Radu Ciorniciuc, regizor: „Acasă” este documentarul în care am intrat fără să știu despre nevoia mea de familie și din care am ieșit împreună cu mama fetiței mele, Aster

Radu Ciorniciuc este jurnalist de investigație, unul dintre fondatorii Casei Jurnalistului, primul proiect de jurnalism independent susținut prin crowd-funding  și este regizorul documentarului Acasă, care vorbește despre familia Enache, care a locuit mai mulți ani în Delta Văcărești, o oază de natură diversă și sălbatică, ivită într-unul dintre cartierele muncitorești ale Bucureștiului.

Anul acesta Acasă se vede la TIFF, iar Radu, împreună cu Lina Vdovîi, partenera lui de viață și co-scenarista filmului, cu fetița lor, Aster, filmează în nordul Italiei următorul lor documentar, ce aduce altă lumină aspupra dramei imigranților români și asupra sclaviei deghizate în șansa unei vieți mai bune.

Urmează o poveste despre jurnalism, atrocități, sărăcie dar și iubire, sacrificiu și familie ca proces de căutare de sine.

Unde ești tu exact acum?

Radu Ciorniciuc: Sunt în nordul Italiei și lucrez la următorul nostru film, cu Lina Vdovîi, despre aventura unui muncitor imigrant care încearcă să-și găsească dreptate la locul de muncă și, în același timp, încearcă să-și repare legăturile cu familia, pe care a lăsat-o în urmă acum 20 de ani, când a decis să plece.

Filmăm deja de doi ani la el și acum încercăm să mai tragem ceva, până nu se închid din nou granițele.

De ce ai ales tu acest subiect?

Radu Ciorniciuc: Sunt 8 ani de când lucrez pe subiecte legate de sclavia modernă, dar în tot acest timp am făcut mai mult investigație, asta însemnând că nu prea am reușit să pun ideile creative în față, să construiesc materialele așa cum mi-aș fi dorit.

Am călătorit în toată lumea cu poveștile despre sclavia modernă; când aveam 20 de ani mergeam în fabrici, în ferme, lucram cot la cot cu muncitorii apoi scriam despre experiențele de acolo. Acum însă a fost prima dată când am găsit o poveste cu care să pot lucra independent și pe care să o pot aborda și artistic, cinematografic.

Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare. De ce?

Radu Ciorniciuc: Nu cunosc pe nimeni, prieteni din copilărie, inclusiv familia mea, care să nu fi trecut printr-o poveste a imigrației, după anii ’90, când a fost mai ușor să pleci din țară.

Mama a plecat la muncă de când eram în liceu, părinții prietenei mele au plecat tot așa, practic scări întregi de bloc, cartiere sau localități s-au golit în momentul în care oamenii au putut pleca în vest, la muncă. Cred că e cel puțin o generație marcată de fenomenul migrației economice.

Cred că este prima dată, în ultimul deceniu, când se vorbește serios despre asta în Europa, adică zona care ar trebui să fie stindardul eticii și al respectării drepturilor omului. Însă cele mai grave cazuri de exploatare a omului le-am văzut în cele mai civilizate țări ale bătrânului continent.

Acești oameni, duși de disperarea lor de a găsi de muncă, au nimerit și la angajatori care să profite de pe urma acestei nevoi și să-i exploateze.

Au lăsat în spate familii pentru a găsi un loc de muncă mai bine plătit, iar relațiile de familie s-au deteriorat sau pur și simplu s-au schimbat în moduri pe care nu le-am găsit documentate până acum.

Nu e prima dată când românii trec printr-o migrație, poate nu de dimensiunile acestea și cu un impact similar; au emigrat în America și e de presupus că lucrurile au fost mai complicate acolo, fiindcă trebuie să treci Oceanul pentru a pleca și pentru a te întoarce. Dar spune-mi cât de mult cântărește sărăcia în această dinamică a plecării pentru un loc de muncă mai bun?

Radu Ciorniciuc: Am făcut recent o serie de reportaje pentru televiziunea publică germană despre românii care plecau la muncă în vremea pandemiei. Adu-ți aminte de oamenii aceia care au umplut aeroportul din Cluj și așteptau așezați pe bagaje, câte 5-7 ore, să intre în avion.

