fbpx

Căutare

Share this article

Pe Robert Gavrilescu l-am remarcat în timpul pandemiei, când a susţinut campania de vaccinare anti Covid din răsputeri. Nu asta mi-a atras atenţia, ci faptul că Robert este în scaunul cu rotile din cauza unui vaccin şi cu toate astea le înţelege necesitatea şi le sprijină. Întreaga lui poveste de viaţă este însă un exemplu despre putere, dorinţă de evoluţie şi capacitate de adaptare.

A rămas paralizat de la brâu în jos după vaccinul antipolio, şi-a petrecut copilăria prin spitale şi clinici de recuperare, şi-a pierdut mama la numai 12 ani şi a fost crescut cu greu de bunici, a învăţat o meserie pe care s-a văzut nevoit să o abandoneze. Şi-a descoperit apoi talentul la muzică, a făcut din asta o carieră, după care a fost din nou nevoit să renunţe pentru că pierdea pensia de urmaş. Cu toate astea Robert Gavrilescu nu a încetat niciodată să vadă lucrurile bune din jurul său şi luptă ca să le facă şi mai bune.

Robert, să o luăm cu începutul. Când ai făcut tu vaccinul antipolio, în ce condiţii şi când au apărut primele semne că sunt probleme?

În 1977, aveam 1 an şi 10 luni când mi s-a administrat vaccinul antipolio. Din păcate nu a fost o concordanţă între părinţi şi medici. Părinţii lucrau amândoi, erau cadre medicale ambii şi pe timpul zilei mă lăsau la o creşă. În perioada aia fusesem răcit, avusesem o răceală mai puternică şi făcusem şi un tratament injectabil cu Penicilină şi probabil nu eram recuperat total, iar părinţii mei probabil nu au comunicat asta foarte clar.

Se ştie foarte bine că vaccinul antipolio trebuie administrat pe un fond sănătos. Copilul nu trebuie să aibă febră sau vreo răceală recentă. La mine a fost factorul ăsta defavorabil pentru mine şi la câteva ore de la administrarea vaccinului au apărut primele reacţii.

Robert Gavrilescu

Cum s-au manifestat?

Din ce povestea mama, prima dată mi-a fost afectată partea stângă, piciorul stâng. În momentul în care m-a adus de la creşă şi m-a pus în pătuţ, acasă, am căzut pe partea stângă în pat. M-a aşezat din nou în picioare, iarăşi am căzut, după care a plecat la bucătărie, să facă ceva de mâncare şi atunci aş fi căzut peste grilajul acela, pe covor şi aş fi intrat într-o stare convulsivă, de semicomă.

Am fost dus imediat la spital. Era chiar seara cutremurului din 4 martie 1977. Drumurile erau blocate, spitalele din Bucureşti erau aglomerate şi a durat câteva zile până am ajuns la Spitalul Grigore Alexandrescu, în Bucureşti. Acolo, în primă fază, medicii nu mi-au dat prea mari şanse de supravieţuire pentru că fusesem afectat foarte rău în urma vaccinului. Cu toate astea, după câteva zile am început să am speranţe de viaţă şi atunci medicul Pesamosca – medicul care a salvat mii şi mii de copii din România – le-a spus părinţilor că sunt 50% şanse să supravieţuiesc, dar dacă îmi revin, ceva din organismul meu va rămâne afectat pe viaţă şi acelea au fost membrele inferioare.

Robert Gavrilescu

Atunci a început o cavalcadă de spitalizări, am stat vreo 12 ani în Băile 1 Mai, undeva lângă Felix, unde era sanatoriul de copii. Majoritatea celor de acolo eram copii cu sechele după vaccinul antipolio, suntem o generaţie întreagă.

Robert Gavrilescu: „Atâta timp cât tu stai închis în casă, nu comunici cu nimeni, te închizi în lumea ta, nu este vina lumii. Eu m-am dus către lume şi lumea a venit către mine.”

Cum au fost toţi anii aceia de recuperări şi spitalizări? Cum i-ai resimţit?

Mulţumesc lui Dumnezeu că părinţii mei erau cadre medicale – bine, tata era medic veterinar, mama, asistentă pe Ambulanţă – dar lucrau în domeniu, ştiau unele lucruri, se şi informaseră despre toate astea, le spuseseră şi medicii că dacă am parte de o recuperare continuă sunt şanse mari să progresez foarte mult.

Aşa că primii ani i-am petrecut la 1 Mai, acolo am făcut şi primii ani de şcoală, apoi am avut norocul că mama, fiind cadru medical, lucra cu mine şi acasă. Îşi făcuse un aparat care făcea parafină, aveam un altul care făcea vibromasaj şi lucrând continuu am reuşit să recuperez.

