Căutare

Share this article

La Rocsana Timotin am ajuns după ce trecusem prin nişte medici şi mai multe tratamente inutile şi ineficiente cu pisica din dotare. Tot căutând un doctor care să-i dea de cap, am fost sfătuită să merg la ea. După săptămâni de chin, am intrat pe uşa cabinetului şi în 30 de secunde aveam deja diagnosticul, cel corect de data aceasta. Au urmat mai multe vizite şi mereu am fost uimită de felul în care reacţionau miorlăitele în prezenţa ei. Aşa că am vrut să aflu dacă a fost mereu pasionată de pisici, cum a ajuns să ştie atât de multe despre ele şi cum a apărut ideea cabinetului veterinar specializat în îngrijirea felinelor, Cats` Lady Vet.

Când și cum au apărut animalele în viața ta?

Din ce-mi povestește maică-mea, pentru că eu nu am totuși memoria evenimentelor de atât de demult, ea spunea că mă ducea la bunică-mea, la Horezu, iar unul dintre locurile în care rămâneam absolut încremenită și știa întotdeauna unde mă găsește în toată curtea aia era cotețul câinelui. Dar mă duceam la ea cu mare entuziasm pentru că avea și păsări de curte, și porc, și câine, și pisică, și șoareci de casă, tot ce vrei și ce nu vrei. Apoi, ce-mi aduc eu aminte fulminant și care mă marchează inclusiv în ziua de astăzi este o carte pe care mi-a cumpărat-o mătușă-mea, sora tatălui meu, care se numește Doctorul Aumădoare. Și acest celebru doctor m-a determinat pe mine să îmi creez această viziune în care eu aș fi putut să fac mai multe decât făcea el, că el mai pierdea animale. Eu mă vedeam în ipostaza în care la mine toți trăiau mult și bine, erau highlanderi celebri. Aici cred că a fost primul meu contact cu ideea de a fi medic veterinar.

După care am mers chitită pe ideea asta mereu, fără să am vreun moment în care să fi spus că m-aș fi văzut făcând și altceva. A fost ideea de a fi medic veterinar punct. Apoi, în contextul perioadei respective, fiind după anii `89, la noi încă era acel concept în care medicul veterinar era văzut ca îngrijitorul de la coada vacii, dar un pic mai experimentat. Părinţii mei, amândoi cu studii superioare, tot încercau să mă direcţioneze spre latura umană a medicinei văzând că eram pornită să mă fac medic. Profesia era mult mai bine standardizată şi cu un alt grad de respect şi li s-a părut lor că eu, femeie, să ajung undeva unde să tratez vaci şi porci, nu prea era o chestie extraordinară. Ţin minte că în tot contextul ăsta în care văzusem şi eu cam care este potenţialul medicului veterinar sau care era statutul lui în societate mă influenţaseră într-o anumită măsură să fac treaba asta. Deşi eu eram chitită pe a face medicină veterinară şi îmi făcusem planul să plec în State.

Rocsana Timotin la 18 ani

Ca să nu existe discuţii am zis că mă hotărăsc pe parcurs, aşa că m-am apucat să mă pregătesc pentru medicină umană. Făceam testările acelea pentru Târgu Mureş că pe vremea mea aia era considerată facultatea de elită. Era şi Bucureştiul, dar era uşor mai conservatoare ca principii faţă de ce mi-aş fi dorit eu atunci. Dacă m-aş fi dus pe uman mi-ar fi plăcut foarte tare Urgenţa, iar sub aspectul ăsta Târgu Mureşul era elită.

Adică tu la 18 ani analizai ce şi cum se făcea la Facultăţile de Medicină?

Mai devreme.

Ştii că nu e tocmai ceva obişnuit pentru cei mai mulţi tineri. Sau cel puţin nu era atunci.

Asta e o discuţie continuă pe care o am cu soţul meu pentru că mă simt nemulţumită într-un fel de cum văd lucrurile copiii mei. Letiţia are mâine, poimâine 12 ani şi tot timpul mă gândesc că eu am ştiut ce-am vrut, că asta e ordinea firii deşi bărbată-miu îmi spune mereu că eu sunt un caz particular, că marea majoritate ajunge şi-n facultate să oscileze că poate nu a ales drumul corect.

