Salvatorii de suflete: frații care au salvat peste 350 de pisici și câini. De ce pot fi numiți Simona şi Remus Gall îngerii animalelor găsite pe stradă
Ştim cu toţii, animalele precum pisicile şi câinii reuşesc să trezească multă emoţie, în special în mediul online. Unii se emoţionează şi trec mai departe, alţii şi-au dedicat viaţa salvării şi îngrijirii lor. Este şi cazul a 2 fraţi din Carei, Simona şi Remus Gall, care au început în copilărie să salveze animalele găsite pe stradă, iar acum au ajuns să aibă peste 350 de pisici şi câţiva câini la casa de vacanţă a tatălui lor.
Nu şi-au dorit nicio clipă să ajungă aici, însă spun că nu îi lasă sufletul să nu intervină atunci când este nevoie de ei. Când şi-au dat seama că lucrurile au luat o amploare nebănuită au creat şi o asociaţie, Furever Home – Romania Cat Rescue, în speranţa că se vor descurca mai uşor cu îngrijirea animalelor adăpostite de ei. Au ajuns însă să muncească zi-lumină ca să poată acoperi mâncarea şi tratamentele necesare pentru sutele de pisici. L-am rugat pe Remus Gall să ne povestească cum au ajuns în acest punct şi care ar fi soluţia pentru ca lucrurile să devină un pic mai uşoare.
Remus, câte pisici aveți acum?
Multe, foarte multe! Cred că sunt peste 350 acum. Nu le numărăm zilnic, nu avem cum, mai ales că în fiecare zi apar altele. Numai ieri, de exemplu, ne-au contactat dintr-un alt oraş. A murit o doamnă, poliţia a spart uşa apartamentului şi a găsit o pisică înăuntru. Tot la noi a ajuns şi aceea. Nu este zi în care să nu apară ceva.
Sunteți cunoscuți în zonă, îmi dau seama.
Da, din păcate, nici nu știu ce să spun. Din fericire pentru animale, din păcate pentru noi.
De ce spui asta?
Pentru că am cam ajuns la capătul puterilor şi este foarte frustrant. Oamenii apelează la noi, ne şantajează chiar în anumite situaţii, dar când e vorba să dea o mână de ajutor…
Îţi dau un exemplu numai de astăzi. Mi-a scris o doamnă din Ucraina, pe care am ajutat-o cu mâncare de pisici acum câteva luni. Erau 2 doamne venite la noi în ţară după ce a izbucnit războiul, cu 4 copii şi 26 de pisici şi le-am ajutat atunci cu hrană pentru acele pisici. Azi mi-au scris că sunt evacuaţi toţi din casă şi nu au ce să facă cu pisicile. Noi suntem deja supraaglomeraţi şi ne descurcăm foarte greu, dar ce puteam să fac? Dintr-un foc, 26 în plus.
Mi se pare extrem de complicat ce faceţi voi. Cum aţi ajuns în situația asta?
Nu asta a fost intenţia noastră, aşa cum crede lumea. Au fost mai mulţi factori care ne-au adus aici. O dată noi, eu şi sora mea, încă de când eram mici, de acum mai bine de 25 de ani, aveam câte o pisică, 2, 3 prin casă. Am ajutat mereu animalele abandonate, nu ne lăsau inimile să trecem pe lângă ele. Nu înţeleg cum poate face cineva asta.
Apoi, tata avea o casă la ţară şi vecinii aruncau acolo pisicile, ca să scape de ele pentru că se înmulţeau, iar ei, evident, nu le voiau. Am mers atunci în sat, le-am oferit sterilizări gratuite ca să nu mai ajungă în astfel de situaţii, dar pisicile ajunse în curtea noastră le-am păstrat.
După aceea a fost o pisică lovită de maşină, în sat. Au adus-o la noi. A murit o bătrână, pisica ei tot la noi a ajuns. Şi încet-încet s-a dus vestea că sunt nişte oameni care le acceptă pe toate şi le aduceau la noi sau ne chemau să le salvăm.
Simona şi Remus Gall, fraţii din Carei care au ajuns de la salvarea câtorva animale să aibă mai bine de 350 de pisici în grijă
Aşa ați ajuns să faceți sanctuarul?
Da şi au venit din ce în ce mai multe, extrem de rapid. În prima iarnă, acum 4 ani, erau pisici care îngheţau în stradă. Atunci am mers acolo – a fost prima acţiune mare de acest gen – şi am luat dintr-un foc 20 de pisici.
