BooksLife Stories
BooksLife Stories
Radu Paraschivescu: „Generaţia actuală de politicieni, mai ales de guvernanţi, este deplorabilă ca nivel de exprimare şi te face să-i regreţi, măcar la nivel lexical, pe cei de pe vremea lui Adrian Năstase, deşi ei nu sunt de regretat sub nici o formă”
Ramona Raduly
|Reading time: 20 mins
Share this article

Ce înseamnă să-ţi vorbeşti corect limba? E o chestiune de bun-simţ, de educaţie sau de moralitate să ştii să te exprimi corect în limba română? Adolescenţii de azi se pare că nu prea mai citesc, căci lor nu le spune nimeni că „trebuie”, lor nu le dă nimeni „lectură suplimentară obligatorie” pentru formarea unui vocabular bogat. În schimb, folosesc tot felul de termeni şi expresii preluate din limba engleză, dar şi abrevieri provenite din online. Despre acestea, dar în special despre discursul politicienilor de azi, am povestit într-un interviu lung, dar extrem de interesant cu Radu Paraschivescu. Am vorbit despre Vanghelie, despre discursul actualului guvern, despre modele şi antimodele, dar şi despre fotbal, căci Radu Paraschivescu este un mare pasionat al acestui sport, ba chiar a fost la un pas de a îmbrăţişa o carieră de fotbalist. Cum se împacă fotbalul şi cartea? Ne explică el însuşi mai jos.

M-am gândit mult dacă să-i fac o prezentare, spunându-mi că poate ar fi redundant, însă am ales să vă spun, în caz că nu ştiţi câte face, că: lucrează pentru Editura Humanitas, scrie şi traduce cărţi din limba engleză, are Pastila de limbă la Digi 24, emisiune în care ne atrage atenţia asupra greşelilor gramaticale şi de exprimare, face o cronică TV, are o emisiune săptămânală de carte şi uneori mai este invitat în calitate de comentator sportiv la anumite meciuri (acesta din urmă este alibiul său pentru a se uita „mai mult timp decât trebuie” la meciurile de fotbal).

Limba noastră e o comoară în adâncuri îngropată… O mai găseşte cineva, o mai dezgroapă cineva?

Cum o spuneţi dumneavoastră, au spus-o şi alţii înainte. Acum, rostul comorilor este să fie ascunse spre a fi găsite doar de cel care le-a îngropat. În mod normal, o limbă este o comoară accesibilă, este comoara pe care ar putea să o folosească toţi, comoara pe care ar fi chiar obligaţi să o descopere toţi şi s-o gospodărească aşa cum se cuvine. Ea a fost îngropată în valuri de ignoranţă, de proaste deprinderi nu doar în ceea ce priveşte vorbirea; iar acum se pare că ne lipsesc câteva instrumente cu care putem să forăm şi să aducem comoara asta la îndemâna tuturor. Care sunt instrumentele? Aici discuţia se prelungeşte la nesfârşit. Unul dintre ele este şcoala, altul este autoeducaţia, altul este anturajul şi evident există un cocktail al tuturor acestor ingrediente care ne-ar putea da o reţetă de desecoperire a comorii.

Foto: Laszlo Raduly

Vocabularul tinerilor este invadat de cuvinte şi expresii provenite din limba engleză, dar şi de termeni şi abrevieri din online. Ce limbă vi se pare că vorbesc ei?