Rocsana Timotin, doctoriţa pisicilor

Eu nu mă văd altfel şi nu văd oamenii care vor să aibă satisfacţia profesiei să fie altfel. Asta mă descumpăneşte un pic şi la copiii mei şi la diferitele persoane cu care relaţionez care îmi spun că s-au hotărât să facă ceva la 30 de ani sau în facultate sau cine ştie când. Constat că este nota generală în partea asta şi nu pot să înţeleg. Mie mi-a fost foarte clar. Am avut oscilaţia asta strict imaturizată şi gândindu-mă la contextul în care mă aventuram, că s-ar putea să mă demoralizeze strict treaba asta – să tratez câini şi pisici nu era o chestie fezabilă în contextul României de atunci şi nu aveam nici unde să exersez. Tocmai de aceea m-am gândit că dacă n-o fi să fie aici o să mă duc în State. N-am gândit altfel ani de zile, mai ales că pentru mine şcoala americană de medicină este un fel de Biblie pentru mine. Tot ce înseamnă lucrurile pe care le rafinez şi le standardidez pentru pacienţii mei actuali vizează descoperirile şi ghidurile americane.

Printr-a 11-a inclusiv profa` de chimie cu care făceam pregătire îmi povestea că sunt un om mult prea înzestrat ca să mă duc spre o profesie care nu mă va onora şi mă tot direcţiona spre partea de uman. Aşa că m-am apucat temeinic de partea de cursuri şi chestionare pe care le făceau universităţile la momentul respectiv şi am zis că văd eu ce fac după ce iau Bac-ul. Profa` de română mă ameninţase că n-o să iau niciodată Bac-ul la română. Eu eram stas la Biologie, Chimie şi cât de cât la Fizică, dar eram praf şi pulbere la Română. Deşi eram înnebunită după partea de literatură, partea cu conspectări şi compuneri mă teroriza. Simţeam că nu am partea asta de a hiperboliza, de a lungi nişte chestii care aveau o evidenţă clară, aşa că eram uşor terorizată şi am zis că aştept să iau Bac-ul şi apoi iau o decizie. Prin urmare, după asta am dat examen şi la Stomatologie şi la Medicină Veterinară. La Stoma am intrat cam pe la jumătatea listei, la MV, categoric examenul era mult mai facil la momentul respectiv. Gândeşte-te că am intrat în sală şi în 20 de minute băteam cu pixul în masă, să ies şi profesorii îmi spuneau că trebuie să stau 40 de minute în sală.

Ţin minte şi acum că m-am dus şi mi-am luat rezultatele la Stoma că fuseseră afişate un pic mai devreme şi am zis că măcar am intrat aici, merg unde o fi acum. Apoi m-am dus să-mi iau rezultatele la MV, venise şi tata în Bucureşti şi am mers împreună. Eram într-o gloată de oameni şi tata, care nu e un tip foarte înalt, s-a dus şi el cu o uşoară teamă să se uite pe liste. Mătuşi-mea s-a uitat pe lista de respinşi şi ne-a zis că nu apar acolo. Se uita tata pe lista cu admişi, a luat-o de sus în jos şi m-a văzut a 11-a. Şi zice: “Este o Pascu Ileana Rocsana a 11-a aici” şi era ca şi cum nu-i venea să creadă. Nu asocia numele, nu ştia dacă sunt eu sau o fi alta cu acelaşi nume. I-au dat lacrimile şi mi-a zis: “Băi, tată, bravo!” E prima dată când l-am văzut pe tata plângând de emoţie pozitivă. Singura dată când l-am mai văzut plângând a fost când şi-a pierdut tatăl. Am avut un incendiu la casa copilăriei lui şi atunci s-a prăpădit bunică-miu. El a fost foarte ataşat de tatăl lui şi atunci l-am văzut plângând, plângând în tihnă şi-ntr-un mediu respectuos şi atunci când am intrat eu. I-am zis atunci că îi fac situaţia şi mai complicată şi i-am spus că am intrat şi la Stoma. M-a întrebat ce am de gând să fac şi eu m-am apucat de amândouă. Ca de obicei, am ales varianta cea mai teribilă. Mă duceam cu precădere la Veterinar, că ne anunţaseră că avem nişte profesori infernali şi că nu putem să lipsim de la cursuri, iar eu fiind mult mai ataşată de partea asta am ţinut mai degrabă de ea şi am fost mai pe sponci la Stoma.

