Răzvan Popa, tânărul care a ales să-și dedice viața nevoilor oamenilor din cele mai sărace țări ale lumii și celor din zonele izolate și de conflict, prin asociația Medici fără frontiere

Răzvan Popa are 38 de ani, este inginer și de vreo trei ani se dedică asociației Medici fără Frontiere. Era inginer la Renault, într-o multinațională unde trebuia să găsească soluții de reducere a costurilor. Aflase despre Medici fără frontiere și și-ar fi dorit ca măcar o dată în viață să poată participa și el la o misiune de-a lor. Dar nu era medic.

Răzvan Popa a aflat însă că o fostă colegă de-a lui, ce ocupa aceeași poziție ca și el, a fost acceptată într-o misiune pentru că, Medici fără frontiere recrutează oameni din mai multe domenii, oameni fără de care meseria de medic nu s-ar putea face. După zeci de teste și examene a fost acceptat și a plecat în prima misiune.

Cum a fost acolo și ce a urmat sau cum de a ajuns Răzvan Popa să monteze panouri fotovoltaice pe spitalele din Congo, aflați în povestea emoționantă de mai jos:

Răzvan, cum ai ajuns la Medici Fără Frontiere?

Am lucrat în București pentru Dacia Renault și așa am auzit că o fostă colegă lucrează pentru Medici fără frontiere. Ea lucra tot pe logistică, cumva pe aceeași poziție ca și mine la Renault. Eu văzusem multe documentare și îmi doream foarte tare să fac o chestie de genul acesta măcar o dată în viață, am început să întreb cum aș putea să iau legătura cu ea și să-mi povestească ce face ea acum. La un moment dat s-a întors după o misiune și m-am întâlnit cu ea. Am stat mai bine de două ore gură cască, ascultându-i poveștile.

Asta se întâmpla când?

Prin toamna lui 2016.

Și cum ai făcut mai departe? Tu i-ai contactat?

Nu. La Medici fără frontiere trebuie să participi ori la o prezentare la București, ori la o prezentare online, iar la sfârșitul prezentării primești un user și o parolă cu care te poți conecta pe o platformă a lor din Austria și acolo încarci toate documentele pe care ți le cer ei. Apoi ești contactat și primești un prim răspuns. Procesul este destul de anevoios și greoi pentru că sunt foarte mulți oameni care aplică, dar și foarte multe examene și interviuri pe care le dai.

Dar tu de ce voiai să te duci acolo? Bănuiesc că nu e un salariu care să te dea pe spate…

În primul an nu e un salariu să te dea pe spate. Eram cam la același nivel cu cel din Renault, însă pe mine m-a motivat toată partea asta umană. Mi-am dat seama că vreau să fac ceva și să simt că beneficiarul e lângă mine, să simt că ceea ce fac contează pentru oameni. Acum îți spun sincer: am fost corporatist și în corporație ești confortabil financiar, duci o viață liniștită, dar e acel pitic că ajungi să câștigi bani, fără prea mari motivații sufletești. Eu lucram în departamentul de reducere de costuri, iar targetul meu era să reduc costurile cu niște zeci de milioane de euro, iar la final totul se rezuma la „ai făcut sau nu targetul”.

Și tu de unde trebuia să reduci costurile? Din salarii sau din producție?

Treaba mea era să reduc costurile din transport piese și transport mașini. Eu trebuia să gândesc trasee, să calculez prețuri de transport, rute, etc, astfel încât să reduc costurile. Renault are un departament foarte puternic de reducere a costurilor, fără de care nu ar putea să existe în lumea asta.

Tu ești din Timișoara?

Da. Am lucrat vreo zece ani în Timișoara ca inginer pe partea electrică, dar m-am mutat în București pentru că aici era prietena mea.

Aveam experiență de inginer electric, am fost plecat să fac un stagiu în Franța unde am acumulat iarăși experiență.

Dar ei caută anume specialiști sau poți să aplici cu ce ai tu mai bun și poate, dacă va fi nevoie de tine, te vor contacta?

Ei caută specialiști în multe domenii. În primul rând au nevoie de specialiști în domeniul medical pentru că de aici au pornit, dar ca să funcționeze toată partea medicală, au nevoie și de alte domenii. Trebuie să te gândești la Medici fără frontiere ca la o firmă mare: ai nevoie de departamentul tehnic, de finanțe, de resurse umane, iar toate aceste departamente lucrează ca în final departamentul medical să-și poată face treaba pentru reducerea ratei de mortalitate în țările subdezvoltate și cele în curs de dezvoltare. Iar când vorbim de rata de mortalitate ne referim atât la cea infantilă, la cea din rândul femeilor însărcinate și tot așa.