Depinde unde cauţi. Dacă te duci într-un liceu de calitate, vei constata că vorbesc şi altfel. Faptul că mai folosesc câte o abreviere, câte un „brb”, câte un „omg” câte un „lol” e inevitabil. Totul e să nu le folosească în lucrări de doctorat, în dizertaţii, în chestiuni serioase. Altfel, e o formă de prescurtare a limbajului care e firească, o fi sau nu o fi goangă nu ştiu şi nu mă interesează, mai periculoase mi se par ticurile din categoria „gen” care îl reproduce pe „like” ca şi cum tot ce apare în America e bun şi trebuie preluat, ticurile din categoria „şi-aşa”. Aud foarte mulţi oameni „am fost la piaţă şi-aşa” şi îmi vine să întreb: „Şi-aşa, ce?”. Cu privire la invazia englezismelor, ea era anunţată. Fără unele dintre ele nu se mai poate („marketing” e un englezism, „computer” la fel, chiar dacă putem să spunem „calculator”). Însă în momentul când ai cuvinte limpezi în limba română şi le înlocuieşti cu nişte barbarisme, atunci ai o problemă. În momentul când spui „mentenanţă” în loc de „întreţinere”, din punctul meu de vedere, lucrurile încep să se strice. În momentul în care nu mai accepţi, nu mai eşti de acord, ci achiesezi, se cheamă că eşti puţin snob. Sigur, există mai multe limbi române, există afacereza, există legaleza, există vangheleza, sunt un milion. Nu am totuşi sentimentul că invazia de englezisme este de necontrolat. Cred că ea poate fi controlată cu tact, cu discernământ, cu măsură. Riscul aici este să te întorci la limbajul neoşist în care nu mai spui „sutien”, spui „ţâţarniţă”, nu mai spui „cravată”, spui „gâtlegău” şi te faci de râs. Devii caraghios, aluneci în Alecsandri, în poporanism, în alte lucruri. E o invazie? E, categoric. Nu putem lupta împotriva ei cum luptă francezii, de pildă. Francezii au un naţionalism în general şi un naţionalism lexical în special care îi face să lupte pe toate fronturile şi să spună „mouse”-ului „souris”. Noi nu o să-i spunem „şoarece” că ne ia lumea cu pietre. Nu putem face aşa ceva, ne-ar sta foarte prost, şi nici nu suntem o naţie cu panaşul Franţei, cu anvergura ei, suntem o ţară micuţă şi atunci preluăm. Preluăm şi cu un fel de foame a celui care acum 30 de ani nu prea avea ce şi de unde să preia. Marile noastre triumfuri erau antena de pe bulgari sau sârbi, nicidecum plecatul în străinătate ca să-ţi iei cărţi în limba engleză. Or,  lucrurile trebuie privite totuşi cu înţelegere.

Greşiţi vreodată?

Da. Sigur. Nu are rost să fii ipocrit sau atât de autoiubăreţ, încât să spui că tu nu greşeşti.

Vi se întâmplă vreodată să aveţi un cuvânt în minte şi să vă întrebaţi cum se scrie?

Mai degrabă nu.

Un plural?

Pluralele astea în faţa cărora avem dubii sunt pe de o parte consecinţa unei limbi care are mai multe excepţii decât reguli, a unor dicţionare care se autocontrazic de la o ediţie la alta, iar pe de altă parte a unor vorbitori publici care au adus în atenţie forme incorecte, care au fost apoi preluate ironic de presă, vehiculate de zeci de ori, aşa încât acum nu mai ştii cum se spune corect: „almanahuri” sau „almanahe”, „succesuri” sau „succese”, „servicii” sau „serviciuri”.

Se întâmplă câteodată să mă surprind greşind, să-mi dau seama că mi-a ieşit porumbelul şi că nu mai am cum să-l aduc înapoi. Totul e să nu faci o criză din asta şi să ştii că în permanenţă eşti supus greşelii.  Totul e să nu fii agramat, totul e să nu fii analfabet şi totul e să nu fii prost, totul e să vrei să te îngrijeşti, să ai grijă de toaleta ta mintală.

Unde întâlniţi cele mai multe greşeli gramaticale, cele mai multe greşeli de exprimare? În ce medii?

În toate. Greşelile de exprimare sunt democratice. Cum e moartea, cum e boala, cum e cancerul şi cum e prostia. Pe astea le găseşti peste tot. Există medici agramaţi, există oameni care apar în presă, care apar la televizor, care scriu şi comit greşeli feroce, oameni care formează opinii, dar care formează şi proaste întrebuinţări ale limbii. De politicieni nu mai vorbesc. Nu aş şti să aleg un segment anume. Cunosc profesori şi inspectori pe ţară care vorbesc cu „decât” şi cu „care” în loc de „pe care”. Faptul că lucrurile astea se întâmplă într-un şantier nu constituie o problemă, faptul că se întâmplă într-un for academic, da. Există zone în care e de aşteptat ca oamenii să comită greşeli de exprimare.

