Șerban din „Liceenii” (Tudor Petruț) după 30 de ani în America: „Nu e simplu să te transformi din vedetă într-o persoană oarecare”

Cine nu a văzut măcar o dată filmul „Liceenii”? Poate generațiile de copii născuți după anii 2000.

Cine nu-l mai știe pe Șerban? O scurtă reamintire: era băiatul acela frumos, foarte deștept, premiantul clasei, preferatul profei de mate Isoscel și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, cel care voia să i-o sufle pe Dana (Oana Sîrbu) lui Mihai (Ștefan Bănică Jr). Pentru generațiile de puști, rolul lui era puțin nesuferit, dar pentru mamele noastre era proiecția fiilor pe care și i-ar fi dorit.

Câțiva ani mai târziu după apariția filmului, Tudor Petruț, căci despre el vorbim, a emigrat în America. Vedetă în România, foarte tânăr și probabil cu o desagă plină de visuri, a ajuns pe continentul marilor promisiuni. Era proaspăt absolvent de regie de teatru, numai că în cetatea filmului, cum însuși spune, teatru este inexistent, așa că nu-i rămânea decât filmul la îndemână. A încercat câteva casting-uri, câteva ore pe platourile de filmare, dar nu a fost suficient de răbdător așa că a abandonat. Dar pentru că nu degeaba fusese preferatul lui Isoscel și pentru că bagajul lui de cunoștințe teoretice era mult mai bogat decât cel al californienilor, și-a luat repede licența în pedagogie și a devenit profesor de matematică, ceea ce face și acum. Dar nici regia nu a rămas abandonată.

Cum a ajuns în SUA, cu ce se ocupă acum, ce a însemnat filmul „Liceenii” și care este povestea visului unui român în California, citiți în rândurile de mai jos.

Câți ani aveai când ai jucat în Liceeni?

Alături de Mihai Constantin am fost cei mai „vârstnici” dintre liceeni, amândoi aveam 23  de ani, mult peste media de vârstă a colegilor din film. Ne-a ajutat machiajul și atitudinea adolescentină ca să dăm senzația de imberbi liceeni!

Te-a urmărit mult timp acest film/numele de Șerban/rolul jucat acolo? (spun asta pentru că Șerban nu prea a fost pe placul tuturor, încerca să i-o sufle pe Dana lui Mihai)

Cineva trebuie să joace și personajul negativ! Fără un „dur” care vrea să fure eroina nu există conflict. Și chiar dacă majoritatea își amintesc doar de personajele principale, îndrăgostiții, mai sunt și cinefili cărora le-a surâs negativul și își amintesc și astăzi de năzdrăvăniile lui. Mi se întâmplă des când mă întâlnesc cu români care mai știu de „Liceenii” să ma identifice imediat cu „baiatul care a vrut să i-o ia pe Oana lui Mihai”….

Cum ai luat decizia de a pleca în SUA? (câți ani aveai)

Am doi copii născuți în SUA. Pentru ei m-am mutat definitiv din țară acum aproape treizeci de ani.

Cum ți s-a părut viața în primii ani acolo? Era greu/ușor/frumos?

California este foarte primitoare, străinii se adaptează ușor pe malul oceanului Pacific. Este o zonă care a fost întotdeauna diversă și inclusivă în care multiple populații trăiesc în suficientă armonie. Viața profesională este foarte competitivă– în cea de–a cincea economie mondială – dar oportunitățile sunt semnificative. Mai puțin în uzina de vise. Hollywood este cu totul aparte, din toate punctele de vedere.

După o tranziție de la natura europeană cu munți, râuri, lacuri și codrii verzi la munții pietroși și deșerturile californiene, descoperi până la urmă, cu stupoare, că westul american are un farmec aparte. Coasta de vest, cu plajele Pacificului, este o adevărată rivieră de California, cu peisaje spectaculoase.

Toată familia ta a rămas în România?

Părinții mei au rămas acasă. Însă s-a mutat lângă noi vărul meu primar, Alin Postescu, originar din Făgăraș și astfel nici el, nici eu nu suntem singurei.