Citește și:

Povestea medicului român voluntar în zona de război din Irak

După cât timp te-au chemat?

Primul contact cu ei l-am avut după două săptămâni. Mi-au spus că e interesant CV-ul meu și că trebuie să dau un test on line. Mi-au programat un test cu 45 de întrebări în 60 de minute, un test pur tehnic. După testul acela am mai avut un interviu telefonic prin care au vrut să afle motivația mea și unde aș vrea să merg, dacă sunt dispus să merg și în zone de conflict. În momentul respectiv, îți spun sincer, eu nu știam foarte multe despre ce înseamnă un proiect, o misiune și am zis „da”. Știam că nu-mi doresc să merg în Siria pentru că nu mă simțeam pregătit să mă duc într-o zonă de război.

După asta, m-au chemat la începutul lui februarie la Viena, unde am avut o zi întreagă de teste și interviuri. În opt ore am trecut prin foc.

Deci oamenii aceștia nu se joacă?

Nu. La fiecare test pe care l-am dat în ziua respectivă, pe lângă cel care mă intervieva, exista un psiholog care îți citea comunicarea non verbală. Nu te poți juca cu asta pentru că, abia apoi am înțeles, când ajungi acolo trebuie să ai psihicul foarte tare. De foarte multe ori nu pot să explic în cuvinte ceea ce e acolo. Câteodată e iadul pe pământ.

Când ai plecat în prima misiune?

Pentru că atunci în februarie am picat un test, mi-au dat posibilitatea să-l mai dau o dată, de această dată la București. Era un joc de rol căruia, efectiv nu i-am făcut față prima dată. A doua oară l-am luat, iar la începutul lunii iulie 2017 m-au trimis la un curs, la un training, unde urma să văd ce trebuie să fac în misiune. În timpul cursului m-au sunat să mă întrebe dacă vreau să mă duc în Republica Centrafricană.

Îți spun sincer că nu auzisem în viața mea de Republica Centrafricană. Toată lumea care aude își imaginează că te duci undeva în centrul Africii. Așa e, dar chiar există o țară care așa se numește: Republica Centrafricană cu capitala la Bangui.

M-au întrebat dacă vreau să mă duc pe un proiect de 3 luni și dacă vreau să fac logistică pe un garaj, beneficiind de toată experiența mea pe piese de schimb de la Renault. Nu înțelegeam ce vor de la mine, dar am zis „da”.

Tu poți să refuzi, dar asta am aflat-o ulterior. Noi avem statut de voluntar, dar suntem plătiți.

În două săptămâni am plecat.

Ce ai găsit acolo?

Când ajungi în Republica Centrafricană, ajungi într-un aeroport care seamănă cu o autogară dintr-un oraș de maxim 10 mii de locuitori. Banda de bagaje e afară, dacă plouă, aia e. În Republica Centrafricană nu poți să intri ca european dacă nu ai carnetul de vaccinări la tine. E mai important acest carnet decât pașaportul. Am făcut șase vaccinuri în aceeași zi, la plecare.

Mi se spusese pe mail că voi fi așteptat de cineva la aeroport.

Ai plecat singur? Nu a mai fost nimeni în delegație?

Singur, nu a mai fost nimeni. Am ajuns, a venit la un moment, așa cum vezi în filme, o mașină albă pe care scria Medici fără frontiere.

Am plecat de la aeroport și în drumul spre bază, am trecut printr-o piață. Era sâmbătă dimineața și în piață erau foarte multe tarabe cu carne plină de muște și de praf. Iar din 300 în 300 de metri era un tab sau o mașină armată a Națiunilor Unite, căștile albastre, ceva ca într-un film. Când am văzut, pur și simplu îmi stătea stomacul în gât. Mă uitam și am zis: „Eu nu rezist aici mai mult de o săptămână”. Ce văzusem în poze nu avea nici o legătură cu ce am găsit acolo.