Profesorul de Tehnică Dentară a fost cel care mi-a spus că în viaţă nu pot să le am pe toate şi că trebuie să mă hotărăsc. M-am încăpăţânat vreo 3-4 săptămâni după care m-au luat cei de la Stoma la ochi şi mi-au explicat că nu o să-mi iasă numărul de prezenţe şi că o să fie infernal şi eu, ca bleaga, m-am retras fără să-mi îngheţ anul. Dar asta e soarta fiecăruia, că atunci când am avut oscilaţii în timpul profesiei de medic veterinar şi m-am gândit că poate era mai bine să fi îngheţat Stomatologia, ca să o pot continua după ce terminam MV-ul.

Am terminat facultatea, dar cu tot regretul pentru profesorii noştri, cred că facultatea la noi este făcută mai degrabă să te descurajeze decât să te motiveze. Doar că eu am fost soldat, am ştiut ce vreau de la viaţă şi indiferent de chestiile care nu mi-au convenit, care m-au frustrat sau mi s-au părut nedrepte, eu m-am motivat să termin şi să dovedesc că sunt un om capabil să facă meseria asta. Pentru că nouă asta ni se explica, că nu suntem în stare. Nu mai spun că de învăţat nici nu se punea problema, era o chestie de checked, checked, checked.

Adică, pe de o parte nu vă verificau cu adevărat, să vadă ce aţi învăţat, pe de altă parte vă spuneau că nu sunteţi în stare?

Da, era o chestie de un subiectivism… Funcţiona în continuare ideea de nepotism şi de pila cuiva, chestii care nu te ajutau să-ţi construieşti respectul de sine. Pe mine m-a ajutat cred că orgoliul meu, faptul că de când eram copil am vrut să dovedesc că pot. Cum îmi spunea cineva că nu pot să fac ceva, exact aia făceam.

Rocsana Timotin, doctoriţa pisicilor

Aşa ai fost de când te ştii sau ţi-a construit ceva, cineva lucrul ăsta?

Aşa am fost. Suntem şi 2 surori şi într-un fel sau altul a apărut, voit, nevoit, conştient, subconştient, această tendinţă de concurenţă între noi. Sunt şi un om venit din provincie şi ştiam ce lupte trebuie să duc atunci când îmi doresc un oraş cum era capitala. Ştiam că trebuie să dovedesc că sunt un om bine pus la punct ca să pot să răzbesc.

Nu-ţi insuflaseră ai tăi că trebuie să faci sau să fii într-un fel?

Să ştii că nu. Tocmai de aceea nu au insistat cu ideea de a face medicină umană, doar mi-au spus la nivel de discuţie prietenoasă şi relaxată cum văd ei lucrurile. În familie nici nu avusesem niciodată medici veterinari, doar umani. Părinţii mei erau amândoi ingineri. Tata a făcut chimie alimentară, după aia a făcut management şi turism la ASE. Tata a terminat 3 facultăţi, una în tinereţe şi celelalte când eram eu în liceu.

Deci lipsa asta de oboseală şi disperarea asta de a cunoaşte cât mai multe se moşteneşte.

Da, cred că este de la tata. El este un tip extraordinar, şi-a dorit mereu să iasă în prim-plan, dar ca o persoană emblematică. Este de o corectitudine extremă, barbară chiar pentru unii. Nu accepta minciuna, era extraordinar de empatic deşi părea foarte brutal tocmai pentru că îşi dorea o corectitudine dusă la extrem.

Noi, în perioada copilăriei, eram fetele lui Pascu, iar Pascu era directorul de la OJT. Aveam tot ce aveam nevoie, nu ne lipsea nimic inclusiv în vremurile alea tulburi şi critice, dar tata a avut înţelepciunea de a nu ne da nimic nemeritat. Iar una dintre vorbele lui celebre era: “Să nu mă faceţi de ruşine!” Bine, cred că mulţi am trăit treaba asta, dar ne-a fost ca un fel de mantră. Ne-a spus mereu: “Puneţi mâna să învăţaţi ca să vă asiguraţi viaţa şi destinul şi să nu mă faceţi de ruşine.” Am avut practic în el un model de rigiditate, de corectitutine, de cum trebuie să fie făcute lucrurile, de a merita absolut tot ce aveam. Un lucru pe care însă nu l-a pus niciodată în discuţie a fost că nu a făcut niciodată rabat de la cărţile pe care ni le doream. Mă duceam la librărie şi luam orice cărţi, care mi se păreau mie mai complicate şi mai întortocheate, cărţi de genetică. Eu le luam şi el se ducea să le plătească. Ţin minte că în clasa a 9-a citeam compendiu de genetică moleculară şi intervenţională şi m-a întrebat la ce îmi trebuie cartea aia. La medicină genetica era pe atunci materie de examinare, nu biologia umană. Şi eu voiam să fiu brici la genetică. Manualele le ciufulisem în câteva săptămâni, dar eu consideram că trebuie să fiu expertă în genetică pentru a intra la facultate.