Cum se traduce dorul (sunt convinsă că ți-a fost dor de ceva/cineva) pentru un tânăr ajuns la mii de kilometri depărtare de casă?

În mod evident îți lipsește familia imediată. Fără ei, cel puțin sărbătorile sunt mai mereu triste la început, chiar dacă primești toată căldura de la familia cea nouă. Apoi, mai ales dacă ești o persoană sociabila, e greu fără prieteni, fără gașca de nedespărțit care ți-a marcat tinerețea. Până ajungi, dacă ajungi, la un oarecare succes artistic, îți lipsește susținerea unui grup de creatori cu care erai obișnuit să împărtășești procesul artistic. Nu e simplu să te transformi din vedetă într-o persoană oarecare, pierdută într-o lume care de-abia auzise de România sau de faptul ca există teatru sau filme românești.

Ai încercat în primii ani să intri în cetatea filmului sau ai urmat din prima calea lui „Isoscel”?

După ce am scris câteva scenarii de film și am semnat cu primul meu agent literar, m-a bătut gândul să mă întorc la actorie. Eram deja resemnat că în Hollywood teatrul nu există și că regizor de teatru fiind nu am nici o șansă să ajung undeva. Primele mele experiențe cu mașina de roluri, cu casting, probe de filmare, interviuri interminabile cu agenți, cele câteva zile de calvar pe care le-am trăit pe platou și așa mai departe, m-au făcut să compar lumea filmului cu o piață de carne vie, actoricească. Acuma mă gândesc că dacă aveam răbdare atunci, dacă aș fi fost mai umil și mai modest, mai maleabil, aș fi făcut pasul înainte cu zece ani mai devreme. Dar știm noi cum e cu „mintea actorului cea de pe urma”…

Între timp am dat examene de licență pedagogică, aflând că se caută profesori de matematică. Fiind absolvent de liceu de mate-fizică – până și în film eram favoritul profei de mate Isoscel – și exmatriculat la cerere de la Facultatea de Construcții, deci știind ceva științe exacte, mi-a fost extrem de ușor să iau examenele. Și să mă obișnuiesc cu programa analitică californiană, mult sub nivelul educației secundare românești de pe vremea mea. Nu a trecut mult timp și am găsit un post de profesor și am rămas în învățământ de atunci.

Copiii tăi știu să vorbească românește? (am citit că au nume românești) Poți să-mi povestești puțin despre familia ta (copiii și soția)? Cum e viața voastră acolo?

Băieții mei, Ștefan și Alexandru, au învățat mai întâi să vorbească românește. Am știu că o să le fie ușor cu limba engleză de la grădiniță încolo. Așa a fost. Am convenit ca între noi să încercăm să vorbim românește, tradiție care se păstrează și astăzi.

Copiii nu mai sunt copii de mult. Ștefan lucrează în marketing pentru Volvo, firma care a deschis recent o fabrică de producție ultra-modernă în South Carolina. Automobilele au fost întotdeauna pasiunea lui. Locuiește într-un cochet apartament în Seattle, aproape de mama lui. Alexandru și-a dorit de timpuriu să devină agent (impresar) sportiv. A ajuns la cea mai mare agenție din lume, CAA/Creative Artists Agency, la departamentul de sport din New York. Nu e o viață ușoară, dar îi place să trăiască și să lucreze ca un arc întins. Și ca să nu fiu întrebat (din nou), recunosc de la început că nu a vrut niciodată să fie agent de actori sau regizori de film, întotdeauna a vrut să lucreze cu sportivi.

Întotdeauna ne facem timp să ne întâlnim măcar o dată pe an. Singurul domeniu despre care nu vorbim prea des este…paternitatea. Pentru că încă lucrează din greu ca să aibă o carieră ascendentă, nici unul dintre ei nu se gândește să-și întemeieze o familie. Nici eu nu mă grăbesc să devin bunic, așa că momentan suntem în acord. Asta nu înseamnă că nu o să se întâmple cândva.

Ai mai fost în România?

