Sabina Suru: „Când eram elevă și apoi studentă, mi-am dorit să găsesc și voci feminine în cărți, dar era (și îmi pare că încă este) rara avis”

Sabina Suru: „Am crescut cu căldură și încurajare, iar astfel mi-am dezvoltat natural pasiunile, intelectul și emoțiile”

În România reprezentarea femeilor rămâne încă de dorit, așa cum spuneți voi în argumentarea acestui proiect, prezența scriitoarelor românce în manualele școlare este una precară. Deci, în școală nu prea avem modele la feminin. În politică nu mai vorbesc. Cât de mult simți tu nevoia de reprezentare? 

Este, într-adevăr, o nevoie apăsată. Așa cum sunt lucrurile (până) acum, modelele mele feminine au fost fie din familie (mama, în mod special) sau din istorie (știință, mai ales), deși am crescut cu nasul în beletristică și filosofie. Am crescut, la fel ca mai noi toate, cu personaje ale căror voci erau mai degrabă o ilustrare a paradigmei momentului în care fuseseră concepute și, implicit, carnea lor conceptuală fie puternic masculinizată (femeia puternică ce-și câștigă autonomia prin exil din lumea socială), fie idealizată (femeia delicată, angelică, fiică/mamă). 

Iar aici, firește, m-am lovit de o multitudine de stereotipuri cu care nu m-am putut niciodată identifica și care, invariabil, vorbeau de extreme – cele mai prezente rămân femeia virginală sau femeia libertină (or, în final, serios? ce e libertinajul – oare nu e eliberare de norme mai degrabă decât promiscuitate?). 

Una dintre puținele voci masculine care descrie o femeie, din lecturile mele (care firește nu este în programa școlară a multor profile educaționale) este „Zenobia” lui Gellu Naum.

Cine a fost prima femeie care te-a marcat?

Mama, bineînțeles. O femeie puternică și totuși de o delicatețe emoțională dezarmantă, pentru care independența și posibilitatea de a lua decizii pentru sine, indiferent de normele sociale, au fost elemente esențiale atât pentru ea, cât și pentru felul în care m-a format. 

Din brațele și principiile ei am devenit o femeie care știe când să fie blândă și când să fie categorică, ori când să asculte și să nu insiste în comparație cu atunci când să își susțină cu încăpățânare punctul de vedere. Am crescut cu căldură și încurajare, iar astfel mi-am dezvoltat natural pasiunile, intelectul și emoțiile.

Povestește-ne puțin despre traseul tău profesional… cine au fost oamenii care ți-au fost alături, te-au ajutat și te-au ghidat?

Din nou, în primul rând mama, urmată îndeaproape de prieteni. Nu am avut ocazia de a cunoaște un artist pe care să-l privesc ca mentor. Am întâlnit, în schimb, de-a lungul timpului o multitudine de oameni care au participat într-un fel sau altul la traseul meu: profesorul de desen din gimnaziu care m-a învățat că nu am nevoie de marea cu sarea ca să am un demers valid ca artist și că încăpățânarea uneori este pozitivă; un profesor de facultate (care, însă, nu mi-a fost oficial profesor, mai degrabă prieten) care m-a învățat că onestitatea e esențială în orice demers (prin onestitate mă refer la a mă raporta la artă cu inima și ochii deschiși), o prietenă încă din adolescență în relație cu care am activat o încurajare constantă și reciprocă în care critica și autocritica au fost cele mai importante lucruri. 

Mai recent, acestei liste i se adaugă partenerul meu de viață, care este, în fapt, partenerul meu în mai tot – artă, muncă de antreprenoriat cultural, crescut pisică și făcut cafea dimineața. Alături de el am dezvoltat aptitudini și abordări fără de care mi-e că aș fi început să bat pasul pe loc mai devreme sau mai târziu.