Când am ajuns acolo, primul lucru pe care l-am aflat a fost că nu eram liber. Libertatea ta era cumva îngrădită și abia atunci începeam să înțeleg de ce trebuia să am psihicul tare. Toate casele în care locuiești și în care lucrezi sunt îngrădite cu sârmă ghimpată, iar în funcție de țară și de situația din acea țară, poți să ieși până la șase seara sau până mai târziu. Nu aveam voie să folosim taxi local, motociclete locale, trebuia să mergem numai cu mașinile noastre. Aveam 14 locuri în toate capitala Bangui unde puteam să mergem: restaurante, un club sportiv, magazine, etc.

Dacă ieși din acest perimetru al securității, o faci pe pielea ta și ai plecat acasă a doua zi deoarece pui în pericol atât viața ta, cât și proiectul în care lucrezi. Acesta era primul briefing pe care îl făceam imediat ce ajungeam acolo.

Și ce ai făcut tu acolo?

Împreună cu alți colegi, ne-am ocupat de garajul ce cuprindea aproximativ 120 de mașini și cam 100 de generatoare în toată țara. Noi trebuia să știm unde e fiecare mașină, de ce are nevoie, organizam transportul și organizam inclusiv comenzile de piese de schimb.

Acesta a fost un proiect de 3 luni de zile, cel mai ușor pe care l-am avut. Era în capitală, aveai acces la multe lucruri, vinerea seara putem să ieșim chiar și la un fel de discotecă, proiectul acesta a fost unul foarte ok. A fost solicitant, pentru că lucram mult și aveam mare responsabilitate, dar, spre deosebire de următoarele a fost ușor.

Spun că e solicitant în sensul că, dacă tu nu repari la timp un generator, nu ai generator pentru un spital și știi că în momentul acela viața oamenilor e în pericol. La un moment dat am avut un stres foarte mare pentru că nu găseam o piesă de schimb, se stricase deja un generator la un spital și acesta funcționa doar cu un generator. Aveam copii care erau sub oxigen și știam că dacă pică și al doilea generator, copiii aceia mor. Cam acolo e nivelul de stres, nu că nu am făcut 2 milioane de euro în loc de 3, cum era poate la Renault.

Următoarea misiune unde a fost?

A fost tot în Bangui, dar am fost logistician șef. Deja preluasem o echipă de 50 de oameni, foarte mulți șoferi, portari, tehnicieni. Mă ocupam și de reparat toate casele în care locuiam, dar și de spital, de la instalații electrice, la instalații sanitare, la partea de igienă în spitale, etc. Aici am stat șase luni și am gestionat această echipă. Aici munca a fost foarte complicată pentru că mi-am dat seama că dacă vreau să fac ceva, trebuie să dau foarte mult din mine.

Când a apărut proiectul cu panourile solare?

Prietena mea a fost și ea acceptată în 2018, pe postul de farmacist. Ea a plecat într-o misiune de șase luni, eu eram deja în misiune și ne făceam noi calculele că „ar fi fain să mai prind eu o misiune de 3 luni ca să ne întoarcem în același timp”. La un moment dat, în timp ce eram în Bangui, am primit un mail prin care m-au întrebat dacă aș fi de acord – pentru că aveam background-ul electric- să plec pentru trei luni, într-un proiect cu pilot de panouri solare într-un spital, într-o zonă izolată. Mie mi s-a potrivit ca o mănușă proiectul acesta. Aveam experiență, îmi doream o misiune de trei luni și, mai mult decât atât, puteam să fiu parte dintr-un proiect pilot.

Mi s-a explicat proiectul, toate problemele care pot apărea și am acceptat. Am venit acasă după Bangui, am stat o lună și jumătate și am plecat în Congo, că aici urma să se desfășoare acest proiect pilot. Am fost în cele două cele mai sărace țări din lume: Republica centrafricană este cea mai săracă, urmată de Congo.

Când am ajuns acolo spitalul nu era gata și noi, pe lângă faptul că trebuia să facem partea de instalație fotovoltaică, trebuia să facem instalația electrică a spitalului: becuri, prize, fire prin pereți, tot.

Eu știam ce trebuie să fac și mai știam că aveam doar trei luni la dispoziție. Conform calculelor tehnice, ar fi trebuit să testăm proiectul la început de decembrie, acea perioadă fiind cea mai nefavorabilă pentru soare în Congo și pentru instalația fotovoltaică.

Ce s-a întâmplat? Congo este o minunăție de țară, dar, din păcate, sunt foarte multe grupuri rebele. În toate aceste țări ai problema transportului și a securității tale.