După douăzeci și cinci de ani de absență, am revenit în țara mamă cu câțiva ani în urmă. De atunci călătoresc în fiecare an ca să fiu alături de mama mea măcar câteva săptămâni. Încerc de fiecare dată să văd cât de multe spectacole de teatru (pasiunea mea eternă). Profit de starea de vacanță ca să mă întâlnesc și să depănăm amintiri cu prietenii. România e o țară modernă, vibrantă, care oferă o sumă de oportunități economice remarcabile. Și care are un potențial turistic de invidiat.

Ce faci tu acolo în LA, acum? Poți spune că trăiești visul american?

Am o viață plină, ceea ce îmi place. Predau matematica la liceu.

Am un scenariu pe care îl scriu cu o colegă romancieră din Romania, aflat în faza de finisare. Nu pot să vorbesc public despre acest proiect, dar mă bucur că, în sfârșit, suntem doi români care lucrăm împreună. Tot doi romani am fost și într-o recentă reclama publicitară pentru o companie de aviație, reclamă care rulează încă pe micile ecrane (și în care apar alături de actorul moldovean Boris Krutonog).

Anul viitor o să propunem un proiect de serial de televiziune la al cărui episod-pilot lucrez alături de colegul nostru actor, Teodor Falcon (originar din Târgu Mureș). Tot timpul sunt în probe de filmare, în ultimul timp am avut noroc mai ales cu reclamele (specialitatea mea).

Cel mai greu de prins un rolișor? În filme de studio cu bugete mari.

Pentru ce nu dau probe niciodata? Telenovele, soap-opera cum le spune pe aici, deși nu se știe…

Mă puteți asculta în fiecare miercuri seara în emisiunea lui Gabriel Basarabescu la Radio România Actualități și ocazional în emisiune cu Radu Micu la Radio România Timișoara.

Scriu despre Hollywood în „See Beyond Magazine” și revista „HORA în America” care apar în Los Angeles, și comentarii politice-satirice în „Gândacul de Colorado” și „Occidentul Românesc”.

Care este visul tău/proiectul tău de suflet ce ți-ai dori să se materializeze?

Anul trecut am terminat dupa mulți ani scenariul „Liceenii: Reuniunea”. Am crezut că o să aibă impact imediat și o să genereze entuziasm creativ. Am bănuit că ar fi o mină de aur pentru un grup de producători români. După câteva discuții amiabile, proiectul a fost abandonat. Ar fi fost o ocazie unică să reunim distribuția originală și să deschidem o poveste pentru o nouă generație de liceeni.

Te gândești să te mai întorci vreodată? (nu doar în vacanță)

Este interesant cum în ultimii ani din ce în ce mai mulți emigranți români se repatriază. Așa că lumea e din ce în ce mai curioasă dacă unii dintre noi își propun să se re-întoarcă acasă. Ne-am cam învățat cu colțul nostru de paradis, deocamdată viața e lină și ferice, e prea complicat să gândești o eventuală mutare. Numai că în condițiile socio-geo-politice actuale nu se știe niciodată. Majoritatea prietenilor mei de origine română dacă nu au deja, plănuiesc să-și cumpere un apartament în România. Asta înseamnă ceva.

Cum e Crăciunul la voi? Seamănă cu Crăciunul din România?

Crăciunul californian, fără zăpadă, este spectaculos prin podoabele și luminile cu care aproape toată lumea își împodobește casele și grădinile. În cartiere întregi e chiar o concurență acerbă, spre deliciul vizitatorilor. Pentru noi, românii, plăcerea sărbătorilor e dublată de tradiția noastră gurmandă, pentru că de Crăciun toată lumea gătește „ca acasă”, un festin savuros în fiecare an.

Ce vrei să-ți aducă anul acesta Moș Crăciun?

Moș Crăciun ne-o aduce anul acesta cadou pe mama, care s-a hotărât că la vârsta ei de optzeci de ani mai vrea să zboare pentru ultima oară peste mări și țari și să petreacă sărbătorile alături de noi. Ocazie cu care ne vor vizita și nepoții ei, așa că o să avem o masă de familie mare și bineînțeles cu de toate, pentru că are cine să gătească!