Șerban Moldoveanu, exploratorul ce descoperă pietrele prețioase prăfuite în rândul copiilor de la țară, pe care îi șlefuiește și îi transformă în diamante. Cine este bărbatul care și-a asumat sarcina de a le oferi o altfel de educație copiilor din mediile defavorizate?

Acum vreo 12 ani, Șerban Moldoveanu se muta într-o casă la țară, în comuna Ciocănești din județul Dâmbovița. Era antreprenor în București, avea un restaurant și o pensiune, business cu care reușea să ducă un trai decent, însă visul lui era să trăiască la țară și singura condiție pe care a pus-o vieții a fost să aibă un lac aproape. A găsit locul perfect și s-a mutat, deși avea extrem de puține condiții față de cele cu care era obișnuit la București. Însă simplitatea locului îl făcea fericit și avea să trăiască așa până la adânci bătrâneți. Sau cel puțin așa credea. Într-o bună zi, plimbându-se prin sat și observând clădirea bibliotecii, a școlii, a căminului cultural, dar mai ales uitându-se la oameni, a simțit că el vrea și poate să facă ceva pentru această comunitate. Așa că a înființat o asociație pe care a finanțat-o vreo opt ani de zile din propriul buzunar, doar pentru a reuși să scoată oameni din copiii din sat. A început să organizeze la el în curte școli de vară, tabere, cursuri, ateliere și a pus în practică tot felul de idei menite să-i scoată pe copii din zona lor de confort și să ia contact cu o altfel de educație, aceea care îi va ajuta cu adevărat în viață.

A cumpărat un teren și acolo i-a pus pe copii să construiască o cabană, de la prima piatră, până la ultima țiglă. Taberele se țin acolo acum și speră că într-o zi poiana aceea va fi plină de cabane, va fi un adevărat sat educațional.

Descoperă povestea Laurei, fetița ce face diferența în rândul unei comunități de copii de la țară: 

Pe Laura a cunoscut-o într-o tabără la el în curte și a fost surprins de măiestria cu care ea, după numai două ore organiza lucrurile în curte. Laura a fost cea care i-a adus-o pe Andra Munteanu de la Narada să le finanțeze proiectele educaționale și tot Laura este cea care coordonează acum copiii implicați în proiectele asociației.

Dar mai bine citiți voi 😀

Când începe povestea ta cu copiii din Ciocănești?

La foarte puțin timp după ce m-am mutat aici, în 2008, mă plimbam prin sat cu un prieten și ne-am tot învârtit în jurul Căminului cultural. Văzând în ce stare se află și în ce stare e și biblioteca din sat, mi-am pus pentru prima dată întrebarea: „Ce-ar fi dacă?”. Prin 2009 am înființat asociația Apeal și de atunci am început să ne gândim cum ar fi să ne ocupăm de o anumită zonă, relativ restrânsă, cum ar fi o comunitate care nu e tocmai mică – sunt cinci sate în Ciocănești. Voiam să putem face o diferență în ceea ce ne propuneam, să nu dăm cu picătura în diverse locuri și să nu vedem o transformare. Atunci ne-am întrebat cum s-ar putea transforma o comunitate prin educație.

Habar nu aveam atunci în ce ne băgam. Am început cu diverse proiecte precum amenajarea bibliotecii, am organizat un traseu ciclo-turistic și tot așa. Încet, încet a apărut ideea unui club pentru copii, Clubul Tinerilor de Succes, plecând de la constatarea că puștii de aici nu sunt cu nimic mai prejos decât cei de la numai 30 de kilometri, din metropolă, însă diferența este că sunt hrăniți cu altceva.

Cu ce?

Cu alt tip de cultură. Au ferestre deschise către alte orizonturi. Atunci am spus că putem să spargem niște ziduri, să deschidem niște ferestre și niște porți și pe acele ferestre și porți am scos copiii din comunitate în alte medii culturale. S-a întâmplat și vice versa, respectiv oameni din alte medii au ajuns aici, au luat contact cu copiii și le-au dăruit câte puțin din ceea ce le plăcea, ceea ce îi pasiona pe ei. A început să se facă un soi de osmoză culturală.

Adică voi v-ați dus din ușă în ușă și le-ați spus părinților că vreți să deschideți noi orizonturi pentru copiii lor?

