Rebecca Popescu, voluntar din clasa a IV-a

Rebecca Popescu are 28 de ani, iar 16 dintre ei i-a petrecut ca voluntar în cea mai mare organizație de cercetași de la noi. A făcut din mersul pe munte o adicție bine întreținută, este pasionată de pictură, a terminat studii de restaurare, iar acum este unul dintre project managerii programului Adoptă un Copac, un program de împăduriri al asociației Viitor Plus, unde la fiecare sezon de plantări ajunge să-și depășească limitele și să iasă din zona de confort.

De ce ar vrea un copil de clasa a IV-a să facă voluntariat?

Rebecca Popescu: Nu știu de ce ar vrea el în general, dar știu de ce am vrut eu. Am avut o profă de engleză foarte faină, Livia Popescu. Tot ce ne-a învățat ea, ne-a învățat prin joacă. Ea ne-a îndrumat și în direcția asta. La vremea respectivă era liderul unui centru local de cercetași, un ONG, și ne povestea în fiecare oră despre ce făcea acolo: noi ne vedem și cântăm la chitară, săptămâna viitoare vom modela lut și vom picta. Și bineînțeles că, mai ales fetele, eram foarte entuziasmate de ce ne povestea, așa încât o mare parte dintre noi ne-am dorit să mergem la Cercetași.

Ce era așa special la ea?

Rebecca Popescu: Entuziasmul. Nici nu stau pe gânduri să răspund. Fizic e o persoană foarte mică, dar e numai suflet.

Cum te-a schimbat ea?

Rebecca Popescu: Vorbesc cu mama despre asta, iar ea îmi spune că multă vreme s-a temut să mă lase în campusuri, să merg singură, dar că acum se bucură că a făcut așa. Adevărul este că uneori plecam pentru o săptămână, timp în care nu aveam semnal deloc la telefon. Însă negociam cu mama, iar ea mă lăsa.

Eu cred că m-a schimbat în bine voluntariatul de la 10 ani. În primul rând am devenit mai responsabilă, apoi am învățat să am grijă de mine, să-mi drămuiesc bănuții de la o vârstă mică. Niciodată nu plecam cu bani mulți la noi, dar trebuia să ne descurcăm în situații de criză, să nu fim șocați la nou, am învățat să iubim diversitatea.

Nu sunt lecții prea grele pentru un copil de 10 ani?

Rebecca Popescu: Probabil că au fost la vremea aia, dar în entuziasmul călătoriilor în care ne înscrisesem nu am observat. Ulterior, în urma unor discuții, am realizat că am crescut diferit față de alții de vârsta noastră. Noi suntem orientați spre rezolvări, deschiși, care nu se sperie când dau de o problemă, cărora le place să iasă bine din situații de criză.

Se păstrează la Cercetașii din România ceva de la cei pe care îi vedem în filme?

Rebecca Popescu: Da, foarte mult. Sunt două tipuri de cercetași: cei tradiționali, care fac exact ce vezi în filme, inclusiv prinsul fluturilor cu plasa specială; de colectat colectăm insigne cu toții, doar că în România se numesc badge-uri și sunt niște etichete textile care se cos pe cămășile de cercetași. Cămașa o am și acum, arată exact ca în filme. La un moment dat m-am oprit din a le mai pune pe cămașă pentru că se considera că vrei să te lauzi dacă coși prea multe.

Înveți să folosești busola, să te orientezi în natură, înveți să faci un bivuac – locul în care te poți adăposti peste noapte dacă nu ai un cort. Primul bivuac l-am făcut în clasa a 9-a, la Polovragi. Eram vreo 30 de persoane, am decis să rămânem acolo și am dormit sub cerul liber. A fost tare frumos.

Care a fost cea mai mare criză prin care ai trecut?