Eram exact în plină criză sanitară, și noi, și toată Europa. Una dintre întrebările pe care le puneam atunci era exact asta: „de ce plecați acum? Nu vă e frică de virus?”, iar oamenii îmi spuneau că le e mai frică de sărăcie decât de virus.

Îi dai dreptate acestui om, acestui răspuns?

Radu Ciorniciuc: Este foarte complicat. Răspunsul nu este așa de simplu și nu se rezumă la: „da, are dreptate sau nu, nu are dreptate”.

Nu te întrebam la modul general uman, etic, filozofic dacă omul are sau nu dreptate, ci dacă tu, în forurile interioare, îi dai drepate. Ție ți-a fost vreodată atât de frică de sărăcie?

Radu Ciorniciuc: Absolut. Am crescut cu frica de sărăcie. În anii ’90 țin minte că frigiderul meu era gol, deși vin dintr-o familie de profesori, care ar fi trebuit să fie middle-class. Aveam momente când trăiam disperarea că nu avem resurse să ne acoperim nevoile de bază. Pentru mine asta înseamnă sărăcie. Nu empatizez cu oamenii care-și lasă familia în spate pentru o mașină nouă sau ca să-și mai facă un etaj la casă, deși sunt și foarte multe cazuri de acest gen.

Acum, că sunt părinte, dacă aș fi…. mi-e frică și să zic așa ceva, dar dacă aș fi pus în fața unui frigider gol aș pleca să caut de muncă și să știu că nu suferă copilul de foame sau de lipsa unor lucruri de bază: mâncare, un acoperiș deasupra capului, educație sau sănătate. Fără îndoială aș face asta oricât de greu de suportat ar fi acest scenariu.

Așa stând lucrurile de ce ai avut acea ezitare când te-am întrebat dacă i-ai da sau nu dreptate omului care pleacă, de sărăcie, să muncească în străinătate, când toată lumea stătea în case de spaima unui virus?

Radu Ciorniciuc: Fiindcă nu toată lumea pleacă din cauza sărăciei extreme. Foarte mulți oameni sunt duși de acest miraj, pentru că trăim într-un capitalism în care ni se flutură prin fața ochilor stiluri și moduri de viață aparent indispensabile: o mașină cu extraopțiuni, o casă cu mai mult de un etaj, un acoperiș cu ultimul model de țiglă, o lume care parcă ne face să ne simțim „săraci” atunci când nu avem resurse îndeajuns pentru a obține aceste chestii sclipitoare.

Sunt într-adevăr foarte mulți oameni care pleacă să-și hrănească familia, dar sunt și foarte mulți care pleacă din motivele despre care vorbeam mai devreme și este de ajuns să te gândești la acele povești cu casele monstruoase, goale, păzite de niște bătrâni rămași în urmă și care eventual dorm într-o căsuță mică, lângă.

Nu știu dacă este o caracteristică locală sau se vede și în restul Europei. De asemena, nu știu dacă are mai mult legătură cu capitalismul și efectele lui sau cu spiritul nostru și limitele noastre culturale, în care avem un ego atât de rănit încât trebuie să compensăm cu proiecții de putere din jurul nostru: o mașină mare, o casă gigantică sau haine scumpe.

Dacă cineva e capabil să-și lase familia în urmă pentru o mașină mai scumpă, vorbim mai degrabă de o sărăcie spirituală decât una economică.  

Radu Ciorniciuc: E adevărat, dar și aceasta, ca și celelalte, face parte din acest fenomen mai larg, al migrației economice.

Din păcate, cei care suferă cel mai mult când vin în vest la muncă sunt cei care pleacă din cauza sărăciei extreme, pentru că sunt cei mai disperați, cei mai dispuși să renunțe la demnitate, să lucreze 7 zile din 7, 13 ore pe zi, la negru și să doarmă în barăci. Iar acesta este sacrificiul lor pentru familiile rămase acasă.

Personajul din filmul la care lucrăm acum a trecut prin niște bătăi sistematice, o reală teroare la serviciu, dincolo de un program umilitor de muncă. Când l-am întrebat de ce nu a plecat de la acest angajator abuziv, ne-a spus: „eu, când am plecat de acasă și mi-am lăsat fetele în urmă am jurat că nu o să mă întorc decât atunci când le voi vedea cu facultatea terminată și căsătorite.” Și a reușit să ajungă în momentul în care toate au terminat facultatea și aproape toate s-au căsătorit.