După ce am terminat facultatea m-am angajat în 5 zile. Eram hăituită de treaba asta pentru că aşa cum mă motiva, tot aşa taică-miu ştia să-mi dea şi câte un şut în fund de mă liniştea. Eram în licenţă când mi-a zis să am grijă cum mă aranjez, că ăştia nu mă vor angaja decât dacă iau notă mare la licenţă şi dacă am avut note mari în timpul anilor. Şi mi-a zis că dacă nu îmi găsesc job la Bucureşti, unde îmi doream, mă duc înapoi acasă şi mă angajez la Controlul Alimentelor, exact ce mă îngrozea pe mine cumplit.

Eu când eram în facultate aveam 2 mari vise: să am apartament la Unirii şi să lucrez în urgenţe la Ilioara. Mi-am depus CV-ul înainte de licenţă şi m-a sunat şefa de acolo, să mă cheme la interviu. I-am zis că eu nici n-am dat licenţa, nici nu ştiu dacă o iau. Mi-a zis să vin după ce termin cu licenţa. Am luat licenţa, m-au angajat şi când ne-am dus acolo ne-au spus că avem o lună jumate de evaluare, după care unii rămân, alţii pleacă. M-am cam panicat, dar am zis că am tot timpul la dispoziţie să demonstrez ce pot. Şi ajung în Ilioara, unde erau urgenţe serioase şi vreau să iau un pacient şi mi se spune că eu sunt pe post de asistentă. Am simţit că crăp! Am zis că eu n-am venit ca asistentă, că eu sunt medic. Îţi dai seama ce a fost la gura mea! Ţin minte şi acum că am auzit o dată:

  • Iepuraş, hai cu mine până-n internat.

Era Nico, asistenta şefă, o tipă foarte dură, dar de la care eu am învăţat foarte multe lucruri. Mă duc cu ea în internat, o văd că se încruntă la mine şi-mi zice:

  • Te-am auzit mai devreme că făceai circotecă pe aici, că vrei să fii medic. Ştii să faci injecţii subcutanate, intramusculare, catetere venoase, catetere urinare?

Pe teorie eram brici. Când trebuia să pun mâna pe ceva mă înmuiam toată. Şi ea îmi spune:

  • Fii atentă la mine! Eu sunt asistenta şefă şi tot ce te-am întrebat pe tine dacă ştii să faci, eu chiar le fac. Deci sunt mai tare decât tine în momentul de faţă. Aşa că mişcă-te tu în internat, spală câinii, dichiseşte-i, adună rahaţi, fă curăţenie, învaţă să pui un cateter şi după aia să vii să ridici pretenţia că tu eşti medic.

Ţin minte că strângeam din dinţi, eram super nervoasă şi apoi mi-am dat seama cât de praf şi pulbere eram eu de fapt. Mi-am dat seama că ştampila şi semnătura aia banală poate însemna moarte, viaţă, speranţă, eşec. Nu prea funcţiona cum îmi imaginasem eu. Şi m-am apucat de treabă. Aveam câinii lui Vadim Tudor. El aduna tot timpul câini din ăştia – cu râie, cu jigodie, amputaţi – şi ăla era pentru mine challenge-ul vieţii: să-i tratez, să-i vindec, să-i fac ca de revistă. Aşa mi-am exersat eu tot, de la îngrijire la manopere, la modul de comunicare cu proprietarul.

