Radu Popa, de la explorator cu barca pe Marea Neagră, la căutător al vieții pe Marte, la NASA

Radu Popa are 61 de ani, este biolog și profesor universitar, locuiește în Los Angeles, este obsedat de cunoașterea originii vieții și caută dovezi ale vieții pe Marte.

Și-a construit, fără niciun ajutor calificat, o barcă cu pânze și a ieșit pe mare, a studiat bacteriile care produc aurul proștilor, a ajutat la cercetarea peșterii în care vietățile supraviețuiesc de zeci de mii de ani fără lumina soarelui, iar acum se pregătește pentru a studia din nou solul planetei Marte, în căutarea de dovezi că viața, marele Mister, există.

Povestește-mi contextul în care ai ajuns la NASA.

Aveam 36 de ani, eram la 4 ani de la Revoluție, lucram cu Cristian Lascu și cu Șerban Sârbu la Peștera Movile și s-a ivit ocazia să plec la un master în SUA. Nu mi-a dat prin cap că am să ajung chiar la NASA. M-am gândit că voi ajunge ecolog sau biolog.

Eram ecolog în România, la Institutul de Speologie, dar mi-am dat seama că nivelul educației mele și nivelul de performanță nu aveau nimic de-a face cu potențialul meu real. Eram sub-antrenat.

Munceam la Peștera Movile și descopeream în fiecare zi lucruri noi dar, când era vorba să publicăm, nivelul de descriere a ceea ce trebuia să publicăm era atât de precar încât ne era rușine. Era ca și cum am fi descoperit o mină de aur dar cinci ani de zile am fi scurmat cu lopata fără să fi scos măcar un gram de aur.

Ce este Peștera Movile?

Pe Pământ toată viața este legată de energia venită de la soare. În Peștera Movile nu este așa. Acolo toată energia vine din sursă geologică.

Bogăția de viață care există în peștera Movile depășește orice imaginație.
Ce vezi într-o peșteră oarecare când intri? Noroi mult, pământ și eventual câte o ființă vie. Și, dacă ai noroc, o lăcustă leșinată care se târăște pe pereți. Foarte rar vezi viața așa cum o interpretăm noi.

În Movile nu e așa. Toată suprafața lacului din peșteră este acoperită cu o mâzgă de bacterii care colcăie de viață. Și, de jur împrejur, în sala lacului, pe peretele peșterii mișună gângănii: miriapode, scorpioni de apă, lipitori, râme.
Te simți ca într-o junglă de verdeață după ce ai evadat din Sahara.

La momentul acela, Movile era prima peșteră de acest fel descoperită în lume. În plus, găsisem acolo o abundență de viață cu totul neobișnuită. De ce spun asta? Să zicem că într-o peșteră obișnuită găsești una sau două specii de muscă, lăcustă sau mai știu eu ce gâză. În Movile găsești 40 de specii de-o dată. Practic, nicăieri în lume nu mai există așa ceva.

Peștera a fost descoperită oarecum întâmplător, în timpul unor lucrări de foraj, care aveau scopul să descopere goluri subterane periculoase. Și chiar de atunci cercetătorii și-au dat seama că era ceva neobișnuit. Dar prin anii 80, după entuziasmul inițial al noilor specii descoperite, puțul s-a colmatat și nu s-a mai ocupat nimeni.

După Revoluție ne-am apucat din nou să o studiem: Șerban Sârbu, care se întorsese din Cincinnati, unde era student, eu, Cristian Lascu și alți speologi inimoși. Au început să se adune date din ce în ce mai numeroase care dovedeau că vorbeam despre o peșteră extraordinară pentru știință chiar la nivel internațional.

Am primit sprijinul SUA printr-o serie de granturi de cercetare, iar studiile pe care am început să le publicăm se dovedeau extrem de vizibile. Efectul imediat a fost că au năvălit toți străinii peste noi și toți voiau să lucreze la Peștera Movile.

Cum te-a propulsat această descoperire?

Cinstit să fiu, ca cercetător în timpul comunismului devenisem cam apatic. Eram un fel de cal de curse care zăcea nefolosit în grajd. Nu aveam ce să fac. Nu aveam subiect de studiu, nici mijloace.

Peștera Movile era un subiect uriaș pentru că așa ceva nu exista nicăieri în lume. Dacă vorbeai la o conferință despre ea toți erau cu gura căscată.
Eu am avut un noroc chior cu Peștera Movile. Altfel cred că și acum aș fi numărat oile prin munții Retezat.