O fi meritat?

Radu Ciorniciuc: E cu două tăișuri povestea asta, fiindcă oferindu-le o educație, le-a lărgit și orizonturile. El a fost un tată balcanic, crescut în vremuri sovietice, super-strict și foarte autoritar. Fetele lui, când au crescut, au călătorit, au studiat și au devenit un pic mai progresiste, au început să-și dea seama că multe dintre traumele din copilărie pe care le-au avut în relație cu tatăl lor le-au afectat foarte mult și continuă să o facă chiar și acum, când au 30 de ani. Și îl aud destul de des spunând: „sper că sacrificiul meu nu a fost în van!”

Apropo de dinamici de muncă, ce anume îl face pe un om să iasă din limitele lui de angajator și să devină un stăpân de sclavi?

Radu Ciorniciuc: Lăcomia și mai e ceva, strâns legat de un fel de a vedea relațiile de putere. Este momentul în care un astfel de om realizează că poate specula o relație pentru a-și crește profitul și pentru a-și manifesta puterea.

E vorba de acest simț barbar din noi, care, dacă nu este stăpânit, ne transformă în niște mici dictatori atunci când venim în relație cu niște oameni care sunt dispuși să facă orice, să sacrifice orice pentru a-și primi banii la sfârșitul lunii.

Desigur, depinde și de educație: nu toți patronii sunt așa, cum nici toți muncitorii nu sunt așa.

Pe de altă parte, inclusiv ideologic, politic este încurajat acest gen de atitudine autocrată.

Vedem bine cum crește un curent nou, de dreapta, care este în mare parte finanțat de antreprenori cărora le convine să existe o narativă împotriva imigranților, tocmai pentru ca afacerile lor să beneficieze de muncă ieftină și de muncitori cărora le e frică să-și ceară drepturile atunci când sunt supuși unor abuzuri.

Când vii dintr-un sat din România, unde abia aveai acces la televizor,  și ajungi la 2.000 de km de casă, eventual după ce ți-ai făcut niște datorii ca să plătești transportul până acolo, ești într-o capcană și-ți zici că trebuie să mai reziști măcar două luni, până faci banii să-ți plătești datoria cînd te întorci acasă.

Am întâlnit foarte, foarte multe cazuri care sunt în această capcană, în care oamenii se trezesc că trebuie să reziste câteva luni, să trăiască și să muncească în niște condiții mizerabile, de 10 ori mai proaste decât trăiesc cățelușii sau pisicile patronilor lor.

Angajatorii nu au nicio problemă cu asta, fiindcă în fața porții fabricii lor există un rând enorm de oameni care abia așteaptă să intre și să-i înlocuiască pe cei care vor fugi la un moment dat.

Este un fenomen despre care România nu vorbește în acești termeni documentați realist. Nimeni, de la politică la presă ori cetățeni, nimeni nu vorbește despre această bucată bună de oameni care sacrifică foarte mult, inclusiv pentru a susține economia țării noastre.

Sigur că există și povești de succes, nu aș vrea să vorbim numai despre zona întunecată a fenomenului.

Săptămâna trecută am fost la o zi de naștere din familia domnului cu care filmăm și am ajuns într-un parc din Verona care era plin de oameni din India, Sri Lanka, Moldova și România. M-am simțit acolo cum mă simțeam când eram mic, prin anii ’90, la Buhuși, și mergeam lângă o pădure unde era foarte multă lume și unde petreceam week-end-ul. Oamenii vorbeau, râdeau, ciocneau un pahar de vin, iar atmosfera asta faină nu am mai văzut-o de când eram pre-adolescenți. Dar am reîntâlnit-o acum, aici, în Italia, unde m-am simțit din nou la mine acasă, în spatele blocului, în Buhuși.

A fost fantastic.

Uite unde s-a mutat România noastră autentică și uite ce face în continuare. Din păcate, aceste imagini nu mai există în țară. Noi nu le mai avem.

Tu te duci ca jurnalist, realizator de film și ai nevoie să te păstrezi obiectiv sau să ai o detașare față de subiect pentru a-ți urma o logică filmică. Dar pe de altă parte ești om și stând față în față cu astfel de atrocități umane nu te zdruncină puțin?

Radu Ciorniciuc: De când am început să fac regie de documentar, de când am început să fac cinematografie mi-am reordonat puțin poziția mea umană față de aceste subiecte.