Rocsana Timotin

Am avut şi marele noroc că în facultate am plecat la New York şi am reuşit să lucrez la o celebră clinică care este clinica acreditată pentru Cornell. Am stat acolo 2 veri şi acolo mi-am căpătat filosofia, modul de abord, toată posibilitatea asta să văd interdisciplinar, pacientul este un colos, nu este o porţiune în diagnosticul tău. Trebuie să îl vezi pe ansamblu, să coloborezi datele de la histopatolog, de la chirurg, diagnosticul imagistic, endocrinolog, hematolog şi targetul tău este să pui diagnosticul.

Ţin minte şi acum că venise un câine şi îi spun tipului care îmi facilitase intrarea la ei că ăsta are jigodie. El mă întreabă de unde ştiu şi eu îi spun că ştiu mirosul particular al diareei, că este specific pentru jigodia canină. Şi el îmi spune că nu a învăţat la şcoală să pună diagnosticul aşa, că ei fac teste, verifică şi evaluează pacientul per întreg ca să vadă dacă e sigur boala aia, ce a produs ea. După aia a venit şi mi-a spus că am avut dreptate, dar că trebuie să respect mereu protocolul: consult cap-coadă. Şi atunci m-am convins că trebuie să termin facultatea şi să mă mut acolo.

Doar că în timp ce eu mă pregăteam cu testele de limbă şi cu toate celelalte m-am cunoscut cu fostul meu soţ. La Ilioara, unde să te întâlneşti cu partenerul dedicat în medicină veterinară dacă nu la job? Aşa că am rămas acolo până în 2007. Eu am plecat pentru că m-au deranjat nişte chestii de organizare şi de conduită. Am zis că la respectul de sine eu nu vreau să renunţ pentru nimic în lume. Mi-am dat demisia motivată, am scris toate motivele pentru care am decis să plec. Apoi a plecat şi Sorin. Am lucrat pe la câteva cabinete, am lucrat pe partea de animale exotice însă mă frustram foarte tare pentru că serviciile erau mai scumpe decât în rest, iar clienţii veneau cu animalele în ultimă fază, când nu prea mai puteam face mare lucru.

Am rămas gravidă cu Leti, am născut-o, am stat cu ea acasă şi am făcut o depresie post-partum pentru că nu mai activam. O prietenă foarte bună, psihoterapeut şi soră-mea mi-au zis să dau copilul la creşă şi să mă întorc la job. Aşa că am luat în gestiune un cabinet veterinar pe undeva pe la Titan şi după ce am început să-l săltăm proprietarului i s-a părut că noi câştigam cam multişor şi mi-a zis mie flit, că eu aveam şi partea de management şi considera că ne dă prea mulţi bani. După câteva luni am deschis noi o clinică în Titan şi am lucrat acolo până în 2016, când am divorţat.

Ideea cu clinica exclusivă de pisici a pornit pentru că eu începusem să iau deja cu precădere programările de feline şi atunci am iniţiat partea asta specială pentru ele. Undeva prin 2014 mi-a venit ideea, am făcut şi pagina de Facebook.

Rocsana Timotin

Dar cum de te-ai oprit tu la feline?

A fost tot o provocare. În praxisul general treaba asta era văzută ca un fel de Satana. Pe lângă faptul că noi extrapolam cunoştinţele de la câine spre pisică ca şi cum o pisică ar fi fost un căţel de talie mică şi îţi dai seama că nu se potriveau lucrurile, am şi sesizat o apropiere, plus provocarea asta pe care mi-o oferea, să pot să lucrez cu ele, să le pun pe picioare.

Şi a mai fost o chestie absolut mistică. Aveam un pacient cu nişte simptome ambigue, nu puteam să spun dacă era suferinţă hepatică, renală. Şi ştiu că în capul meu era numai: “Zi ce ai! Zi ce ai!” Nu aveam nimic de care să mă iau şi la un moment dat îmi vine în cap: pancreatită. Singură îmi spuneam că nu se potrivesc simptomele, dar nu reuşeam să-mi scot asta din cap. Ştiam că există un test mai scump pentru pisică – ulterior am aflat că la feline simtomele de pancreatită sunt mult mai uşoare, că nu au simtomatologie specifică – am făcut testul şi a ieşit pozitivă la pancreatită. Şi-am zis: “Opa, am început să vorbesc cu pisicile!” (n.r.: râde)