Rebecca Popescu: Cred că eram prin clasa a XI-a sau a X-a și am plecat într-o drumeție care trebuia să dureze două ore. Era ora 4:00 după-amiaza când am pornit din zona de campare și ne-am întors pe la 1:00 noaptea pentru că ne-am pierdut pe vârf. Deși eram un grup foarte mare, cu lideri experimentați și toate cunoștințele necesare, brusc s-a așternut o ceață foarte deasă, din cauza căreia am pierdut marcajul. Nu am avut altă soluție decât să ne învârtim pe vârf până am regăsit traseul, drumul și să putem coborî înapoi la corturi. Evident că, pentru că totul trebuia să dureze două ore, nimeni nu și-a luat foarte multă apă sau mâncare, așa încât am început să ne deshidratăm, să obosim, să ne speriem. Mi-aduc aminte chiar că, la un moment dat, am adormit pentru o fracțiune de secundă în mers. A fost extrem, dar îmi amintesc cu bucurie acum.

Ce simți într-un moment ca ăsta?

Rebecca Popescu: Îți pui multe întrebări. De pildă, dacă nu cumva îți place mai mult acasă, la calculator, într-un club, la o cafea, în oraș. (râde)

Ce te mână în luptă până la urma urmei?

Rebecca Popescu: Întotdeauna când mă întorc acasă mă apucă dorul de munte. E ca un drog dacă prinzi drag de el la vârstă mică.

Când ți-a fost cel mai frică?

Rebecca Popescu: Frica nu mă lasă niciodată când merg la cățărat, la coborârea în rapel. Dar cred că am un soi de plăcere deosebită pentru lucrurile care mă scot din zona de confort, indiferent de tipul activităților. Îmi place să fiu acolo cât de des pot și să-mi testez limitele.

Ai aflat care este limita peste care nu poți trece?

Rebecca Popescu: Nu a fost nimic până acum peste care să nu pot trece, indiferent de eforturile pe care le-am făcut. Uneori au fost eforturi foarte mari, dar am reușit.

Cum se măsoară curajul pentru tine?

Rebecca Popescu: De cele mai multe ori, curaj este să mă ofer voluntar în activități despre care știu sigur că nu-mi plac. Dar fac asta pentru că ele au un scop final mai important decât limitările mele, de aceea încerc în fiecare zi să trec peste ele și să ajut așa cum pot la lucru, în grupul în care fac voluntariat sau în grupul de prieteni.

Și totuși confortul e mult mai ușor de găsit…

Rebecca Popescu: Sunt foarte puține modalități prin care poți schimba cu adevărat o parte mică din istorie. Una din ele e să încerci să faci bine. Cum spune un motto de la cercetași: „să încerci să lași lumea un pic mai bună decât ai găsit-o.” Este un deziderat pe care mi l-am atribuit și după care îmi place să trăiesc.

Ce are de-a face arta cu acest tip de activitate de colectivitate și cum le împaci?

Rebecca Popescu: Să știi că arta apare foarte des în viața mea, indiferent unde mă aflu. Probabil pentru că este o pasiune pe care o caut fără să-mi dau seama, deci caut modalități de a coabita în viața de zi cu zi prin mediul ăsta. Nu se împacă perfect.

Arta e cu tine, pentru tine, iar cealaltă activitate implică un număr mediu sau mare de oameni, dar cumva reușesc să-mi fac timp pentru amândouă dacă nu în fiecare zi, atunci în fiecare săptămână.

De la cine moștenești această pasiune?

Rebecca Popescu: Mama a terminat Liceul de arte, e pasionată și foarte talentată. De asemenea, bunicul mamei era croitor pentru că, la vremea respectivă, era cea mai apropiată variantă de a-și exprima talentul. Dar îi plăcea foarte mult să și creeze. Încerca croiuri noi și modele, care era ceva exotic atunci pentru că locuia la țară. Mama mea a moștenit de la el, iar eu se pare că mi-am descoperit talentul în momentul în care o vedeam pe mama desenând și mă frustram că nu puteam desena la fel de frumos. Și atunci exersam. (râde)

Ce lucrează mama?