Nu numai asta. Și acum, după 11 ani de când lucrăm cu ei, încă se întâmplă chestia asta, încă lucratul din poartă în poartă este o metodă necesară.

Și ce spun părinții?

În esență spun că e bine, pentru că își umplu timpul. Ceea ce facem noi este educație experiențială: îi supunem pe copii unor experiențe concrete de viață din care să învețe niște lucruri. Iar toate chestiile acestea sunt văzute de părinți ca fiind un mod bun de a-și petrece altfel timpul decât să stea pe șanț.

Din nefericire, doar o parte din ei ajung să realizeze impactul. Am avut copii plecați de aici care, de exemplu, după o primă discuție cu un antreprenor din București, au fost angajați într-o firmă la 19 ani, firmă pe care au ajuns să o conducă după un an și jumătate. Întrebând cum e posibil, copilul mi-a răspuns: „Nu-ți aduci aminte că am fost manager la proiectul acela, și la acela, și am lucrat și XlS, și emiteam și chitanțe, etc? Exact asta fac și la firma asta”. Cosmin era în primul an de facultate când îmi povestea lucrurile acestea. Se pare că în cazul lui Cosmin au fost niște experiențe relevante de viață care l-au ajutat în mod direct la prima lui angajare.

De ce spui „din nefericire”?

Nu toți înțeleg cât de importantă e chestiunea aceasta. Sunt lucruri pe care le înveți mai ușor, precum lucrul în XLS, dar relaționarea cu oamenii se învață greu și unii cred că dacă mergi la serviciu de la 9.00 la 5.00 e suficient. Dar pentru unii copii nu este suficient, ei folosesc ușile pe care le-am deschis, se uită pe ferestre și așa cum este și cazul lui Cosmin care azi e student la master, sau cazul Laurei care are numai 13 ani, ne dăm seama că această privire spre alte orizonturi culturale începe să aibă sens.

Ce făceai înainte să te muți la Ciocănești?

Am fost antreprenor toată viața mea, încă de pe timpul lui Ceaușescu. Atunci era un tip de antreprenoriat, acum e alt tip… Am avut o minusculă afacere în București, o pensiune și un restaurant și de acum un an și jumătate am renunțat la antreprenoriatul în turism și am rămas numai cu antreprenoriatul în educație. Eu așa mă identific, ca un antreprenor în educație.

Eu aș fi zis ca un voluntar…

Nu este o definiție suficient de cuprinzătoare. Să faci lucruri de voluntariat e una, să-ți asumi riscuri e cu totul altceva. Și prin natura mea, îmi asum aceste riscuri.

De ce te-ai mutat aici? De ce Ciocănești?

Păi sper să se vadă în spatele meu de ce.

Aveai vreo legătură cu locul acesta?

Asta m-a întrebat și poliția după ce am făcut a șasea reclamație că mi s-a furat din curte și nu înțelegea cum de nu-l cunosc nici pe primar, nu am nici rude, nu am moștenit nimic… Pur și simplu mi-am dorit toată viața să plec din București, să stau la țară, iar una dintre condițiile pe care mi le-am pus singur a fost să am „un pic de lac”. Am alergat până când s-au aliniat planetele. Nu aveam absolut nici un fel de legătură cu Ciocăneștiul, acum am sentimentul că sunt din Ciocănești.

Tu ai venit aici cu soția și copiii?

Nu. Am venit târând soția după mine, iar copiii erau deja la facultate și au rămas în București, unde avem o casă. Noi ne-am mutat aici pe 22 decembrie 2008, cu trei zile înainte de Crăciun, într-o casă de țară, cu condiții de țară. Îmi aduc aminte că atunci, pe lacul din spate care era înghețat, am petrecut cu prietenii cel mai frumos Crăciun. Și dacă în 2020 eu aud caii cum nechează în spatele curții și aud în fiecare zi talanga turmei de capre care trece spre pășune, pentru mine e un privilegiu pentru care sunt recunoscător.

Cu copiii tăi tot așa ai făcut? I-ai învățat să aplice cunoștințele în viața reală?

Da, i-am învățat să aplice și ei. Din nefericire, experiența de viață pe care o aveam atunci era diferită de cea pe care o am acum și cu ei am fost mai dur decât ar fi trebuit. Probabil că de aceea la un moment dat au avut și o anumită reticență. Abia acum au început să descopere că lucrurile pe care le-am făcut atunci încep să capete sens pentru ei.