Am încercat să schimbăm concepţiile oamenilor, să le explicăm să nu le mai lase în faţa blocului, să le sterilizeze. Degeaba! M-au chemat la un moment dat la un bloc, dar era deja prea târziu: locatarii otrăviseră zeci de pisici, numai cadavre am găsit în pivniţă. A fost ceva înfiorător! E nevoie de mai multă responsabilitate, de mai multă înţelegere.
Cum vă descurcați? Uneori e greu să ai în grijă de 1, 2 pisici, dar voi aveţi sute.
Este foarte greu, aşa e, dar ce alternative avem? Încercăm să nu ne gândim prea mult la asta, pe termen lung, pentru că atunci e foarte uşor să ne demoralizăm.
Sigur, noi am crescut cu animale în casă, dar nu mi se pare ceva ieşit din comun să vezi un animal rănit sau bolnav în stradă şi să vrei să îl salvezi. Să nu vrei să-l salvezi, aia nu mi se pare normal. Acum, sigur, nici să ai 300 nu este normal, dar dacă nimeni altcineva nu ia nici măcar unul dintre animalele astea, atunci ajungem noi să le luăm pe toate. Dacă toată lumea ar ajuta câte un singur animal, atunci noi n-am mai fi nevoiţi să facem asta.
Sunt o grămadă de costuri? Cum reuşiţi să le acoperiţi. Ştiu că aţi făcut şi o asociaţie în acest sens. Vă ajută în vreun fel?
Asociaţia am făcut-o mai mult ca să putem să luăm mâncarea la un preţ ceva mai mic. Dar altfel nu prea avem ajutor. Am încercat chiar, acum o lună şi ceva, să angajăm pe cineva care să ne ajute cu curăţenia acolo. Şi eu şi sora mea avem joburi la oraş şi efectiv nu mai rezistăm în ritmul ăsta. Dar nu am reuşit să găsim pe nimeni, nici măcar pentru salariu, de voluntariat nici nu mai vorbim. Astea sunt poveşti: în teorie sunt destui cei care spun că ar veni. În practică nu vine nimeni.
Înţeleg că voi, de ani de zile, munciţi doar ca să salvaţi pisicile astea şi să le ţineţi în viaţă.
Exact aşa! Cam tot ce câștigăm merge în direcţia asta. Am fost nevoiţi, uneori, să luăm și pe datorie, în special medicamente. Am scris și la asociații mari din străinătate, să ne ajute măcar cu un vaccin, cu o sterilizare, cu costurile de la veterinar. Sincer îţi spun că eu nu ştiu cum reuşesc alte asociaţii din România să aibă angajaţi, să aibă concedii. Noi nu avem nici una, nici alta. E o provocare să luăm mâncarea necesară pentru ele de multe ori, nu mai vorbesc de tratamentele necesare.
Adopţiile nu funcţionează deloc?
Nu, este groaznică situaţia. Acum câteva zile am pus pe pagina noastră de Facebook câţiva pisoi mici, unul mai drăgălaş ca celalălt. Nimeni, nicio reacţie. Când am pus o pisicuţă şi am spus că e de rasă, imediat au venit cererile de adopţie. Am scris că e Main Coon – înţeleg că se dau şi 500 de euro pe un pui din rasa asta – şi au apărut rapid doritorii. Pentru pisicii din rasa comună, pe aceştia nu îi vrea nimeni.
Ştiu că ai făcut şi o specializare în domeniul veterinar, ca să poţi să acţionezi mai uşor în salvarea lor.
Am făcut un curs de tehnician veterinar, da. E prea târziu acum să mai fac Facultatea de Medicină Veterinară, că nu am timp să merg atâţia ani într-un alt oraş, dar altfel aş face-o şi pe aceea.
Ce poţi face, practic, cu această specializare de tehnician?
Cel mai la îndemână este exemplul animalelor care au nevoie de tratament cu antibiotice. Noi avem cam 30-40 de animale care trebuie să primească zilnic antibiotice, suplimente, au nevoie de injecţii subcutanate. Sunt lucruri pentru care nici măcar plătit nu vine un veterinar acolo.
Şi când e nevoie să duc animale la sterilizat – ieri am fost cu 3 pisici – ori trebuie să merg în alt oraş ori trebuie să stau toată ziua numai la veterinar. Aşa că tratamentele de zi cu zi trebuie să le facem noi, acolo.
Citeşte şi
Povesteşte-mi puţin despre copilăria voastră. Vi s-a transmis dragostea faţă de animale sau cum s-a petrecut totul?