Şi aşa am început cu ele. Am luat-o uşor: ăla că e mai dificil, ăla nu se ştia de ce suferă, pisicile mă plăceau, începuseră să mă placă şi proprietarii de feline şi mă căutau predilect, apoi a început să curgă blogul pentru feline şi de acolo veneau şi mai mulţi, apoi am început să fac tot mai multe cursuri exclusiv pe feline. Am zis că dacă drumul ăsta m-a ales pe mine trebuie să depăşesc limita de piciorul broaştei în ceea ce priveşte medicina felină şi că dacă vreau să fiu cineva trebuie să fac să fiu cineva. Şi aşa m-am apucat de cursuri intensiv, apoi am început să-l instig pe fostul meu soţ să facem clinica de feline. Era un spaţiu care se eliberase chiar lângă noi şi era mai mult ca perfect şi mă gândeam că era foarte mişto să avem un praxis exclusiv pentru feline şi unul exclusiv pentru câini.

Apoi m-au tot curtat unii din Marea Britanie care voiau să dezvolte aici conceptul şi eu să fiu şefă de clinică, dar urma să fiu angajat. Fostul meu soţ mi-a spus că nu e prea bine, că o să mă avantajeze în primă instanţă, dar apoi rămân slugă la stăpân, că mai bine facem noi. Apoi, în 2016, îmi spune că nu crede în proiectul meu, că nu e momentul acum şi nu facem nimic. Am zis că aia e, important acum e să învăţ şi când simt că sunt pregătită, tot îi dau drumul.

Am avut un profesor la fiziopatologie care ne spunea tot timpul: “Medicul bun e medicul care pune diagnosticul etiologic.” Etiologic înseamnă să te duci la cauză. Ai găsit cauza ştii cum să redresezi problemele. Faci doar diagnostic simptomatic, adică tratezi o vomă fără să ai nişte explicaţii clare, da, o tratezi pe moment, dar nu previi nişte treburi, există posibilitatea ca pacientul să reacţioneze doar pe perioada terapiei şi apoi să o ia de la capăt pentru că tu nu ai umblat la cauză. Şi asta a fost iar o provocare pe care mi-am dorit-o şi la care am lucrat vehement, să am întotdeauna diagnosticul de confirmare.

Sunt situaţii în care nu am diagnosticul de confirmare pentru că ne limitează disponibilitatea proprietarului, disponibilitatea tehnicilor de diagnostic, inexistente în România la momentul de faţă şi atunci măcar am mândria că am suspiciune majoră. Asta înseamnă că mă duc punct ochit, punct lovit pe un diagnostic, implementez terapia specifică şi am confirmarea prin redresarea condiţiei pacientului.

Rocsana Timotin

Revenind, după ce s-a produs divorţul în 2016 am convenit cu fostul soţ că vom colabora în continuare, că eu rămân în continuare în clinică pe partea de medicină felină. Iar în octombrie mi-a zis că el s-a hotărât mai bine şi că nu se mai poate, să plec. Asta în condiţiile în care nu aveam niciun ban economisit, aveam doar instrumentarul de oftalmologie, stetoscopul, cărţile şi nişte chestii minime.

Şi 2 copii.

Şi 2 copii. Asta era toată avuţia mea. Convenisem că nu stau să mă cert cu el pe clinică, pe nimic, că eu vreau un singur lucru: copiii şi divorţul rapid, la notar. În august am divorţat şi mi-a zis că rămâne să colaborăm în continuare, iar în octombrie mi-a dat o lună de zile să plec din clinică.

Era 25 octombrie – e ziua unui prieten foarte bun de-al meu, naşul Letiţiei, care şi el tot medic veterinar e. El avea clinică de dinainte să deschid eu cu Sorin şi în anul acela îşi construise un spaţiu nou. M-am gândit că el mă învaţă cum să fac. Îmi trebuiau fulminant de mulţi bani pentru aparatură şi pentru organizarea cabinetului, iar eu nu aveam nimic. Nu puteam să ies pe piaţă, să vorbesc de prima clinică din sud-estul Europei de medicină felină, dar să am seringi şi nişte flacoane ca pe vremea dispensarului. Mi-am făcut calculul cu ce îmi trebuia, aveam deja standardizate o mulţime de proceduri şi câteva zeci de proiecte în planning sau în lucru şi acum trebuia să îmi dau seama de unde luam eu banii.