De ce ai ales biologia?

Greu să spun. Cred că am început de mic să adun fluturi și gândaci și, mai târziu, am fost foarte fericit să aflu că există o facultate care chiar despre asta te învață.

Nimeni din familie nu avea vreo aplecare spre biologie: mama era profesoară de sport, fratele meu inginer, iar sora și tatăl meu erau economiști.

Citeam cărți cu exploratori, Darwin în insula Galapagos, Humboldt pe Orinoco sau Livingstone în Africa. Și probabil, cum exista tiparul biologului cu plasa de fluturi alergând prin pădure, am suprapus această preocupare cu explorarea.

Și cum a apărut barca în viața ta?

Probabil tot din dorința de a explora.
Prima barcă am construit-o la Călărași, unde fusesem repartizat după facultate. Eram profesor de biologie la Liceul Agricol din oraș. Și, împreună cu fratele meu și cu un văr, am cumpărat lemne, pânze, catarg, am construit barca și am dat-o la apă. Am obținut aprobare de ieșire pe mare, am plecat de la Călărași pe Dunăre, pe brațul Sulina până în gura mării, apoi pe mare, până la Constanța și înapoi la Călărași. A fost cea mai lungă expediție a noastră.

Mai târziu, când am ajuns la Institutul de Biologie și lucram ca ecolog în Delta Dunării, am vrut o barcă mai mare.
Am găsit o corabie pescărească, abandonată la cherhanaua din Sulina. Știam că suporta catarg și pânze și mi-am permis să vizez, ca Radu Tudoran, în Toate pânzele sus, dacă nu pot să fac biologie, măcar să devin explorator.

Și cât de departe mergeau visele tale de aventurier?

Realitatea este că explorarea costă foarte mulți bani. Așa încât, aspirații mai mari decât de a ieși la gurile Dunării și poate pe Bosfor, ca apoi să mă întorc pe Mare nu prea puteam avea. Deci biata barcă din Sulina era condamnată să fie un fel de troacă de mers pe lângă mal.

Asta nu m-a oprit să muncesc pe brânci la ea. Iar tocmai când eram eu mai prins în construcția ei, apare Cristian Lascu să îmi propună să mă mut de la Institutul de Biologie, la cel de Speologie. I-am spus că nu pot să plec pentru că aveam un proiect: Barca. „Vii cu tot cu barcă!”, a zis el. Până la urmă, nu am mai reușit să o terminăm fiindcă a venit Revoluția. Iar la 4 ani de la Revoluție am plecat în State.

Și cu barca ce-ai făcut?

Am abandonat-o și din acel moment nu am mai vrut să știu de ea. Prea dureros să te întorci la visele trecutului.
Nu am mai văzut-o niciodată. Am aflat de la prieteni că barca a ajuns să fie dată la apă și că este în Tulcea, dar nimic mai mult nu mai știu.

De ce te-ai atașat de subiectul originii vieții, o temă extrem de generoasă și științific și filozofic?

Cred că vine din nevoia pe care o aveam în România de a evada din cotidian.

Eram pe vremea lui Ceaușescu și căutam un subiect suficient de profund, ca dificultate, împingerea limitelor, dar și ca însemnătate pentru știință. Am fost întotdeauna interesat de problema originii vieții. Așa am trăit, așa voi muri. Este motivul pentru care toate proiectele le-am direcționat în acest sens.

La originile vieții nu a existat fotosinteză, totul a fost bazat pe energie chimică. Întregul interes pentru a înțelege cum s-a organizat viața nu se poate duce înspre întrebarea cum a apărut clorofila ori frunzele, ci cum au apărut reacții chimice care pot scoate energie din piatră seacă.

Când eram încă în țară și lucram la Peștera Movile am descoperit și am studiat niște bacterii care produc un mineral numit pirită, o sulfură de fier care, din cauză că este galben-aurie, se mai cheamă și aurul proștilor. Nimic neobișnuit până aici. Dar, în acel context am ajuns la o conferință în Atlanta, unde, printre tot felul de curioși, a venit cineva care m-a tras de limbă suficient de mult. Dar cam atât. Câțiva ani mai târziu, când eram student la Cincinnati găsesc un anunț că se caută doctoranzi la NASA, în astrobiologie.

Dau un email și ce să vezi? Profesorul care gestiona granturile era chiar cel pe care îl cunoscusem la conferință. I-am scris, ne-am văzut și am bătut palma.