A fost o perioadă când am mers în orteze şi cu cârje, iar pe la 17 ani n-am mai putut să folosesc nimic şi am rămas în cărucior. A trebuit atunci să mă adaptez la un alt mod de viaţă şi anume, cea în fotoliu rulant. A trebuit să învăţ lucruri noi.

Robert Gavrilescu

Şi cum ai reuşit să faci asta, să te adaptezi?

Ştiţi că mai există o categorie, a celor care ajung în fotoliul rulant în urma unui accident. Comparaţia între acele persoane şi eu, care sunt aşa din copilărie, este total diferită. La ei este mult mai grea trecerea pentru că ai mers o viaţă întreagă, ţi s-a întâmplat la un moment dat o nenorocire şi ai rămas în fotoliu rulant, acolo e chiar o dramă.

Eu, venind din copilărie cu traumatismul ăsta, practic am crescut împreună cu el. Ne-am împrietenit atât de bine încât am devenit fraţi de drum. Ne-am acceptat unul pe celălalt, ne-am cunoscut şi am învăţat să ne folosim unul de celălalt. Foarte important este să te foloseşti de dizabilitatea ta ca să poţi merge mai departe. Dizabilitatea are şi unele avantaje.

Cum aşa? În ce sens să te foloseşti de ea?

Mi s-au deschis multe uşi şi nu pentru că am intrat eu în faţă, ci pur şi simplu pentru că în general lumea respectă omul în fotoliul rulant. Îi deschide o uşă. În viaţă ai nevoie uneori de un medic, de un avocat şi nu e vorba că profit eu de situaţia în care sunt, dar oamenii din jurul meu sunt oameni. Şi când mergeam cu trenul îmi făceau loc, mă invitau să urc eu primul.

Eu nu agreez discuţiile astea despre marginalizarea persoanelor cu dizabilităţi. Asta ţi-o faci singur. Atâta timp cât tu stai închis în casă, nu comunici cu nimeni, te închizi în lumea ta, nu este vina lumii. Eu m-am dus către lume şi lumea a venit către mine.

Şi meseria ta implică mult contact cu oamenii. Tu eşti cântăreţ. Cum ai descoperit pasiunea şi talentul pentru muzică?

M-am pregătit prima dată pentru confecţii încălţăminte, cizmărie. În cei 3 ani de şcoală profesională învăţai să faci o pereche de încălţăminte de la 0. După ce jupuiai pielea de pe animal învăţai să o tăbăceşti, s-o prelucrezi, o croiai, o tăiai, o puneai pe calapod şi făceai produsul finit.

Robert Gavrilescu: „Mă duceam cu căruciorul 15 kilometri dus, 15 întors, dar recunosc că nu era circulaţia care este astăzi şi a fost uşor. Mă duceam la şcoala de muzică chiar şi iarna, tot aşa.”

Pe timpul acela era un sistem social mult mai bine organizat faţă de ceea ce se întâmplă astăzi. Existau nişte şcoli speciale unde se strângeau copii cu dizabilităţi. Eu am fost la o şcoală, lângă Bucureşti, în Sectorul Agricol Ilfov, unde erau 600 de copii cu handicap. Erau clase I – VIII, apoi era şcoală de meserii, unde puteai învăţa cizmărie, croitorie, lăcătuş-mecanic, horticultură, erau multe domenii. Şi în ţară erau centre unde persoanele cu dizabilităţi erau pregătite să muncească. Sistemul comunist nu te pregătea pentru pensie cum te pregăteşte astăzi.

Sistemul de astăzi este foarte prost gândit. Nu există o bază de date din care să li se poată spună persoanelor cu dizabilităţi – viitori liceeni, studenţi, masteranzi – că trebuie să se pregătească pentru o meserie anume, că de aia are nevoie România.

O altă problemă este accesibilizarea, care în România este la pământ: toate mijloacele de transport în comun, banalele treceri de pietoni. Deşi sunt normative care spun clar cum trebuie să arate o rampă, o trecere de pietoni şi aşa mai departe, acestea nu sunt respectate.

Revenind la muzică… Eu n-am apucat să practic meseria pentru care m-am pregătit pentru că am terminat şcoala în 1992, când deja începuseră să se închidă acele mici cooperative unde erau angajate persoanele cu handicap. A trebuit să mă reorientez, dar încă nu ştiam atunci că am ureche muzicală. Mi-a căzut însă din greşeală o orgă în mână, am început să mă joc cu ea şi în câteva minute cântam prima melodie, Inimă de ţigancă.

Robert Gavrilescu

Adică tu-mi spui că nu aveai nicio idee despre muzică şi în câteva minute cântai o melodie?