Acum o săptămână filmam o scenă care pe mine m-a afectat foarte mult, încât au început să-mi curgă lacrimile pe ecranul camerei.

Nu cred în filme care nu sunt făcute cu inima, fiindcă asta este valoarea adăugată a acestor producții, emoția. Nu poți filma, edita, scrie doar cu capul. Dacă nu există o conexiune umană între omul din spatele camerei și cel din fața ei rămâne doar o relație superficială.

Ce văzuseși de te-a zdruncinat atât de tare?

Radu Ciorniciuc: Era un moment în care unul dintre personajele filmului prinde curaj să-l confrunte pe tatăl ei pentru niște situații extrem de grave pe care le-au avut împreună când ea era mică. E un moment în care ea își găsește curajul să se destăinuie unui om pe care nu l-a mai văzut de foarte mulți ani, iar când era copil îl vedea oricum foarte rar.

Pentru mine a fost pe de o parte emoționant că a găsit curajul să spună aceste lucruri, pe de altă parte am văzut acolo începutul unei relații distruse de toți acești ani în care au fost despărțiți și începutul unui reconcilieri.

Tu ai confruntat-o pe mama ta vreodată pentru plecarea ei?

Radu Ciorniciuc: Nu am avut de ce. Eram în liceu când a plecat ea la muncă, eram destul de mare. Familia mea extinsă a judecat-o că a plecat, că și-a lăsat copiii, știi cum se zice. „tu, cu două facultăți te duci să rânești la babe prin Italia?”

Dar eu mă gândesc la ce a făcut ea ca la un sacrificiu pe care nu știu dacă voi putea să-l răsplătesc vreodată, fiindcă dacă ea nu pleca, noi nu puteam continua școala: eu eram la liceu în alt oraș, iar frate-meu era la facultate.

A fost o decizie pragmatică, deși emoțional evident că am suferit destul de mult să o știm departe și cine știe pe unde. A suferit și ea de pe urma acestui fenomen de sclavie modernă.

De ce ai vrut să te faci jurnalist? A fost salvare sau o căutare?

Radu Ciorniciuc: A fost o căutare. Scriam la revista liceului de când eram în generală, fără să-mi dau seama că vreau să mă fac jurnalist. În facultate am avut șansa să-i întâlnesc pe Vlad Ursulean și pe Ștefan Mako și să facem Casa Jurnalistului, iar acolo am avut din nou o mare ocazie să aprofundez „tainele” acestei meserii.

Care sunt „tainele” acestei meserii?

Radu Ciorniciuc: Nu știu, fiindcă la facultate nu am învățat ce am învățat la Casa Jurnalistului, fiindcă acel tip de jurnalism, de profunzime, în care îți dai timp și poți sta câteva luni dacă subiectul o cere, nu era foarte popular în România.

Ce este Casa Jurnalistului?

Radu Ciorniciuc: Era un loc și o nouă metodă de a susține jurnaliștii. Era prima inițiativă de jurnalism independent de la acea vreme.

Contextul era legat de ceva ce s-a întâmplat în 2013: zeci de mii de oameni erau în stradă și protestau împotriva unei companii miniere, Gold Corporation. Compania investise enorm de mulți bani în toată media mainstream din România, așa încât, cînd oamenii au ieșit să protesteze împotriva metodelor lor de extragere a aurului, pentru o bună perioadă de timp nu a existat media care să „acopere” evenimentele. Deși aveam piețe și bulevarde ocupate, nimeni nu relata despre asta.

Așa a pornit ideea unui crowd-funding, a unei campanii care să încurajeze publicul să plătească pentru acest gen nou de jurnalism. Atunci s-a născut Casa Jurnalistului și acest stil nou de susținere a jurnalismului independent.

În plus, atunci am „re-inventat” un anumit stil de lucru, în care munceam în aceeași casă, locuiam în aceeași casă, era un soi de cooperativă de lucru, o formulă de organizare destul de populară în vest.

Dar tot nu mi-ai spus de ce ai devenit jurnalist!

Radu Ciorniciuc: Cred că am fost crescut într-un spirit al dreptății. Bunicul meu matern, Victor, a făcut pușcărie politică, a fost la Canal pentru că nu-și putea ține gura și se bătea cu pumnul în piept pentru ideile lui.