Cum sună pentru urechile dumneavoastră discursurile politicienilor? Le ascultaţi?

Câteodată. Acum am privilegiul de a ţine un fel de cronică TV pe site-ul Digi 24, aşa că trebuie să mai ascult şi aşa ceva.

Sună prost, dar felul cum vorbesc păleşte pe lângă ceea ce fac. Ai prefera să ştii că sunt agramaţi dacă fac lucruri bune. Dar îi vezi (poate nu pe toţi) că merg într-o direcţie proastă, în care ne duc şi pe noi, şi mai vezi un lucru: că nu pot vorbi bine câtă vreme gândesc prost. Iar faptul că vorbesc prost este consecinţa unui fel şleampăt de a gândi. Sunt destul de rare cazurile în care cineva gândeşte cristalin şi vorbeşte prost, mai degrabă felul în care vorbeşti e o reflectare a felului în care gândeşti. Nu clasific în funcţie de culoare politică. Mi s-a spus la un moment dat că am ceva cu PSD-ul şi recunosc că am, sunt un om care arată mai mult greşelile PSD-ului decât ale altora. Dar am explicat: „Oameni buni, sunteţi mai mulţi decât ceilalţi. Vă lăudaţi cu faptul acesta de 30 de ani, că sunteţi partidul cel mai numeros. Prin urmare, greşiţi cel mai des. E o chestiune de statistică şi de aritmetică simplă”

Mie mi se pare că, de la Vanghelie încoace, actuala guvernare ne-a oferit cele mai multe perle…

Vi se pare pentru că aşa e. Vanghelie era un caz, era o categorie. El era un fel de caz aparte şi în partid, şi pe scena publică. Avea şi background-ul acesta de om venit de acolo, din negura cartierelor, de om cu şcoala vieţii, şi se şi lăuda cu povestea asta, era un om care combina afabilitatea cu mârlănia şi cu frauda. Le-a combinat foarte bine. Însă ceea ce spuneţi e perfect adevărat. Generaţia actuală sau seria actuală de politicieni, mai ales de guvernanţi, este deplorabilă ca nivel de exprimare şi te face să-i regreţi, măcar la nivel lexical, pe cei de pe vremea lui Adrian Năstase, deşi ei nu sunt de regretat sub nici o formă şi nu sunt de angelizat. Am auzit afirmaţii de genul „Ponta era altfel”. Nu era deloc altfel, vorbea mai corect gramatical, asta e altceva. Însă îţi vine să spui: ăia de pe vremuri, de la începutul anilor 2000 sau de la începutul anilor 1990, măcar aveau şcoală. Există această circumstanţă atenuantă a BAC-ului luat pe bune, a unui examen la facultate susţinut pe bune şi a unei lucrări de doctorat neplagiate, ceea ce a ajuns să fie o virtute. Acum se vorbeşte înfiorător în ceea ce-i priveşte pe guvernanţi, în zone unde nu s-ar cuveni să se întâmple aşa ceva. Ministrul Educaţiei este un om needucat lexical, este un om care taie „pamblici”, care face tot felul de năstruşnicii în vocabular şi care este ocupantul scaunului de ministru. Prim-ministrul este agramat şi mai sunt şi alţii pe acolo. Nu mai vorbesc de ministrul Agriculturii. Acesta este varianta blajin-metafizică a lui Marian Vanghelie şi cu un alt pigment. Ministrul Agriculturii este un tip care trebuie preluat cu reportofonul în totalitate. Din el nu poţi decupa, trebuie luat în bloc şi lăsat posterităţii. O serie de volume antologice ale lui Petre Daia. Şi mai trebuie să ai grijă tu ca redactor să nu intervii deloc, ceea ce e foarte greu.