Care sunt concret proiectele asociației? Ce faci tu pentru copiii din Ciocănești?

Nu fac mare lucru. Ceea ce facem noi este să creăm contexte. Toate proiectele sunt niște contexte prin care ei să poată face două lucruri, lucruri care reprezintă de altfel și deviza clubului lor. Deviza clubului lor este dezvoltare personală prin implicare comunitară. Posibilitatea lor de a se dezvolta personal pe mai multe direcții este să se implice tocmai în această comunitate prin proiecte cât mai diverse. Și să-și asume responsabilitatea acestor proiecte.

Toate proiectele sunt conduse de echipe de manageri formate din copii de gimnaziu și de liceu. Scopul proiectelor este ca ei să crească cât mai mult.

Așa am făcut primul traseu ciclo-turistic din jurul Bucureștiului făcut integral cu copii.

Alt proiect a fost școala de vară. De fapt acesta a fost primul proiect făcut în 2010. Nu pot să înțeleg acum cât de tare mi-a putut fi frică atunci de această școală de vară. Aveam senzația că o să fie capăt de cer și că o să cadă pământul peste mine. Se pare că am supraviețuit zece ani, iar anul acesta vom ține școala de vară pentru a 11 oară.

Am avut atunci un vis ce azi începe să devină realitate și sunt recunoscător pentru asta: am visat ca această Școală de vară să fie produsă de către copiii și tinerii din Ciocănești pentru copiii și tinerii din Ciocănești. De vreo 3 ani de zile echipa de management este formată din copii și tineri din Ciocănești care aduc voluntari traineri din țară și din străinătate pentru a ține cursuri pentru colegii lor.

Apropo de ferestrele și ușile sparte de care vorbeam mai devreme, anul trecut am avut o echipă de studenți din Germania care au venit special cu microbuzul până aici, ca să țină cursuri pentru copii. Profesorul lor vizitase școala noastră de vară cu un an înainte și a spus că vrea să-și trimită studenții care urmează să devină profesori de biologie în Germania, să facă cursuri pentru copiii din Ciocănești. Nu am înțeles de la început de ce, însă apoi mi-a explicat: ei au foarte multă deschidere pentru experimentul în educație, iar noi suntem un laborator pentru educație. Noi creăm spațiul și contextul în care diverși oameni să vină și să-și exprime dăruirea unui hobby către copii, la firul ierbii. Avem și un artist din Spania care vine și ține ateliere de artă vizuală și de psihologie cu copiii.

Interesant, apropo de ce mă întrebai mai devreme, este că noi scoatem copiii din comunitate fizic, cât se poate de mult. Pentru chestiunea asta am întâmpinat multe reticențe și din partea copiilor, și din partea părinților. Pentru că aici există destui adulți care nu au fost până la 20, 30 sau 40 de ani în București. Și să fie copilul cel care face lucrul acesta, reprezintă o emoție, e o emoție foarte puternică. Așa că am organizat un atelier care se numește „Tabăra visurilor noastre”, o tabără la mine în curte unde timp de două zile sunt nevoiți să iasă din mediul lor confortabil și familiar și să stea un sat, două mai încolo sau o stradă, două mai încolo. Am avut situație în care un copil care stătea două străzi mai încolo, nu a putut să mai rămână în tabără și au fost nevoiți să vină părinții să-l ia acasă.

Le place foarte mult acest atelier copiilor, însă emoția rămâne emoție.

Vorbește-mi despre cabana de la munte…

Alt vis devenit realitate. Am făcut școala de vară mai mulți ani de zile, propunându-ne să vedem o schimbare la copii, o schimbare în atitudine și în cunoștințe. Școala de vară e de două săptămâni, timp de trei ore pe zi. Copiii gustau din alt mediu, le plăcea, apăreau niște mici schimbări, dar foarte repede, intrând în mediul comunității și al familiei reveneau la aceleași comportamente.

După câțiva ani ne-am întrebat cum am putea să facem ca această schimbare să rămână și nu doar atât, ei să o ducă pe stradă și apoi în curtea casei lor și să nu mai poată fi întorși la vechile obiceiuri.