Eu nu cred că e ceva ieșit din comun sau că un eveniment anume te face să ajungi în situaţia de a salva așa multe animale. E despre cum să vrei să ajuți un animal și să nu zici „Nu” când îţi vin altele, chiar dacă simţi că nu mai poţi.
Asta e prima scuză. Toţi, atunci când ne aduc un animal, zic că ei nu pot, ei n-au loc, ei n-au timp. Dar eu am de toate, nu? Eu am și timp și bani și locul unde să-i pun. De curând îmi spunea o fată de 14 ani că ea nu are timp să se ocupe. Ori dacă şi copilul de 14 ani are mai puțin timp ca mine, atunci ce să mai zicem?
Remus, câți ani aveți voi, tu și sora ta și de când faceți asta?
Eu am 35 de ani, sora e un pic mai mare. Ea, de altfel, este şi cea care m-a crescut pe mine, e ca o a doua mamă pentru mine. Ea salva pisici de mică, prima pisică din casa noastră ea a adus-o. Eu nu eram chiar aşa, dar în timp te ataşezi de ele.
Ce vă ajută să continuaţi, să mergeţi mai departe?
Cum să nu continui, cum să zici că de mâine nu mai faci? Ce am mai făcut în ultima vreme a fost să mai refuzăm să primim. Nu refuzăm niciodată pisici care mor în stradă, dar am început să refuzăm oamenii care îşi lasă pisicile să se înmulţească şi vin la noi să le lase. Zilnic avem astfel de situaţii, zilnic. Au ajuns să ne sune şi din Bucureşti în condiţiile în care, ştii şi tu, noi suntem în celălalt capăt al ţării. Nu e posibil aşa ceva.
Dar autorităţile ce fac?
Nu doar că nu fac nimic, dar fac exact opusul. Noi suntem în proces cu autorităţile. Oamenii care înmulţesc pisicile la blocuri nu păţesc nimic. În schimb eu, care am luat să ajut o pisică din faţa unui bloc, am dosar penal pentru furt. Am înregistrări, că eu fac înregistrări şi poze oriunde merg să salvez animale, şi cu toate astea mi-au făcut dosar penal pe motiv că am furat pisica.
Oare câte asociații din țară mai au dosar penal că au luat un animal din stradă? Dar eu, eu trebuie să angajez avocați pentru asta. Mai mult, cei de la Poliţia Animalelor ne-au adus până acum zeci de pisici. Când nu au la cine să apeleze, ni le aduc nouă.
Stai puţin! Pe de o parte vă aduc animale, pe de alta, vă fac dosar penal. Cum vine asta?
Ne fac dosar penal pentru furt, da. România e ţara unde autorităţile fac ce vor, cum vor. Sigur că noi nu ne lăsăm, o să mergem până la capăt, dar o să dureze ani de zile procesul. Şi de la primărie mi s-a spus să mă ocup eu, pe banii mei, că nu stau ei să îngraşe câini. Deci tot eu, cu banii mei, mă duc să iau câinii de pe străzi când ei sunt obligaţi prin lege să facă asta.
Chiar şi când există legi, oricum nu sunt respectate. Protecţia Animalelor ar putea da lejer amenzi pentru rele tratamente în cazul locatarilor din blocuri care ţin pisici iarna, sub cerul liber. Am fost noi chemaţi pentru astfel de pisici – că aveau piciorul rupt, că erau bolnave, cu o mulţime de probleme – dar nimeni nu primeşte amendă deşi noi le predăm de fiecare dată toate dovezile.
Pare nu doar că vă luptaţi cu morile de vânt, dar că se şi profită foarte tare de situaţia asta.
Da, se profită foarte mult. Se foloseşte inclusiv şantajul emoţional. În fiecare zi ne sună oameni să ne spună că dacă nu preluăm noi o pisică sau alta va muri cu siguranţă.
O singură dată am refuzat să iau o pisică din faţa unui bloc – ziceau oamenii că e prietenoasă şi le-am spus să o ia ei, că tot aveau o pisică acasă, o puteau lua şi pe asta. M-au sunat a doua zi să îmi spună că au omorât-o copiii din faţa blocului. A vrut să ne arate clar că asta se întâmplă dacă refuzăm noi să ne ocupăm.
Mi se pare ceva groaznic! Cum vezi tu lucrurile în acest moment? Ce aveţi nevoie ca să puteţi merge mai departe?