Seria de guvernanţi de azi mă tem că a atins pragul de jos al confuziei şi al lipsei de nuanţă (deja asta e o fiţă, să vorbeşti de nuanţă şi de stil la nişte oameni care nu ştiu să rostească diverse cuvinte. L-am auzit pe premier spunând „Brixit”).

Vi se pare că a vorbi corect româneşte este o chestiune de bun-simţ?

E, cred, una dintre formele elementare ale patriotismului, pentru că se vorbeşte atât de mult şi de găunos despre patriotism, încât ajungi să te întrebi ce înseamnă. Cred că unul dintre felurile prin care poţi să arăţi de unde vii este să vorbeşti corect limba. Nu cere nimeni performanţă oratorică, nu cere nimeni unui pompier sau unui şofer de autobuz să aibă discursuri de for roman. Eşti însă obligat să încerci să te pui la punct. Asta ţine de toaleta fiecăruia şi de felul în care el se arată în lume. Aşa cum nu e frumos să vii cu chiloţii pe deasupra pantalonilor, tot aşa e preferabil să-ţi vorbeşti limba măcar cuviincios, decent, să consulţi dicţionarul în momentul în care ai dubii. Aici atingem o problemă dureroasă pentru că mulţi nu au dubii.

Să fie şcoala românească prima vinovată de greşelile de limbă?

Acum nu ştiu, fiindcă nu mai am legături cu şcoala, pot doar să bănuiesc. Bănuiesc că una dintre explicaţii este seria de experimente din învăţământ. Pe urmă, o altă explicaţie este felul în care se merge în continuare pe acumulare de cunoştinţe neprelucrate, pe asimilare mecanică. Încă se poartă comentariile, încă se face trafic cu ele. Este păgubos pentru că şcoala trebuie să te înveţe să gândeşti, să te descurci şi să-ţi explici. Apoi, profesorul şi-a pierdut rolul de busolă pentru că există internet, pentru că există Wikipedia, care este doldora de greşeli, pentru că există televizorul, care pune şi el în undă tot felul de greşeli şi între a crede un profesor şi a-l crede pe cel de la televizor, elevul îl va crede pe cel de la televizor. Toate lucrurile acestea combinate fac din şcoală un posibil vinovat. Nu spun că e vinovatul prim, că e vinovatul cel mai grav, e unul dintre vinovaţi.

Vi se pare că ducem lipsă de modele?

Avem destul de puţine modele care se arată, care se lasă văzute. Avem în schimb un surplus de antimodele, pentru că e foarte uşor să le arăţi. Mai ales dacă vorbim de presă; un antimodel are vânzare mai bună şi expunere mult mai mare. Asta e povestea care se învăţa înainte la Jurnalistică, nu ştiu dacă se mai învaţă şi acum: binele se vinde rău, răul se vinde bine. De aceea avem ştirile de la ora 5, de aceea avem emisiunile tabloide nocturne, care sigur că au rolul lor şi au o latură de parodic pe care nu toată lumea o înţelege, dar care propun şi asemenea antimodele preluate fără discernământ de diverşi privitori care nu au bagajul necesar să vadă dincolo. Spun asta pentru că mulţi îl înjură pe Capatos şi îl fac un mare agent al kitsch-ului, un poluator al atmosferei publice şi aşa mai departe. Cine e pregătit să vadă dincolo de cadrul emisiunii va vedea că lucrul pe care îl face Capatos, dincolo de rating-ul emisiunii, este şi să arate lumii cât de proşti pot fi oamenii, şi cât de falşi, şi cât de goi pe dinăuntru, şi cât de ridicoli. Are o vitrină, o curte a miracolelor în care apar tot felul de creaturi. Depinde cui le arăţi. Mult mai uşor e să te laşi contaminat. Există oameni fără mari posibilităţi intelectuale şi fără mari posibilităţi materiale, care vor să fie ca X sau ca Y.