Noi am început să facem partea de spital, ne-am încadrat în timp, însă, pentru a doua etapă, cea a instalației fotovoltaice, trebuia să transportăm tot: peste 100 de panouri, baterii, etc. Acolo nu există șosele. Noi eram la 1400 de metri altitudine și ajungeam doar cu motocicletele. Pentru a transporta 7 tone de materiale, am închiriat două elicoptere. O parte am transportat cu oameni, cu cărăuși și o alta, cu motociclete.

Numai că, pe la jumătatea perioadei, două grupuri rebele de pe lângă satul unde construiam noi spitalul, au început să aibă niște altercații. Într-o joi după amiază am început să auzim focuri de armă, dar destul de puține.

Eu eram obișnuit pentru că și în celelalte misiuni stătusem în camera de hibernare. În fiecare casă există o astfel de zonă unde avem mâncare, apă și care este camera cea mai bine poziționată din casă, cu cel puțin două ziduri prin care nu pot trece gloanțele.

Așa. Au început focurile de armă au început joi, iar vineri după amiază am stat vreo două ore în camera de hibernare pentru că se trăgea foarte tare lângă noi. Împreună cu șeful de proiect, s-a luat hotărârea să rămânem patru din toți cei care eram acolo, restul să fie evacuați. Eu nu ar fi trebuit să rămân pentru că, în mod normal, la o evacuare rămâne șeful de proiect, șeful de pe logistică, un medic și un asistent. Însă cel care lucra pe logistică nu era experimentat, era la prima misiune și era foarte panicat în momentul acela. Așa că am rămas eu.

Sâmbătă dimineața, am negociat cu grupurile armate să întrerupă focul pentru 15 minute cât vine elicopterul și îi evacuează pe colegii noștri. În momentul când s-a ridicat la vreo 10 metri elicopterul, ăștia au reînceput să tragă. Am stat două calupuri de câte trei ore între pereți, cu wc făcut din găleți. Am rămas pe considerentul că nu puteam să lăsăm oamenii. Însă a fost atât de dur în acea sâmbătă după-amiază și atât de dificil și pentru colegii congolezi, încât s-a luat decizia să plecăm. Duminică dimineață, șeful unui grup rebel ne-a anunțat că ei vor ataca satul în care suntem. Din momentul în care am primit această informație, am avut 20 de minute la dispoziție ca să ne facem bagajele și să plecăm. În momentul acela pot să-ți spun că am simțit ce trebuie să fie în sufletul unul om care trebuie să-și părăsească casa. Eu părăseam doar baza, locul în care lucram, însă mă gândeam la toți emigranții, la toți sirienii, la toți oamenii care, din cauza bombardamentelor, sunt nevoiți să plece.

Am plecat în 20 de minute cu motocicletele. În momentul în care oamenii din sate au văzut că noi am plecat și am stopat toată activitatea, s-au răzvrătit împotriva grupului rebel.

Au fost victime?

Din fericire, nu. Este ca și cum se bat la noi niște grupuri mafiote pe zone de influență. Așa se băteau și ei acolo.

Și v-ați întors?

Da, după o săptămână. Și am reușit să terminăm de montat panourile voltaice până la 1 decembrie pentru a începe să facem teste.

Spune-mi pe înțelesul meu: care este avantajul acestor panouri solare? Ați pus aceste panouri ca să…

Noi eram într-o zonă izolată și foloseam două generatoare. Un generator consumă 24 de litri de motorină pe zi, adică un litru pe oră. Această motorină o puteam transporta cu motociclete, iar pe o motocicletă poți să transporți maxim 60 de litri. Dacă o transportam cu motocicleta, ne costa vreo 2,6 euro litrul de motorină, dacă o transportam cu elicopterul, costul per litru era de aproximativ 5 euro.

Adică ai făcut ca la Renault?

Da, am făcut ca la Renault, dar nu eu, colegii mei care au gândit proiectul. Eu doar l-am implementat. Însă, pe lângă faptul că am făcut ca la Renault, mai este un aspect: noi, în loc să transportăm motorină după ce am făcut această instalație fotovoltaică, putem să transportăm mult mai multe medicamente. Volumul pe care îl ocupa motorina, putem să-l ocupăm acum cu medicamente și cu lucruri necesare în spital și utile oamenilor.