Da, în 2 minute. Bine, simplu, fără floricele, fără triluri şi tot ce mai înveţi după aia. Am rămas eu uimit de mine, nu-mi dădeam seama de unde a venit asta aşa, dintr-odată. Atunci am început să studiez, acasă în primă fază, pentru că stau la 15 kilometri de Târgu Jiu, iar atunci singura navetă pe care o puteam face era cu căruciorul. Până la urmă asta am şi făcut: mă duceam 15 kilometri dus, 15 întors, dar recunosc că nu era circulaţia care este astăzi şi a fost uşor. Mă duceam la şcoala de muzică chiar şi iarna, tot aşa.

Robert Gavrilescu: „Aşa cum sunt, juma de om, am transmis mai departe o chestie pe care Dumnezeu mi-a lăsat-o şi mie şi eu am dat-o mai departe.”

Nu-ţi era greu?

Mi-a plăcut foarte mult. Am descoperit un lucru pe care nu-l ştiam despre mine că-l am, urechea muzicală şi mi-am dat seama că ăsta e un har de la Dumnezeu.

Eu nu sunt un super lăutar, dar mi-a pus Dumnezeu în pahar atât, de-un deget şi eu am dat peste cap degeţelul ăla şi din el am început să-mi construiesc viaţa. Din banii pe care i-am câştigat – sunt un om chibzuit, nu beau, nu fumez, nu cheltui bani pe îmbrăcăminte extravagantă – am reuşit să-mi fac o casă, mi-am permis apoi să mă gândesc şi la o familie.

Chiar dacă sunt o persoană cu handicap, în momentul în care am decis că trebuie să-mi fac o familie sunt stâlpul familiei acesteia, eu sunt bărbatul casei şi trebuie să mă comport ca atare, să mă zbat pentru casa mea, pentru soţia şi copilul meu. Şi cred că am reuşit. Anul ăsta împlinim 25 de ani de căsătorie, avem un băiat de 22 de ani care e subofiţer la ISU Alba Iulia, mi-am cam făcut treaba pe planetă.

Soţia şi fiul lui Robert Gavrilescu

Am şi câţiva elevi care au ajuns foarte bine. Unul dintre ei chiar mi-a spus: „Datorită ţie sunt cine sunt acum”, iar textul ăsta îmi va rămâne întipărit în minte toată viaţa, că aşa cum sunt, juma de om, am transmis mai departe o chestie pe care Dumnezeu mi-a lăsat-o şi mie şi eu am dat-o mai departe. Şi totul fără bani.

Cum fără bani? De ce?

Pentru că eu am primit un dar de la Dumnezeu şi trebuie să-l dau mai departe. Nu văd de ce aş lua bani de la copii pentru asta.

Cum ţi-ai cunoscut soţia?

Tot prin muzică. Fosta ei dirigintă a fost şi diriginta mea şi m-a rugat să vin să cânt la banchetul clasei ei. Sigur că m-am dus pentru că am respectat-o şi o respect în continuare şi-i mulţumesc pentru tot ce-a făcut pentru mine. Le mulţumesc tuturor profesorilor care mi-au fost alături în decursul vieţii şi datorită cărora sunt omul care sunt astăzi, pentru că tot ceea ce contează este cartea.

La banchet ne-am cunoscut, am început să vorbim, am fost prieteni vreo 2 ani de zile, fără certuri, fără nimic. Mi s-a părut ciudat, că de regulă cuplurile se mai supără, dar atitudinea ei a fost mereu atât de corectă faţă de mine, simţeam că mă iubeşte şi că nu ar avea o problemă să plece într-un viitor cu mine şi mi-am dat seama că ea e aleasa.

Ne-am căsătorit, după vreo 3 ani de zile s-a născut şi copilul nostru. S-a născut prematur, la 7 luni, a stat o lună în spital, dar am avut nişte şanse în viaţă, eu spun mereu că Dumnezeu m-a iubit mereu.

Robert Gavrilescu şi fiul său, Albert

Mă întorc puţin la muzică şi la faptul că tu nu prea mai cânţi de 4 ani. De ce?

În România, dacă ai gradul I sau gradul II de handicap se consideră că eşti inapt de muncă şi primeşti pensie de invaliditate de 1.000 de lei. Ţi se interzice dreptul de a munci.