Antimodelele surclasează clar modelele. Ai şi modele, ai avut şi înainte. Aş vrea să întreb dacă l-aţi văzut vreodată pe Alexandru Pesamosca la televizor. Nu l-aţi văzut, nu aveaţi cum. A fost un medic enorm, un pediatru uriaş, care opera şi în condiţiile în care era grav bolnav şi nu se mai putea mişca, şi care ajunge să fie regretat şi evocat postum deşi, când trăia, nu prea s-a înghesuit lumea să-i ia interviuri, să-l arate la televizor. Există o mulţime de medici excepţionali care nu apar la televizor. Dacă îţi vine un mare neurolog să-ţi vorbească despre nu ştiu ce descoperire, nu se uită nimeni. Lumea vrea bătaie, vrea fotbal.

Dacă îţi vine un estetician şi…

Da, dacă vine şi-ţi spune că vă putem pune nişte ţâţe de rupeţi Hollywood-ul, atunci fireşte că va fi invitat în serial. Există moda asta a personajelor invitate foiletonistic, avocaţi, sau oameni care susţin că sunt avocaţi, divuţe, divulete, divuşcane, nu ştiu cum să le zic, care apar aşa în serial, câte 30 de nopţi la rând. Marcel Toader a apărut la un moment dat patru luni. Nu ştiţi cine e Marcel Toader, nu vă uitaţi.

Nu am pierdut nimic?

Nu mult. Este un personaj care a apărut la Kanal D şi-şi spăla rufele în public. Şi erau multe rufe de spălat, de unde şi prezenţa lui torenţială. Sigur, nu pe gratis. Oamenii aceştia sunt tot antimodele.

Foto: Laszlo Raduly

Am cam ajuns să nu ne mai uităm la televizor…

Dumneavoastră. Eu mă uit. Cum spuneam, am o cronică de făcut. Dar mă uit şi dintr-un fel de răzbunare pe anii 1980, când aveai două ore de program şi când ai fi vrut să ai şi manele, şi concurs de ţinut ouă pe linguri, şi trântă cu piedică. Ai fi vrut să ai orice şi nu aveai. Unii încă simt nevoia să se răzbune. Pe urmă, sigur că ne place să căscăm gura, nu recunoaştem fiindcă suntem ipocriţi, dar ne place să vedem răul altuia, ne place să ne mai uităm pe gaura cheii la câte o picanterie, la câte o indiscreţie. Ne place să ne comparăm viaţa scutită de nenorociri cu nenorocirile altora, cu viaţa altora.

Citeam că sunteţi pasionat de sport, în special de fotbal…

Da, ştiu, nu par. Am şi jucat forbal.

Nu era mai uşor să îmbrăţişaţi o carieră sportivă? Poate era mai sănătos…

Da, îţi dădea speranţe de longevitate, asta în mod sigur, dacă nu-ţi dădea unul cu o minge în cap şi nu făceai mai ştiu eu ce pe creier. S-a pus problema la un moment dat, când eram în gimnaziu şi când tata mă vedea că bat mingea cinci ore pe zi. Am cochetat cu ideea de a mă duce la fotbal la nivel profesionist, jucasem două meciuri la Agronomia Bucureşti şi puţin la juniori, la Sportul Studenţesc. Am venit odată acasă de la un antrenament şi i-am pus problema tatălui meu: Ce ar fi dacă aş face eu şi fotbal (la mine nu era sau-sau, era şi-şi)? Mi-a spus: „Decât să faci două lucruri prost, mai bine fă unul bine. Pe care-l vrei tu”. Eu nu eram emancipat, eram destul de stângaci şi destul de self-conscious, cum spun englezii, şi destul de conformist. Conformismul mă obliga să mă gândesc la ce ar zice nu doar părinţii, ci şi prietenii părinţilor mei, aflând că eu, care luasem premiu atâţia ani, m-am hotărât să dau cu piciorul în minge în loc să deschid cărţi. Nu ar fi toţi decepţionaţi? Ba da. Decepţia lor nu i-ar amărî pe ai mei? Ba da. Şi atunci nu ar fi mai bine să sufăr eu decât să sufere toată lumea? Ba da. Am ales cartea. Nu ştiu dacă am ales bine. Din perspectiva cititorilor nu ştiu dacă am ales bine, din perspectiva mea am ales bine. Am regretat o vreme atunci, câţiva ani chiar acut, pentru că fotbaliştii mai plecau pe afară. Tata încerca să mă consoleze şi îmi spunea: „Vezi-ţi de treabă, că ăia nu ştiu ce văd”. Regretele s-au topit pentru că mi-am dat seama că acesta e drumul meu şi pentru că de vreo doisprezece ani am început şi eu să mă plimb.