Rebecca Popescu: Acum face croitorie. S-a întors la ”locul” din care știu eu că a plecat talentul. Face ceea ce făcea străbunicul meu. Nu face ajustări sau modificări, ci face tot ce implică creație. Uneori vin clienți că au văzut o geantă la mama pe care nu au găsit-o nicăieri, pentru că era design făcut de ea.

Tu ai încercat vreodată ce face ea?

Rebecca Popescu: Am încercat pentru că nu am avut încotro. Era atât de entuziasmată să mă învețe și pe mine încât a trebuit să încerc. Dar nu este pentru mine, pentru că îmi e foarte frică de mașina de cusut.

Iar tata?

Rebecca Popescu: Tata e inginer și suspectez ceva talent în zona de muzică, pe care nu și l-a explorat niciodată. Pot să spun că tata este responsabil în cea mai mare parte de dragostea pe care o am față de mediu. Înainte să o întâlnesc pe profa despre care am povestit, tata a fost primul care m-a dus la munte. Și el a prezentat experiența într-o manieră distractivă. Mi-a plăcut și mi-am dorit să mă întorc. Când am început cu cercetașii, eu deja aveam niște baze.

Mai ieși cu tata?

R: N-am mai fost de mult cu cortul. Îmi lipsește asta, dar suntem foarte ocupați amândoi și e greu să ne coordonăm.

Cum se văd lucrurile prin ochii unui copil care a migrat între doi părinți care au decis să divorțeze?

Rebecca Popescu: Pentru mine a fost frumos și cât au fost împreună, dar mai ales după. Părinții mei au avut grijă ca eu să simt iubirea amândurora și să nu simt conflictul, mai ales dacă el a existat vreodată, iar pentru asta îi apreciez pe amândoi foarte mult. Nu am simțit conflict, nu am simțit suferință deși acum, matură fiind, realizez că a fost foarte multă.

Care crezi că e secretul lor? Cum crezi că au ajuns la această armonie?

Rebecca Popescu: Cred că lucrurile astea vin din iubirea față de copil și din respectul pe care nu l-au pierdut unul pentru altul, în ciuda situației și a circumstanțelor. Respectul ăsta pe care l-am simțit la ei l-am preluat și mi-a fost foarte ușor să-i respect pe amândoi, în ciuda deciziei pe care au luat-o.

De ce ai făcut restaurare și de ce nu ai rămas atașată de zona aia?

Rebecca Popescu: Pentru că era cea mai apropiată de desen și pictură, care erau pasiunea mea supremă când am ales facultatea. Nu am făcut direct desen sau pictură pentru că asta ar fi presupus să plec din oraș, ceea ce nu-mi doream la momentul respectiv. În plus, niciodată nu mi-am permis să mă îndrept cu totul către pasiunea mea. Întotdeauna m-am gândit că trebuie să fac și ceva util. Atunci am ales un domeniu în care știu că pot progresa, că mă pot dezvolta, pot face și ceva util și pot supraviețui. Am avut norocul să am o profă foarte apropiată de mine care mi-a propus varianta asta. Mă bucur că m-am îndreptat spre restaurare. Este un domeniu pe care o să-l îndrăgesc întotdeauna orice s-ar întâmpla, povestesc cu mare drag cu orele, dacă mă lași și, probabil, într-o zi voi încerca să-mi fac un atelier de restaurare măcar cât să restaurez pentru sufletul meu.

Ce a fost atât de tentant la programul Adoptă un Copac, din Viitor Plus, încât să te smulgă din zona artistică?

Rebecca Popescu: Nu am simțit-o ca pe o smulgere. Am simțit-o ca pe o schimbare în bine la momentul respectiv. Pentru mine a fost ca un miracol că am fost selectată să lucrez în Adoptă un Copac, pentru că mi se părea munca într-un ONG ca ceva ce faci spre vârsta a treia. (râde) La mine s-a inversat. Mi s-a dat șansa să fac ceva pentru sufletul meu la 20 și ceva de ani.

Care e rolul tău acolo? Ce trebuie să faci?