Dacă m-a influențat cineva în viața asta, el a fost, bunicul care avea obiceiul să ne ia după fiecare masă și jumătate de oră sau mai mult ne povestea ceva. Avea un talent extraodinar de povestitor care ne absorbea cu totul, așa încât preferam să stăm să-l ascultăm decât să ne jucăm.

Întotdeauna poveștile lui aveau o morală legată de demnitate și un soi de îndemn simplu să ne opunem abuzurilor. Și cred că de aici a pornit și dorința, nu neapărat asumată conștient, să fiu jurnalist.

De ce ai virat spre regie?

Radu Ciorniciuc: Au fost niște ani în care am făcut doar investigație, în redacții mari, internaționale, cu avocați care aveau grijă ca totul să fie la virgulă. Dar am realizat că ajungeam să renunțăm la imagini, la cadre care pentru mine spuneau toată povestea, erau cele mai sugestive, doar că nu puteau intra din cauza acestor oameni pentru care grija primordială era ca materialele să fie beton juridic, astfel încât să nu existe niciun risc de proces.

Dar, cu banii câștigați din acești ani de jurnalism, am reușit să cumpăr echipamentele necesare și să pot începe să lucrez pe cont propriu, să fac documentar, unde aveam libertate creativă desăvârșită, după niște ani de frustrări de genul celora despre care-ți spuneam mai devreme.

Acasă este primul meu film și trebuia să fie doar un subiect care mi-ar fi luat gândurile de la suferința pe care o vedeam în mod constant. Era ceva pentru mine, pentru sufletul meu.

Această încercare minoră de a face ceva pentru mine s-a transformat într-un film de lung metraj, un proiect destul de mare, care a durat 4 ani.

Ce este Acasă și cum vezi tu participarea lui la TIFF?

Radu Ciorniciuc: Acasă este un film despre o familie care a locuit 20 de ani în Delta Văcărești, într-o armonie aproape perfectă cu natura și care a fost nevoită să se mute și să se adapteze la viața din marele oraș București.

I-am urmărit vreme de 4 ani, în mod special relația dintre capul familiei, Gică, și fiul lui cel mare și este o căutare a acestei familii cu care eu mă identific și cu care empatizez foarte mult.

Adică?

Radu Ciorniciuc: Când am început documentarea  pentru acest film era un moment în care eu îmi căutam liniștea, când înțelegeam că munca și călătoriile fără oprire mă îndepărtează de fapt de familie și de prieteni. Și de mine.

Ce m-a fascinat pe mine la această poveste a fost tocmai dinamica relațiilor din această familie care, dincolo de contextul social foarte precar în care trăiau, erau foarte uniți. Erau o familie.

Care e secretul lor? Noi am început discuția cu sărăcia care dezbină familii. Și tu vii și spui că există și sărăcie care unește.

Radu Ciorniciuc: Nu e un secret, nu este un dat, e ceva ce se cultivă.

Familia vine cu deopotrivă de multe probleme dar și cu multă mulțumire. Omul are nevoie să simtă că este acceptat, că are parte de dragoste, că cineva îi are grija.

Iar dacă această nevoie nu este îndeplinită, omul își îndreaptă resursele și energia spre a primi apreciere din faptul că și-a făcut un etaj în plus la casă sau își cumpără ultimul model de mașină.

Familia și nevoia de acasă, care pentru mine a fost ceva nou, ce am descoperit în acel context, în care aveam 20 și nu mai știu câți ani, m-a făcut să ies din acel proiect cu propria mea familie și să fiu tată. (râde)

Și pentru mine a fost o căutare, în care mi-am dat seama că ce îmi doream era de fapt un proces, iar familia, casa și sentimentul de acceptare, de a fi iubit este un proces în care ele se cultivă și pentru care trebuie să muncești.

Cum te-a schimbat fetița ta, Aster?

Radu Ciorniciuc: Aster m-a schimbat dinainte să apară, de când am început să-mi doresc un copil, de când a apărut nevoia asta de familie.

Există această nevoie? Știam că există nevoia maternă, nu știam că există și cea paternă!

Radu Ciorniciuc: Trebuie să existe, dacă a fost în mine. Poate că trebuie să fac un film despre asta. (râde)

Să faci un copil e ceva extrem de egoist și înțeleg foarte bine argumentul unora împotriva nașterii copiilor. Dar eram și încă sunt într-un moment în care simțeam că în viața mea există încă destul de mult loc pentru încă un suflet, iar eu am destul de mult în mine cât să pot să dau mai mult.