Dat fiind că sunt mulţi care se întreabă cum se împacă cele două, eu spun că sunt perfect compatibile. Dacă îţi place fotbalul nu înseamnă că trebuie să fii cretin.

Observăm că în societatea de azi, unde tehnologia este tot mai dezvoltată, foarte puţini oameni mai citesc şi mă refer în special la tineri. Când eram mici, eram îndemnaţi să citim ca să ne dezvoltăm vocabularul…

Şi dacă stai în Ferentari îţi dezvolţi vocabularul. Reţeta standard asta este, dacă vrem să căutăm o reţetă. Se citeşte mai puţin… unii spun că da, alţii spun că nu, alţii spun că e normal să fie aşa. Mă înscriu în această ultimă categorie: da, şi este normal să se citească mai puţin pentru că ziua are tot 24 de ore şi, faţă de acum 20-30 de ani, variantele de loisir s-au modificat spectaculos. Înainte (asta era şi vorba de pe vremuri) dacă aveai curent citeai, pentru că la televizor nu aveai ce să vezi, iar dacă se lua curentul făceai copii. Acum sigur, în momentul în care ai reţele de socializare, ai televiziune prin cablu, ai baruri, ai viaţă de noapte, viaţă culturală, viaţă publică, timpul pe care îl rezervi cititului poate să scadă. Se întâmplă şi în alte locuri, e adevărat, în alte procente. Eu sunt un fanatic al cititului, dar nu recomand forma asta de fanatism nimănui. Am o formaţie profesională care mă obligă la aşa ceva, dublată de o pasiune pe care am dobândit-o de mic. Sigur, dacă nu citeşti rişti să nu mai poţi transmite informaţiile şi experienţele pe care le ai, rişti să te întorci în comunităţile tribale, unde stai în jurul focului dacă ştii să-l faci şi povesteşti mituri, rituri, eresuri. Acesta e tabloul dramatic. Tabloul idilic este al târgurilor de carte la care se înghesuie lumea pentru sesiuni de autografe, pentru lansări, pentru a da mâna cu celebrităţile, căci există şi acest fenomen. După ultimele sondaje, arătăm cel mai prost din Uniunea Europeană, citim cel mai puţin, cumpărăm carte cel mai puţin şi avem un procentaj alarmant de analfabeţi funcţional, oameni care ştiu să citească, dar habar nu au ce citesc.

Citim mai puţin… sunt şi nu sunt de acord, depinde din ce unghi te uiţi. Eu merg cu metroul şi văd multă lume care citeşte. Că unii citesc „Click” sau „Libertatea”, că alţii citesc carte pe suport de hârtie, foarte bine. Dar sunt şi alţii care citesc de pe Kindle, de pe E-reader, tot citit e şi acela. Nu cred că e important cum citim, ci obiceiul.

Adică e important şi că citim din Facebook?

Da, sigur. Câtă vreme ai glanda asta activată a curiozităţii de a parcurge un text, lucrurile sunt ok. Apoi intervine chestiunea psihologică a valorizării unui text, căci poţi să citeşti o năzbâtie, sau poţi să citeşti o intoxicaţie, sau poţi să citeşti un fake news, asta e altceva. Câtă vreme tu păstrezi deprinderea şi ea vine însoţită şi de o plăcere, lucrurile arată ok. Există catastrofiştii de meserie, care tot anunţă de câteva decenii moartea cărţii. Nu o să mai avem coperte, o să rămână doar ediţiile de bibliofili, o să citim de pe ecrane, nu o să mai întoarcem pagini, o să apăsăm pe butoane, nu o să mai umezim degetul ca să dăm pagina (acesta este un gest de o ţopenie cosmică şi îi detest pe toţi care-l fac), ci o să ne holbăm într-un monitor. E normal să se întâmple aşa. Ce facem, ne întoarcem la papirus, la tăbliţele de argilă? La un moment dat, codul acesta o să se transforme în altceva, poate peste 3000 de ani o să se procedeze telepatic. Spaima nu e legată de schimbarea cadrului şi a suportului, spaima e legată de dispariţia obiceiului de a citi. În momentul în care acel obicei va dispărea, atunci vom avea o problemă.