M-am dus la Răzvan, era surpriză, cu un tort şi i-am cerut să mă înveţe, cum fac eu să iau 30.000 de euro, eu care sunt cârpită, am salariul minim pe economie şi 2 copii în îngrijire. Mi-a zis direct că e exclus să fac rost de banii ăştia, că nu prezint nicio garanţie.

La scurt timp după asta mă duc şi îi spun soră-mii că eu am visat că o să am o clinică la Grădina Icoanei. Soră-mea:

  • După ce că n-ai niciun chior, ţi-am dat eu bani să-ţi creşti copiii şi să iei de mâncare, te găseşti că vrei şi-n buricul târgului, unde sunt chiriile de mori şi oricum nu se găsesc spaţii comerciale. Dar dacă vrei, eu te încurajez. Sună şi caută spaţii.

Şi am sunat la tot ce am găsit. Ba erau apartamente şi când auzeau de animale, nici nu se uitau la mine, ba găseam spaţii total inadecvate. La un moment dat îmi aduc eu aminte că aveam un client care avea agenţie imobiliară. Dar el avea căţel şi nu ştiam cum să-l sun să-i spun că vreau să fac clinică de pisici deci el n-o să mai fie clientul meu şi să-mi găsească el spaţiu. Până la urmă l-am sunat şi i-am spus că el e speranţa mea. După vreo 2-3 săptămâni mă sună şi-mi spune că a găsit. Am venit şi am văzut că e pe Sfântul Spiridon. Caut eu repede şi văd că el protejează animalele, muribunzii, bolnavii. Am zis că e semn bun. Când intru, încep: aici o să fie recepţia, aici o să fie consultul, aici, chirurgia, acolo, internatul. Vedeam cum se desfăşoară sălile sub ochii mei.

Tu, neavând bani.

Neavând nimic, nimic. O sun pe soră-mea şi îi spun că am găsit locul. Când aude că era chiria 1400… Îi zic să vină şi ea, să vadă. Soră-mea e o tipă foarte pretenţioasă şi foarte pragmatică… Intră ea, începe să negocieze chiria pentru primul an şi-mi zice:

  • Uite, dacă tu eşti convinsă, eu mă apuc, bag echipa, datoria ta e să-ţi rezolvi cu împrumutul la bancă şi cu aparatura.
Rocsana Timotin

Simplu ca bună ziua! Într-o săptămână soră-mea a băgat muncitorii şi mi-a zis că am 4 săptămâni să aduc aparatura şi să îmi iau toate autorizaţiile. Sun la bancă şi aflu că cel mai mult îmi dădeau 8000 de euro. Planul de achiziţii era de 24.000 aşa, periat. Eram terminată. Ce pretenţii să mai am la soră-mea care mi-a utilat tot, mi-a pus linoleum, mobilier, tot ce vezi aici şi nu are legătură cu partea medicală e luat şi făcut de ea. Tot ea a zis că pune ea garanţie pentru mine, dar tot nu-mi dădeau mai mult de 12.000. ea îmi spunea să încep cu strictul necesar, eu îi spuneam că nu pot să pornesc un asemenea proiect cu aspect de dispensar. Mi-a zis să fac bine să mă descurc. Eram făcută zob. Tot încercam să tai de pe listă, să văd cum pot să le sucesc şi mă sună o doamnă de la bancă. Îmi spune numele, că mi-a văzut linia de credit şi că e cam mult, dacă am nevoie chiar de toţi banii. Îi zic că nu pot să scot proiectul altfel, că mai bine mă abţin. Şi mă întreabă dacă ştiu cine e ea şi începe să-mi povestească de când lucram la Titan, că i-am salvat căţelul. Îmi povesteşte ea, eu nu-mi aduceam aminte nimic. I-am zis că eu cred că face o confuzie. Nici nu mă gândeam să o păcălesc că am salvat eu, când eu nu-mi aduceam aminte. Şi-mi spune atunci că venea o doamnă în vârstă cu un căţel aşa şi aşa. Era maică-sa. Eu pe ea o ştiam şi nu asociam căţelul cu o persoană tânără. Atunci mi-am adus aminte tot, că m-am chinuit teribil să-l salvez. Şi îmi zice:

  • Fii atentă! Îţi aranjez cu creditul.