Care este contribuția ta la robotul Curiosity și la cercetarea vieții pe Marte?

Noi căutam în solul planetei Marte dovezi că există energie disponibilă pentru viață.
După ce robotul Curiosity a ajuns pe Marte, NASA a lansat o provocare: dacă vreți să folosiți instrumentele de pe Curiosity scrieți un proiect.

Ceea ce am și făcut. Proiectul s-a aprobat, iar activitatea mea a fost să dau probe biologice, bacterii, celor care lucrau pe Curiosity, iar ei au creat un fel de semnătură a bacteriilor, așa cum ar arăta ele dacă le-ar întâlni pe Marte. În plus, au folosit brațul robotic al Roverului, cu o rază laser dintr-un instrument numit ChemCam au trasat o linie de la suprafață în adâncime, de la solul oxidat la cel mai puțin oxidat. De ce? ChemCam-ul analizează chimia solului. Dacă vrei să găsești viață pe Marte, trebuie să ai certitudinea că există destulă energie în sol. Trebuie să găsești și un loc în care să existe apă în formă lichidă. Dacă există apă lichidă și energie, ai șansa să găsești și proteine, acizi nucleici, poate chiar celule vii.

La ce ne folosește acest lucru? Este o promisiune că am putea folosi apa de pe Marte ca resursă pentru a coloniza planeta?

Există suficientă apă în gheața de pe Marte ca să colonizăm planeta. Pe noi ne interesează deocamdată dacă există viață acolo iar până acum nu avem dovezi că există.

Dar mai există o nuanță. Marte este o planetă cu aproximativ 70% din suprafața Pământului. Iar noi nu avem acolo decât 3 instrumente de cercetare (rovere) și vreo 5 sateliți. Deci, este imposibil pentru noi să știm cu certitudine că există sau nu viață pe Marte. Am investigat atât de puțin din suprafața acestei planete încât nu ne putem permite să spunem că nu există viață pe planetă. Putem doar să spunem că nu am găsit-o până acum.

Ceea ce înseamnă că veți insista.

Avem și o nouă pistă pentru a insista.
Există o peșteră în România, în Harghita, de foarte mare interes pentru viitoarele misiuni marțiene. Am un coleg la JPL care a dezvoltat un instrument ce va zbura în următoarea misiune pe Marte, peste 3 ani de zile. Sherlock este numele acestui microscop special, numai bun de testat în peștera din Harghita.

Care este legătura dintre Marte și peștera din România?

Trebuie să explic mai întâi că viața pe Pământ folosește fie energie din interiorul planetei (vulcanică), fie energie de la soare.
Pe Marte, din cauză că nu există apă la suprafață, șansele cele mai mari de a găsi viață sunt în subteran, iar energia acolo, dacă este să apară de undeva, apare de la emisii vulcanice.

Peștera din Harghita este, simplist vorbind, un fel de pivniță inundată cu dioxid de carbon și cu mult sulf pe perete. Dacă vei coborî și vei merge în patru labe, mori intoxicat cu dioxid de carbon. Dacă stai în picioare, ești cu capul în oxigen totuși.

În zona de interfață dintre oxigen și bioxid de carbon, pe perete, am descoperit anul trecut niște bacterii care trăiesc foarte bine în gazul toxic.
Peșterea este într-un vulcan stins de multă vreme dar persistă încă aceste emisii de gaze, numite fumarole.

Când am lucrat la NASA Jet Propulsion Laboratory, la început, am făcut analiză de laborator, cu microscopul, pe cristale de olivină din meteoriți căzuți pe Pământ. Când a început lucrul cu robotul Curiosity, scopul meu s-a schimbat. După descoperirea peșterii Turia din Harghita, s-a lansat o altă posibilitate: dacă găsim zone cu fumarole pe Marte, putem să folosim instrumente din viitoarea misiune, cum ar fi Sherlock, pentru a verifica dacă există sau nu viață pe Marte, de această dată fără dubii. Știm sigur că aceste fumarole există pentru că pe Marte există deja o anomalie chimică: se găsește mai mult metan decât ar trebui să existe în mod normal. Deci undeva pe Marte se tot emite acest gaz, din vulcani. Deci fumarole există, doar că nu le-am găsit noi, geografic.

Cum este sentimentul ăsta să fii parte dintr-un plan care va face omenirea să colonizeze Marte? Cum te simți?