Puteţi să-mi daţi trei exemple de greşeli de neîndurat pentru urechile dumneavoastră?

„Ca şi” este una. De câteva ori am spus că mănăstirea Caşin trebuie rebotezată „mănăstirea Ca şi”. E o formă de ţopenie şi de fals rafinament, de falsă distincţie a exprimării. Oamenilor care spun „ca şi” li se pare că sunt elevaţi. La fel ca „servitul mesei”. Ce serviţi? Nu servesc nimic, că nu sunt chelner. Eu mănânc. Când o să fiu ospătar o să servesc, până atunci iau prânzul. De aici şi formulările din ziare „tricolorii au servit prânzul…”. Bieţii de ei, au ajuns chelneri. E greu să alegi trei. La egalitate ar fi „care” în loc de „pe care” şi „decât” în loc de „doar”. Se greşeşte atât de des în zona asta, încât cred că nu e departe ziua în care se va renunţa la prepoziţia din acuzativ şi se va folosi oricare dintre „decât” şi ”doar”, la un moment dat gramatica o să se predea. Şi Academia la fel.

Care este definiţia paraschiveniei?

E un ricoşeu din parascovenie. Am zis să încerc un joc de cuvinte folosindu-mă de numele meu. Parascovenia este o drăcie, o năzbâtie, o aiureală, câteodată un moft. Paraschivenia e ceva care pleacă de la un episod pe care îl pun în pagină şi pe care încerc să-l ambalez în tuşe ironice fără să fie moralizatoare.

Sunteţi un grammar nazi?

Unii spun că da, dar sunt relativ puţini. Să definim, ce e acela un grammar nazi? Un aşa-zis grammar nazi nu este un om care se împotriveşte importului de englezisme, franţuzisme şi alte lucruri de genul acesta. Este un om care crede că şi în limba română, ca în orice altă limbă, e nevoie de o regulă. Regulile sunt nesuferite. Ele ar trebui să fie incolore, inodore, insipide, dar cred că oamenilor le sunt antipatice pentru că ele normează, stipulează, deci constrâng. Te pun în situaţia de a purta un corset despre care simţi că nu ţi se potriveşte. Numai că fără reguli am fi pierduţi, la fel cum am fi pierduţi dacă am merge pe linia sincerităţii depline, fără nici o precauţie. Lumea s-ar prăbuşi în două minute. Aşa e şi cu regulile. Eu pledez pentru reguli pentru simplul motiv că nu se poate fără. Aşa cum există reguli în jocul de pocher, aşa cum există reguli în alegeri, în trafic, tot aşa e nevoie de reguli şi în limbă. Eu pledez pentru regulile elementare, care te ajută să fii mai bine înţeles, pe de-o parte să vorbeşti mai frumos, pe de altă parte să nu renunţi la categoria de stil şi la clasa unei limbi, şi, cel mai important, să fii înţeles corect. Mi se spune: nu contează cum te exprimi, câtă vreme mesajul ajunge unde trebuie. Eu răspund: contează. Pentru că mesajul poate ajunge pervertit din cauza unei greşeli şi dau mereu exemplul cu „Maria are o colegă care o ajută la lecţii” şi „Maria are o colegă pe care o ajută la lecţii”. Dacă tu spui „care” şi te gândeşti la „pe care”, transmiţi exact opusul mesajului pe care vrei să-l transmiţi. Asta e toată povestea. Dacă asta înseamnă grammar nazi, da, atunci sunt. Dar nu cred. Nu caut să impun nişte lucruri, ci pur şi simplu arăt  de ce e important să fim atenţi la ele şi să le respectăm.

BooksLife Stories
Share this article