Soră-mea plecase din ţară de Crăciun şi eu eram acasă şi plângeam pe bancă în parc, ca să nu mă vadă copiii şi să nu vadă în ce situaţie disperată eram.

Rocsana Timotin

Apoi au început să se aşeze toate. Fata care trebuia să-mi livreze aparatura mi-a zis să-i dau lista cu tot ce am nevoie, ea le pregăteşte, le ambalează şi cum îi dă banca OK-ul le şi trimite la mine. Apoi m-a sunat un coleg de la Constanţa că are un ecograf de care nu mai are nevoie şi că dacă nu vreau să mi-l trimită. Eram deja în februarie şi încă mă susţinea soră-mea, se apropia prima chirie şi eu strânsesem doar jumătate. Şi vine o clientă de-a mea pe care tot aşa, o ajutasem şi-i dădusem de cap pisicii şi-mi spusese că îmi va rămâne mereu recunoscătoare. Şi-mi zice că e foarte mândră de mine, ştia de toată povestea şi cu divorţul şi cu clinica şi când să plece, după control, îmi pune un plic pe masă. I-am zis că nu se poate, că la mine nu e rost de şpăgi şi de altele ca astea. Mi-a zis să nu comentez, că ăla e cadoul ei şi al soţului ei pentru începutul meu de business. Când mă uit – erau 500 de euro, cât să completez la muchie chiria. Apoi au venit oameni absolut noi care m-au ajutat – ba un roll-up, ba să punem ceva pe geamuri, ba să mă recomande nu ştiu cui. Fiecare, într-un fel sau altul, a contribuit enorm.

Când m-am dus ultima dată să-i cer bani soră-mii i-am zis că sunt depăşită, că mi-am făcut atâtea vise şi ea mi-a spus să pun mâna să-mi fac treaba, să nu mă gândesc niciodată la bani, ci să-mi fac treaba ca lumea, oamenii să fie mulţumiţi şi să simtă cine şi cum sunt eu. Mi-a mai zis că de sărbători o să râdem împreună de toate astea. Şi aşa a fost. Următoarele sărbători de iarnă am avut şi eu tihnă în sfârşit.

Tu tot timpul ai depăşit nişte limite.

Da, cred că asta e definitoriu pentru mine, încăpăţânarea asta extremă de a dovedi. Acum, la gradul de maturitate pe care îl am, nu mai văd necesitatea de a dovedi ceva cuiva. Trebuie să îmi dovedesc mie însămi.

Pe de altă parte eu nu pot să văd răutatea în oameni, nu văd de ce m-ar vorbi cineva de rău. Eu creez repede relaţii de prietenie cu oamenii cu care colaborez, fie cu voi, clienţii, fie cu furnizori, colaboratori. Îmi place să am o relaţie apropiată tocmai ca să ne putem confesa reciproc, să aflăm mai multe decât dacă am avea o relaţie rigidă. Omul este mult mai dispus să-ţi spună nişte chestii şi greşelile pe care le face şi lucrurile bune pe care le face atunci când ai o relaţie apropiată. Ai posibilitatea să influenţezi mult mai uşor când omul ăla vede cât de important e pentru tine lucrul ăla pe care-l faci, mai ales când omul acela poate nu a avut posibilitatea să vadă pisica ca pe un suflet, ca pe un copil. Sunt mulţi care au un animal de companie şi le fac mentenanţa ca şi cum ar face la o maşină. Prin apropierea asta simt că pot să influenţez astfel încât să treacă de pragul ăsta conceptual că pisica este un animal de companie.

Nu, pisica e parte din tine, e copilul tău, e membru al familiei tale. Ai aceleaşi aşteptări, obligaţii şi responsabilităţi ca vizavi de orice alt suflet înzestrat cu viaţă. Nu e un obiect static. Pisica îţi creează relaţia asta extraordinar de intimă, refugiul. Pisica este un individ extraordinar de senzorial şi de emoţional, exact ca omul. Este o reflexie a umanităţii pe care suntem sau nu dispuşi să o ascultăm.

Rocsana Timotin, doctoriţa pisicilor

Îţi creează challenge-ul relaţional ca şi cu o altă persoană. Pisica e capricioasă, vrea să-i fie bine cum şi tu vrei să-ţi fie bine. Câinele renunţă la binele lui pentru binele tău. Pisica e un tovarăş care îţi ridică ştacheta zi de zi.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO