Sabina Suru: „Când eram elevă și apoi studentă, mi-am dorit să găsesc și voci feminine în cărți, dar era (și îmi pare că încă este) rara avis”

Artista Sabina Suru a crescut într-un orășel mic în care, deși unul dintre locurile ei preferate, biblioteca nu era gigantică. Așa că, după ce a terminat cărțile de beletristică a trecut la rafturile celor doi frați „tehniciști” cu cărți de literatură tehnică, științifică sau filosofie. A citit haotic, dar lucrul acesta a ajutat-o să devină artista curioasă și curajoasă de astăzi. 

Îi place să transforme vechiul în nou și să combine înțelepciunea trecutului cu ineditul noilor tehnologii. Și trece ușor de la aparatul pe film, la blockchain, metaverse sau NFT-uri. Iar, în această perioadă, împreună cu Denisa Nicolae & Vanner Collective, ne invită să descoperim povești la feminin în proiectul „Cele care nu se văd”. Acesta își dorește să re-feminizeze personaje feminine din cărți cu care am crescut și să le reașeze în cultura contemporană într-o formă mai versatilă, mai intimă, poate chiar mai onestă. 

Am întrebat-o pe Sabina Suru ce personalități din istorie și-ar dori să invite la o cină și ce i-ar întreba. Și dacă vrei să descoperi cine ar fi la acea masă alături de Gellu Naum, te invit să citești interviul de mai jos.

Cine este Sabina Suru?

Sabina Suru e artistă. Dar mai important este femeie, fată, fetiță. Iubește cărți și film, iubește ce-i viu indiferent de numărul de picioare și iubește să lucreze cu alți oameni, nu doar singurică în atelier.

Când a apărut interesul tău pentru fotografie și pentru artă în general?

Nu cred că a fost un moment punctual pentru una sau pentru cealaltă. În ce privește arta, din mărturiile mamei, am ținut creionul în mână din momentul în care am putut face asta fără a fi primit acel creion de la cineva care să mă fi sfătuit să desenez. A urmat firesc interesul pentru culoare, compoziție, textură. 

Cu fotografia a fost un proces de adolescență. În liceu, majoritatea colegilor aveau o cameră digitală (vorbim de începutul anilor 2000). Încercând să împrumut una de la prieteni, mi s-a oferit o rolă de film alb-negru și un Fed, camera rusească de anii ’50. Până am terminat acel film, eram deja profund îndrăgostită de fotografia argentică. 

Au urmat ani în care, interesul general pentru digital fiind în continuă creștere, am întâlnit o multitudine de oameni calzi și frumoși care mi-au adâncit bucuria pentru analogic. Iar asta, împreună cu background-ul în pictură și interesul pentru știință și tehnologie, m-a purtat încet și sigur spre abordări alternative și experiment.

Sabina Suru: „Majoritatea personajelor feminine veneau prin intermediul unei voci masculine, iar acest fapt duce inevitabil la diferite forme de bias”

Sabina, povestește-ne, te rog, despre proiectul „Cele care nu se văd”…

„Cele care nu se văd” reprezintă, mai mult decât orice (pentru mine, cel puțin), un statement necesar. Am trecut cu toții prin școală, am citit, am interiorizat paradigme și abordări din trecut și prezent, iar apoi am încastrat (majoritar inconștient) multe dintre ele în felul în care privim cultura în care trăim și în felul în care o navigăm. 

Ca femeie, am încercat să nu mă cramponez în limitările care apar uneori în interacțiunile cu alții, însă am remarcat de multe ori subțieri în discursul cultural. Când eram elevă și apoi studentă, mi-am dorit să găsesc și voci feminine în cărți, dar era (și îmi pare că încă este) rara avis. Majoritatea personajelor feminine veneau prin intermediul unei voci masculine, iar acest fapt duce inevitabil la diferite forme de bias. 

„Cele care nu se văd”, proiect în care am fost invitată de Denisa Nicolae & Vanner Collective, deschide o ușă pentru a recupera o parte dintre aceste voci, de a re-feminiza personaje feminine (sună ciudat această repetiție, nu-i așa?) din cărți cu care am crescut și a le reașeza în cultura contemporană într-o formă mai versatilă, mai intimă, poate chiar mai onestă.

Citește și: Cum povestea vântului care bate prin frunze se poate transforma în mii de lei? Alexandru Claudiu Maxim: „Mi-aș dori să trăiesc doar din artă, dar momentan trăiesc din talent”

10 fotografe din România, 10 opere literare cu personaje feminine. Care este personajul feminin care te-a inspirat pe tine? Și de ce?

Eu mi-am dorit, fără vreo clipă de îndoială, să lucrez cu personajul „doamna T”, din romanul „Patul lui Procust”, al lui Camil Petrescu. Cartea începe cu scrisorile ei, vocea ei, temerile și poveștile ei, pentru a continua apoi în caietele amantului și comentariile finale ale personajului marginal (vocea autorului). Personajul ei este aproape integral construit din descrieri contradictorii, ceea ce o face mai reală și mai palpabilă pentru mine, contrar multor alte personaje feminine din literatura noastră – femeia urâtă pentru unii, privită de la distanță și, în egală măsură, indescriptibil de frumoasă pentru cei care se apropie de ea și îi află gesturi, păreri, istoric. Este un roman pe care l-am citit inițial ca adolescentă. Recitindu-l acum, când am cam aceeași vârstă ca „doamna T” și având instrumentarul interior de a decripta o multitudine de subtilități și mici istorii pe care nu le-am înțeles ca adolescentă, am găsit o femeie puternică, luptătoare, pentru care autonomia este suverană și care nu e dispusă să se compromită pentru emoție. O femeie construită din mici gesturi și detalii, pe care le-am recunoscut într-o proporție covârșitoare în propriul comportament, istoric și, mai ales, în felul în care mă refugiez uneori în gesturi.