Oamenii din jurul tău te tratează de parcă ești năuc și tu te simți mai umflat în pene decât un păun. E foarte straniu pentru că față de tine însuți te simți foarte bine, în relația cu ceilalți pari total deplasat pentru că cei mai mulți oameni din jurul tău nu se ocupă de asemenea probleme.

Nu ai putea să trăiești singur în această nălucire. Dar când mă duc la JPL în Pasadena, la NASA, acolo în fiecare dimineață mai intră 4.000 de oameni ca mine. Față de lumea din jurul meu, față de oamenii din Los Angeles, par o bizarerie, dar la serviciu nu mă simt așa.

Cum a fost prima dată când ai intrat pe poarta NASA JPL?

Mi-a sărit pălăria din cap de emoție când am ajuns acolo. Îți dai seama, eu, un juvete mâncător de praz din Craiova, am ajuns la Pasadena. Îți dai seama ce era în sufletul meu.
Dar cei de acolo sunt oameni normali la cap, care au muncit o viață, își merită poziția pe care o ocupă și e o plăcere să stai de vorbă cu ei.

Ce înseamnă NASA, dincolo de grupul de bărbați din spatele monitoarelor, încordați și atenți la ecranul unde se transmite semnal din satelit și care aplaudă când totul s-a terminat cu bine?

Sunt centre NASA de care nici măcar nu ai auzit, care nu apar la tv: centrele de training pentru astronauți, zonele unde se produce mâncarea, centrele care fac posibile misiunea așa încât să îi poi vedea pe cei o mână de oameni care se pupă la televizor când misiunea este un succes.
Am fost acolo.

NASA are aproape 100 de misiuni în spațiu în acest moment. Fiecare misiune trimite mesaje către Pământ care ne ajung prin așa-numitul Deep Space Network, o rețea de antene parabolice plasate în jurul Pământului, în acea cameră pe care o vedem toți la TV. Acolo, fiecare misiune are un monitor dedicat. Ce nu se vede la TV însă este că pe lângă acel monitor, mai există cel puțin 600 de alți specialiști care lucrează non-stop la o misiune, cum este Curiosity, de pildă.

Vreau să-ți mai spun că toți inginerii din acea cameră sunt aleși în mod deliberat să existe un echilibru politically-correct pentru că ei sunt interfața NASA cu publicul. Iar acest detaliu este foarte important pentru că în fiecare an NASA cere și primește de la Congresul American un buget echivalent cu PIB-ul României. Deci trebuie să fie politically-correct până la vârful unghiilor.

Se întâmplă că mai ai un job de cercetător acum. Povestește-mi despre asta. 

Sunt research director la un centru privat de cercetare.
Omenirea va intra în următorii 20 de ani în trei mari crize de resurse: alimente, apă și metale prețioase.
De fapt, suntem deja în criză alimentară.

Omenirea are nevoie de 30 de milioane de tone de făină de pește anual, în vreme ce maximul pe care îl poate obține din pescuitul în ocean este de 7 milioane de tone anual. Din acest motiv noi nu putem crește animale de fermă la nivelul pe care noi ni-l dorim.

Așa încât am început să le dăm animalelor din făina pe care ar mânca-o oamenii în mod normal, făina de soia. Ceea ce este o aberație. Deci, ecologic și tehnic suntem deja în criză – oceanul produce mult mai puțin decât avem nevoie.

Pe de altă parte, din cauza tipului de societate modernă, produsele agricole trec printr-o procesare înainte de a ajunge pe rafturi. Alimentele sunt curățate, sterilizate, dar mai mult de jumătate din nutrienți sunt aruncați la gunoi.

Ideea e că, dacă am recupera nutrienții din această mâncare uzată, am putea de fapt să dublăm producția globală de hrană printr-o scamatorie de biolog.

Adică ce facem noi la acest job despre care vorbeai. Luăm mâncarea uzată, o procesăm, o fermentăm și o dăm hrană unor insecte cu o eficiență de creștere foarte bună. Acestea sunt ulterior transformate în făină de proteină. Ea urmează să intre în furaje de animale și în orice altceva. Pentru că este o proteină de fapt. Nu contează că a fost o insectă. Iar acest lucru poate fi o alternativă sustenabilă pentru atenuarea crizei alimentare.

Când te gândești să te întorci în țară?

Mâine. (râde) În America am ajuns la vârful la care puteam să aspir eu ca persoană. Te întreb acum? Ce îmi poate rezerva viitorul ca aspirație? În România s-ar putea să existe situații în care să fiu de mult mai mult ajutor decât sunt aici.
Deci mâine aș vrea să revin în țară.