Aceasta este doar prima chestie economică. Mai apoi, vine sustenabilitatea. În momentul în care ai creat un spital, ai creat un sistem de alimentare cu energie electrică, ce poate să fie sustenabil pentru 25 de ani. Dacă decizi că prioritățile tale, Medici fără frontiere, sunt în altă regiune acum, după ce ai construit spitalul, îl poți lăsa efectiv autonom. În momentul în care îl lași cu generatoare, nu poți să aduci combustibil și pe viitor, pentru că tu ai alte priorități,. În altă regiune. Iar statul congolez nu-și permite să plătească și să transporte acel carburant. Noi, înainte, după ce deschideam un spital și trebuia să ne mutăm în altă regiune, lăsam carburant pentru trei luni de zile. După asta nu se știe ce se întâmplă, Dumnezeu cu mila.

Și ai pus panouri solare pentru două spitale din Congo?

Da, a fost proiectul pilot, în urma căruia am ajuns la concluzia că această soluție este foarte bună pentru zonele izolate. După asta am fost întrebat dacă vreau să gestionez un proiect din punct de vedere logistic în cadrul căruia urma să construim al doilea proiect fotovoltaic. Am plecat din martie până în octombrie și am fost cumva șef adjunct de proiect. Și am ajuns, pe câteva perioade dispersate, să conduc tot proiectul.

Următoarea misiune știi unde va fi?

Nu știu, dar vreau să fie undeva prin februarie. Avantajul este că poți să alegi când vrei să pleci și cât vrei să stai acasă, bineînțeles cu o oarecare flexibilitate.

Și prietena ta pleacă și ea în misiuni?

Da. Ultima misiune am făcut-o împreună.

Și dacă nu prindeți misiuni împreună, voi ce faceți?

La Medici fără frontiere se știe că noi suntem cuplu și cerem misiuni de cuplu.

Părinții tăi ce spun că pleci cu lunile în astfel de locuri?

Mai este doar mama cu mine, iar ea nu e foarte încântată. Fratele meu este încântat, dar stă tot timpul cu stresul când sunt plecat. Mi-am propus să fiu foarte deschis cu ei, să le spun sincer unde sunt și ce se întâmplă acolo.

Care a fost cea mai emoționantă experiență a ta de pe unde ai fost?

Eram într-o sâmbătă după-amiază în această ultimă misiune și am primit un telefon de la un domn aflat la 14 kilometri și care avea cazul unei femei ce avea o sarcină falsă. Fătul murise în interiorul ei, femeia nu se putea deplasa și ne-a rugat să mergem să o luăm și să o aducem la spital. Am plecat cu patru motociclete și mașina. 14 kilometri de drum rău se fac într-o oră. Când am ajuns, am găsit-o pe femeia respectivă în stare foarte gravă și, alături de ea mai era o femeie însărcinată ce mersese 45 de kilometri pe jos și era dilatata 5 cm. Era prima sarcină și voia să meargă să nască la un spital. Spitalul era la aproape 60 de kilometri de casa ei. Nu există transport în comun, nu există nimic, mergi pe jos, pe poteci, prin păduri.

Eu trebuia să iau decizia atunci, așa că am spus să le punem pe amândouă femeile în mașină și să plecăm. După câțiva kilometri, pentru că drumurile erau foarte proaste, am rămas blocați cu mașina în noroi. Mai erau doi kilometri până la spital. Era deja întuneric. Am vorbit prin stația de emisie-recepție cu șeful de proiect și am am chemat colegi de la spital, pe jos. Au venit cu targa și au luat-o pe femeia cu sarcina falsă. Pe cealaltă am luat hotărârea să o transportăm cu motocicleta. Când am vrut să o punem pe motocicletă, femeia a cerut să meargă la toaletă. Norocul a fost că aveam și un medic ginecolog cu noi care mi-a spus: „Răzvan, femeia asta va naște aici”. În momentul acela am pus o pătură pe jos, ne-am pus mănușile chirurgicale, colegii motocicliști au pus lanternele și, în mijlocul pădurii, am asistat la o naștere naturală. Copilul nu a ieșit cu capul, a ieșit cu fundul, nu a respirat la început, medicul foarte experimentat a început să-i facă respirație gură la gură cu tifon, ca să nu-i dea microbii lui copilului, a fost o nebunie întreagă ziua aceea.

Și finalul care a fost?

Copilul bine, mama bine și cealaltă mamă a fost operată și după trei ore a fost bine. La ora 2 noaptea eram toți la bază, fericiți că în ziua respectivă am salvat trei vieți.