Rebecca Popescu: Fac account management în cea mai mare parte a timpului. Lucrez cu partenerii noștri: dau multe telefoane, multe emailuri și fac multe contracte. Am și o parte de project management, mai ales în zona de people, asta înseamnă că fac lucrurile cât de bine se poate împreună cu colegii de pe comunicare, cu colegii care coordonează anumite zone din țară.

Cât de des mergi la plantări și ce îți place la asta?

Rebecca Popescu: E un pic mai hard decât ce făceam pe munte, pentru că acolo nu descărcam dube cu cazmale de la 6:00 dimineața. (râde)

Merg foarte des în ultimul timp, deși că poate uneori ar fi mai util să stau acasă, la laptop. Dar mărturisesc că nu m-am putut abține, cel puțin sezonul ăsta. S-a și legat o echipă și e foarte greu să stai departe de ei, dau dependență. Și nu poți să nu te duci să nu te bucuri de bucuria lor și a voluntarilor.

Ce e greu la plantări?

Rebecca Popescu: Sunt foarte multe lucruri grele, mai ales că suntem perfecționiști cu toții. Pot apărea multe detalii care să ne dea totul peste cap. Un partener te poate anunța chiar în ziua plantării că lipsesc 20 din cei 50 de oameni cu care a anunțat că va veni la plantare, iar tu, ca organizator, ai închiriat un autocar pentru toți 50.

Ce aduce munca ta în Adoptă un copac?

Rebecca Popescu: Oxigen. Anual defrișăm, la nivel mondial, o suprafață egală cu Grecia și împădurim doar jumătate. Deci mă bucur că fac parte dintr-o echipă care încearcă și, de multe ori reușește, să schimbe aspectul ăsta dramatic în bine.

Mai e puțin până la finalul anului. Ce evenimente importante mai sunt la Adoptă un copac?

Rebecca Popescu: Evenimente importante sunt în fiecare zi. Ne gândim cum să tragem de timp în toate direcțiile ca să ne iasă mai mult de 24 de ore.

Evenimentele cu voluntari se încheie pe 10 decembrie, iar cele cu persoane avizate, cu zilieri, sperăm să se încheie măcar cu două zile înainte de Crăciun. Unul dintre evenimentele importante este că ne întâlnim toți membrii Adoptă un Copac, la final de sezon de împădurire. Un alt eveniment este că mergem să împădurim într-un județ în care nu am mai împădurit până acum – Constanța, iar al treilea și cel mai important va fi pe 23 noiembrie, când vom planta Copacul cu numărul 1 Milion.

A fost greu să ajungeți la numărul ăsta?

Rebecca Popescu: E din ce în ce mai greu din mai multe puncte de vedere. Dar dificultatea în desfășurarea activității noastre nu e nici pe departe la fel de importantă ca alte aspecte. Cumva plecăm cu mindset-ul ăsta și îl dăm și membrilor noi din echipă. Nici nu cred că mi-ar plăcea altfel. Întotdeauna e greu, dar dacă tragem toți în aceeași direcție, obținem ceea ce ne propunem. Am învățat asta și la cercetași, dar și acasă. Nu mă duc mereu la mama când am probleme, dar într-un moment de dificultate i-am povestit prin ce trec și mi-a spus: „mama, eu nu am crescut o domnișoară. Eu am crescut un soldat!”

Educația asta m-a ajutat să devin cine sunt astăzi.

Ești un soldat fragil?

Rebecca Popescu: Sper. Pentru că eu apreciez vulnerabilitatea și o caut în toate persoanele cu care interacționez. Cred că îi face mai buni și mai imperfecți. Cum Tinkerbell avea praf de zâne, așa văd eu vulnerabilitatea în oameni.

Când o să te oprești?

Rebecca Popescu: În momentul ăsta îmi doresc din suflet să nu mă opresc. Activitatea pe care o desfășor acum nu a fost nicio secundă o activitate pe care să îmi doresc să o întrerup la un moment dat. scopul meu este să mă perfecționez în dozarea eforturilor așa încât să pot continua la nesfârșit.