Avem nevoie de susținere. Nu neapărat de bani, deşi avem mare nevoie şi de ei, dar măcar să fim ajutaţi cu sterilizările, de exemplu, cu vaccinurile. Anul trecut nu am putut să luăm vaccinurile pentru că nu ne-am permis, nu am avut de unde. Avem nevoie de mâncare pentru toate animalele aflate la noi. Am făcut recent o strângere de fonduri și mulțumită unor voluntari chiar s-au strâns mai mult decât niciodată, dar banii aceştia acoperă mâncarea pentru o lună de zile. Sigur, e bine să ai mâncare pentru o lună, dar luna următoare ce faci?
Sunt foarte, foarte multe lucruri de care avem nevoie. De exemplu, nu avem carantină. Atunci când aducem un animal bolnav nu avem unde să-l punem. Pisicile au cele 2 case, o cabană din lemn şi o casă cu 3 camere, dar şi vara sunt supraaglomerate, la iarnă nici nu ştiu cum o să încapă toate.
Cumva, eu şi sora mea trebuie să lucrăm mai mult, să câştigăm mai bine ca să le putem construi un nou adăpost, ca să încapă toate.
Problema e şi că adopțiile merg foarte greu. Ce am dat în străinătate, acolo chiar au fost reușite, dar altfel…
Cum funcționează treaba asta cu adopțiile în străinătate?
La început am avut o cunoștință în Germania care m-a ajutat şi am dat peste 30 de câini mici și câțiva mari. Au ajuns în locuri foarte bune, dar nu mai putem trimite prin ei acum. Dacă nu ai cunoştinţe acolo, dacă nu ştii limba germană şi nu ai pe cineva pe plan local, care să te promoveze, e foarte greu.
În Anglia am fi putut să facem ceva extraordinar. Ne-au făcut o ofertă să trimitem 17 pisici pe lună, ceea ce ar fi fost un ajutor enorm, dar nu putem, pentru că nu avem o carantină proprie, o carantină adevărată. Ar trebui să le ținem izolate 2-3 luni, pentru că în Marea Britanie sunt foarte stricte regulile de carantinare, ceea ce pentru noi, în acest moment, este imposibil.
Am trimis 2 pisici în Belgia, au ajuns într-un loc foarte bun, dar e puţin faţă de ce avem noi nevoie.
Cât vă costă pe voi îngrijirea animalelor în fiecare lună?
Sunt luni în care cu 5.000 de euro pe lună nu ne descurcăm. Nu e doar mâncarea, sunt medicamentele, facturile, când aduni totul este extraordinar de mult. Medicamente am mai luat uneori pe datorie, dar noi trecem pur şi simplu de la o lună la alta fără să ştim ce va urma.
Tatăl tău ce a spus când a văzut câte pisici se strâng la casa de vacanţă?
Acum, sigur că nu s-a bucurat, mai ales când vede cât de multe animale sunt și ce greu e, dar și el le iubește. Vede însă că suntem depășiți şi cât de mult muncim ca să putem să ţinem totul pe linia de plutire.
Sunt şi oameni care ne-au ajutat sau ne ajută, dar sunt şi destui care o fac doar ca să ne ceară înapoi mai mult. Am avut persoane care au făcut o donaţie de 200 de lei, apoi ne-au adus 6 pisici. Acum, sincer, ăsta nu e niciun ajutor. Ia-le şi îngrijeşte-le! Găseşte-le stăpâni! Acela e un ajutor real.
Sora ta cum face față la toate lucrurile astea?
Ea e mult mai obosită ca mine, dar în acelaşi timp are şi mai multă energie ca mine. Eu sunt mai degrabă „vinovatul” care aduce animale de prin pivnițe, pe mine mă cheamă oamenii să le salvez, iar ea trebuie să ajute la susținerea lor.
Pe termen lung ce v-ar fi de ajutor?
Să primim susținere din partea a cât mai mulți oameni. Noi, în general, cerem mâncare ca donaţie. Oricine poate comanda online mâncare şi să treacă adresa noastră pentru livrare. E cel mai simplu şi se pot asigura astfel că totul e cât se poate de corect şi de transparent.
Sigur că avem nevoie şi de bani, dar noi suntem extrem de practici. Ştiu că există asociaţii la care banii se duc mai degrabă pe salarii decât pe ajutorarea animalelor. La noi nu e cazul! Dar nici aşa nu funcţionează prea bine, tot din banii noştri susţinem şi mâncarea. Numai ieri am cumpărat mâncare de recuperare pentru pisicile mici de aproape 2.000 de lei.
Avem nevoie de implicare constantă. Cum spuneam: sterilizări, vaccinuri, mâncare. Şi adopţii pentru că fără ele nu facem decât să lungim mai mult şi mai mult totul, fără să rezolvăm cu adevărat situaţia.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