Iar în 2018, când ANAF-ul a decis să impoziteze toţi lăutarii, am vrut să intru în legalitate şi să-mi fac firmă. În lege spune însă că eu nu am dreptul să muncesc. O persoană cu gradul I sau II de invaliditate nu are drept de muncă, are dreptul doar dacă e gradul III sau nevăzător. E o discriminare. Adică nevăzătorul are dreptul să muncească, iar eu, pentru că sunt în cărucior, nu. De ce? Cum stabileşti care e mai grav şi care nu? Eu nu ştiu dacă copilul cu autism e mai OK decât copilul cu sindrom Down. Nu ştiu dacă nevăzătorul e mai OK decât surdomutul.

Culmea e că alte categorii din societate, cum ar fi pompierii, jandarmii, poliţiştii au dreptul să cumuleze veniturile. Ei ies la 45 de ani la pensie şi apoi se angajează şi mai au un salariu. Statul ăsta trebuie să facă ceva. Ori toată lumea iese la pensie, îşi ia sculele şi pleacă la pescuit ori am deschis o Cutie a Pandorei. Unii pot să cumuleze pensii cu alte venituri, alţii nu, deşi mulţi dintre noi, cei cu pensiile astea mici, am putea să lucrăm foarte bine de acasă.

Robert Gavrilescu

Eu a trebuit să îmi închid pagina de TikTok pentru că ajunsese să fie monetizată, iar dacă câştigam bani de acolo îmi tăiau ăştia pensia. Un singur videoclip avea 10.000 de vizualizări în 2 ore. Simulam o cădere din cărucior şi arătam cum mă ridic şi mă urc în cărucior.

Făcusem vreo 60.000 de urmăritori, lumea era avidă după astfel de informaţii. Erau multe persoane cu dizabilităţi care mă urmăreau, dar şi foarte multe persoane sănătoase care erau curioase. Mă gândeam deja la mai multe tutoriale în zona asta, pentru a-i ajuta pe alţii. Dacă suferi un accident nu te învaţă nimeni ce tip de cărucior îţi trebuie, cum să-l manevrezi, cum să treci peste o groapă sau peste pragul uşii.

Aşa că atunci când legea m-a pus să aleg între cântat şi pensie am ales pensia. Cred că o merit. Eu am pensie de urmaş de la mama, că ea a murit când aveam 12 ani, plus indemnizaţia de handicap care e 526 de lei, am un venit total de 1.526 de lei.

Renunţând la cântat m-am dus şi le-am pus unor deputaţi în braţe hârtiile necesare pentru schimbarea legii, inclusiv cu impozitarea venitului respectiv – deci propuneam să mai aducem nişte bani la buget. Mi s-a promis că da, vor face. Nu se face nimic de 4 ani de zile.

Am un prieten, tot în cărucior, care a participat la un concurs de talente şi şi-a cântat propriile piese. A fost plătit pentru asta pe Drepturi de Autor şi i-au oprit pensia timp de 2 luni de zile. E foarte greu!

Foarte greu şi tocmai de asta sunt surprinsă de atitudinea ta mereu constructivă. Şi acum mă gândesc şi la postarea ta din pandemie, când ai ieşit public şi ai susţinut campania de vaccinare.

Pe mine m-a deranjat un lucru atunci la cetăţenii României, cei care trâmbiţau în stânga şi-n dreapta că vaccinurile vechi erau bune. Eu sunt dovada vie şi ca mine sunt mii care au rămas schilodiţi după vaccinul antipolio. Dar lumea trebuie să înţeleagă că orice vaccin sau medicament care iese pe piaţă îşi vede eficacitatea în momentul în care intră în populaţie. Atunci se văd exact reacţiile adverse, iar dacă medicina îmi spune că asta este calea, eu ce să fac? Să spun că nu?

Dacă am o problemă medicală nu mă duc la medic? Dacă am o problemă cu maşina nu mă duc la mecanic? Nu înţeleg de ce trebuie să le amestecăm.

Robert Gavrilescu

Eu vaccinul anti Covid nu l-am făcut de capul meu. M-am dus la medicul de familie care mă ştie de peste 25 de ani, m-am dus la medicul neurolog care mă ştie de zeci de ani, m-am dus la ortoped, m-am dus la pneumolog pentru că eu mai am şi un astm bronşic şi i-am întrebat pe oamenii ăştia ce să fac. Ei mi-au spus să mă vaccinez că poate fac o formă mai uşoară, dar nimeni nu mi-a garantat că dacă mă vaccinez nu mai fac boala, nu mai transmit. Atât a putut medicina lui 2022 sau ştiinţa să facă.

Nici vaccinul antipolio nu a fost wow la început, a durat 20 de ani până să fie OK. Trebuie să ne luăm şi marja asta. Nimeni nu-ţi poate garanta că e 100% eficient sau că nu are reacţii adverse.

Citeşte şi: 11 muzicieni cu handicap pentru care pasiunea a depășit bariera oricărei dizabilități – LIFE.ro
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO