în punctul culminant în care anul trecut am și divorțat. Dar avem în comun acești doi copii care sunt absolut superbi și vorbesc foarte bine și rusă și română. Fetița mea are aproape șase anișori și băiețelul meu are doi ani.

Ce au zis ai tăi când ai plecat de la Food Panda și te-ai făcut antreprenor? Cum să pleci dintr-un loc unde erai angajat cu carte de muncă și unde îți merge vechimea?

Păi am fost „prost și nebun” definiția clasică în viziunea lor a unei persoane care își asumă niște riscuri pe care nu ar fi trebuit să și le asume. Dar asta e situația de normalitate, adică nu consider că a fost neapărat o greșeală.

În schimb eu consider că mi-am jucat cărțile foarte bine și foarte corect în ceea ce privește cariera mea în business, atât în calitate de angajat – general manager la Food Panda, cât și în calitate de antreprenor. Experiența Food Panda pentru mine a fost una fantastic de importantă și extrem de frumoasă.

Radu Bălăceanu: „Eu am fost unul dintre primii oameni care s-au suit în mașină și au început să facă livrări”

Am rămas cu un gust amar după ce am plecat de la Food Panda, dar am reușit să construiesc acolo ceva ce nu mi-am imaginat că pot face.

În momentul în care am revenit în țară, în 2014, după ce lucrasem în Rusia trei ani de zile, am preluat o companie care nu era sub nicio formă procedurată, care avea 8 angajați și care făcea la momentul respectiv 100 de comenzi pe zi.

După cinci ani de zile, când am plecat, această companie avea 150 de angajați, sute de mii de comenzi pe lună, era foarte bine procedurată și se întâmplau niște lucruri în 24 de orașe, de la cele două în care erau prezenți în momentul în care am preluat eu business-ul.

La fel consider că orice business este despre oameni, nu este despre proceduri sau bani, ci despre oameni și mândria lor de a face ceva. Am avut din nou norocul de a avea parte de foarte mulți oameni frumoși, cu care am construit tot ce s-a întâmplat acolo.

Eu am fost unul dintre primii care s-au suit în mașină și au început să facă livrări. La momentul respectiv aveam un Mercedes mare și m-am apucat să fac livrări pentru un restaurant partener ca să înțeleg cu ce se mănâncă serviciul de livrare mâncare. Eram conștient că pentru a ne diferenția în piață, trebuia să venim cu ceva în plus. La momentul respectiv nu existau livrări pe bicicletă, nu exista ideea de market place pentru restaurantele care nu voiau să facă livrare. Așa că m-am gândit că asta e o oportunitate foarte bună de business și m-am suit în mașină și m-am apucat să fac livrări. Am văzut care sunt problemele în bucătărie, care sunt timpii de așteptare, am văzut ce înseamnă să faci livrări. La un moment dat, îmi aduc aminte, făceam o livrare, am parcat mașina și în același timp a intrat cu mine în lift cineva care s-a uitat la mine și la cutia de pizza și m-a întrebat: „Așa face acum Food Panda livrările? Cu Mercedesul?” 😀

De ce ai rămas cu gust amar?

Cu gustul amar am rămas pentru că au fost foarte multe schimbări la nivel organizațional, Food Panda a început să devină o organizație fără suflet, nu am avut parte de aceeași transparență pe care eu am oferit-o și pe de altă parte, ce m-a deranjat cel mai tare este că oamenii cu care eu am construit totul, doar pentru că erau „oamenii lui Radu” au fost vânați după plecarea mea. Și asta nu pot accepta pentru că nu are legătură cu corporatismul, ci cu frustrările unor oameni.

Ce spune tatăl tău azi? Mai mergi la împins vagoane?

Tatăl meu acum o săptămână a venit în acest nou spațiu de producție, a slăbit cu LifeBox 20 de kilograme, mănâncă de la noi de un an și jumătate, aproape doi. Tatăl meu a învățat foarte multe după moartea mamei mele. A învățat ce înseamnă să oferi dragoste atunci când trebuie să o oferi. Să nu-ți reprimi sentimentele de dragoste pentru că așa ai învățat că face un bărbat și nu ai voi să te expui și să te exprimi.

Tatăl meu în momentul de față este foarte mândru de mine, îmi spune asta și cred că avem cea mai bună variantă a relației noastre dintotdeauna.

Poți să-mi faci un top trei al eșecurilor din viața ta?

Cel mai mare eșec al vieții mele este divorțul prin care am trecut anul trecut. Nu pentru că mă consider vinovat, nu pentru că o consider pe fosta soție vinovată, ci pentru că eu sunt un familist convins, mi-am dorit dintotdeauna asta și, deși decizia este potrivită, consider că este cel mai mare eșec al vieții mele.

Pe plan profesional cel mai mare eșec din care am învățat cel mai mult a fost plecarea mea în Sankt Petersburg pentru trei luni de zile, unde am lucrat pe piața de capital în atragerea de fonduri pentru markets.com, care, deși nu făcea nimic ilegal, făcea foarte multe lucruri imorale.

Am lucrat într-un astfel de mediu care m-a învățat foarte multe, dar care mi-a încărcat sufletul cu foarte multe energii negative. Pe de altă parte nu aș fi ajuns persoana care sunt acum dacă nu aș fi făcut asta.

Al treilea eșec a fost lipsa de dragoste pentru fiul meu după nașterea lui, din motive total greșite. Îmi doream un copil, dar pentru că nu mai eram de foarte mult timp bine în relație, am creat o distanță între mine și fiul meu pe care el cu siguranță a simțit-o și care nu ar fi trebuit să existe. Relația cu fiul meu acum este absolut genială, dar acesta ar fi al doilea eșec în topul meu, dacă e să o luăm ierarhic.

Simți că ai reușit în viață?

Oh, nu! Sunt foarte departe de a fi reușit în viață. Cu siguranță acum sunt cea mai bună versiune a mea de până acum, dar mai am multe de învățat.