Dar realist vorbind e o luptă. (râde)

Cât are Astrid?

Radu Ciorniciuc: Are 9 luni.

Mai dormiți sau doar filmați, păziți copilul și filmați din nou?

Radu Ciorniciuc: Avem norocul că de când s-a născut doarme 12 ore pe noapte, fără oprire. Avem alte probleme, dar somul nu a fost niciodată una dintre ele. (râde)

Cum v-a schimbat relația?

Radu Ciorniciuc: Ne-a unit foarte mult și ne-a făcut mai puțin egoiști unul față de celălalt.

Nu știu un moment în toți anii de când suntem împreună să o fi iubit mai mult pe mama fetiței mele. Deși evident că există zilnic momente de fricțiune, când eu șurubăresc la ceva, iar copilul plânge sau muncim amândoi.

Lina a muncit continuu și în sarcină și după ce s-a născut Aster. Inclusiv în timpul filmărilor de acum Lina e cu Aster fie în căruț, fie în port-bebe. Iar asta adaugă enorm de mult stres. Dar la sfârșitul zilei ne cerem scuze unul celuilalt și o luăm de la capăt.

Tocmai asta e problema când apare copilul: gândul că unul dintre părinți trebuie să stea acasă cu el, că micuțul te leagă de glie, cum s-ar zice. Și nu iei în calcul că dacă vrei să pleci în Italia la filmări, poți liniștit să iei copilul cu tine! Voi cum ați discutat asta și cum ați ajuns la deciziile astea?

Radu Ciorniciuc: Noi am fost oameni foarte muncitori.

Aș zice că a venit de la Lina ideea, fiindcă era esențial ca ea să vrea asta, mai ales că ai nevoie de ceva mai multă energie și ambiție să poți face ce făceai înainte și cu un copil lângă tine, el fiind un job în sine.

Pe de altă parte amândoi venim din familii conservatoare, cu reguli și modele prestabilite: trebuie să te căsătorești, să faci un copil; iar asta probabil a fost o formă de protest al Linei față de forma de cultură din care vine.

Cred că este un model bun și pentru fetița naostră care primește o alternativă mai potrivită pentru vremurile în care trăim noi acum, nu accea din care venim noi, extrem de patriarhală și anti-feministă.

Cum ați decis să mergeți cu Astrid în Italia?

Radu Ciorniciuc: Păi nu e prima oară. Avea 3 luni când am urcat-o în avion și am luat-o cu noi la Sundance Film Festival, fiindcă nu știam ce altceva să facem.

Am pornit îndoiți la drum, că poate îi facem rău, dar acolo am întâlnit regizori din toate părțile lumii care ne spuneau cum și-au terminat filmele cu copiii după ei. În plus, Aster a fost o legătură foarte bună, fiindcă așa ne-am împrietenit și cu alți părinți ca noi și am mai furat niște secrete.

Ne bucură mult că am luat-o peste tot cu noi fiindcă este foarte sociabilă. Acum, de pildă este în brațele unui domn pe care l-a văzut prima dată. E deja de jumătate de oră acolo și nu pare deloc deranjată.

Când vă întoarceți pentru TIFF și care sunt cele mai îndrăznețe așteptări de acolo?

Radu Ciorniciuc: Sperăm ca pe 3 august să fim la Cluj și să rămânem până la sfârșitul evenimentului.

TIFF este un festival pe care l-am urmărit în toți acești ani, care ne-a premiat anul trecut cu bursa Alex Leo Șerban, iar în acest fel am putut continua filmările la documentarul din Italia.

E prima dată când arătăm filmul publicului din România și avem și mici anxietăți legate de asta, de felul în care el va fi privit aici.

Cea mai îndrăzneață așteptare este ca filmul să fie înțeles, plăcut și dus mai departe de oamenii care îl vor vedea. Aș vrea ca filmul să fie cerut și să călătorească în țară, iar TIFF-ul să fie o rampă de lansare a filmului către satele și orășele din care vin și eu, și partenera mea, în locurile unde este cu adevărat nevoie ca filme de acest gen să ajungă.

 

#TIFF2020, văzut în parteneriat cu #MercedesBenzRO #thebestornothing