Studiind problema ne-am dat seama că o variantă ar fi să putem să-i scoatem pe toți copiii o perioadă de timp din acest mediu și să aibă o experiență de viață în cu totul și cu totul alt tip de mediu. Am pus pe hârtie niște criterii și am început să învârtim roata și să căutăm. Trebuia să fie la munte, trebuia să fie într-un mediu cultural deosebit, am ales sudul Transilvaniei datorită mai multor criterii și la un moment dat am făcut astrele să se alinieze și am putut să cumpărăm un teren acolo, de unde vedem stânca muntelui. Tot din cauza experiențelor pe care le-am avut cu o altă cabană, cu un alt club, în momentul în care un sponsor mi-a propus să-mi construiască o cabană am refuzat pentru că era esențial ca tocmai beneficiarii copii să pună mâna, să-și dea cu ciocanul peste degete, să-și facă propria cabană și să o respecte. Și exact așa s-a întâmplat.

Construim greu, încet, dar acolo au participat copii de la clasa I-a până în clasa a 12-a, din câteva comunități, majoritatea din Ciocănești și așa s-a ridicat prima cabană din ceea ce va fi un sat al educației non formale. Nu e o metaforă sau o figură de stil, e o cabană făcută chiar de copii. Dorm pe paturile făcute de ei, dorm sub acoperișul montat de ei. Fiecare a făcut ce a putut la nivelul lui, dar fiecare a avut ceva de făcut și emoția mea foarte mare este atunci când vorbesc cu ei despre asta și ei nu mai zic „mergem la munte”, ci „mergem la cabana noastră”.

Când și cum ai cunoscut-o pe Laura?

Nu știu dacă ea v-a povestit, dar… Eu sunt un explorator. Treaba mea este să merg prin junglă, prin savane și să caut diamante. Să miros că au valoare, să dau cu puțină apă și să-mi dau seama că poate să iasă o bijuterie. Iar apoi, dacă am noroc să găsesc un atelier specializat cum ar fi Andra și Narada, care să șlefuiască o Laura, poate să devină o piatră prețioasă. Cam așa am cunoscut-o pe Laura.

Acum vreo patru ani de zile Laura s-a înscris într-un atelier care se numea „Arta din gunoaie”. A fost singura fată înscrisă la acel atelier. Tocmai se desfășura atelierul „Tabăra visurilor noastre”, iar trainerul Laurei a spus că lucrează cu Laura pe lângă noi. Laura s-a integrat atât de bine în celălalt atelier, a început să organizeze copiii din celălalt atelier încât a sfârșit terminând atelierul „Tabăra visurilor noastre” ca asistent de trainer. De atunci istoria este cu multe puncte. Nu numai că-și asumă, mulți copii își asumă, particularitatea e că duce până la capăt ceea ce își asumă. Iar asta este rar la un copil, iar eu apreciez foarte tare că duce până la capăt acest travaliu. Pentru că este un travaliu să termini ceea ce-ți asumi. E un travaliu și pentru adulți, hai să fim serioși.

În spatele fiecărui copil de genul acesta este de obicei o mamă dedicată și probabil că ați văzut lucrul acesta când ați cunoscut-o pe Tudorița. Și uite așa, cu un motor interior puternic, Laura a devenit practic un stâlp al clubului Tineri de Succes din Ciocănești. Și Laura a început să fie cea care deschide uși și ferestre pentru copiii din Ciocănești.

Adică?

Laura ne-a reprezentat la Narada și în alte locuri și copiii au putut să acceseze apoi diferite activități datorită implicării ei. E un copil căruia îi place să dăruiască, un copil care convinge ușor, un copil ușor de iubit pentru că orice copil care iubește e ușor de iubit, iar Laura îi iubește mult pe cei din jur.

De unde luați bani pentru toate proiectele acestea? Sau vă întreb altfel: câți din banii dumneavoastră s-au dus în aceste proiecte?

Soția nu e aici… 😀. Realitatea este că primii opt ani de zile totul a fost finanțat de mine. Atunci încă aveam firma și puteam să mușamalizez sume, cu acordul de principiu al soției. Ea își dădea acordul, fără însă să știe cât. Așa a fost începutul. Acum lucrurile nu mai stau așa. Am ajuns în acel moment ce reprezintă iarăși un privilegiu, și anume fără să fie un scop în sine, oamenii au început să ne cunoască. Iar când oamenii ajung pe iarba asta printre copii, e greu să nu se îndrăgostească de copii. Am început să avem mult sprijin din exterior și practic, de doi ani de zile, efortul meu este mult mai mic. Cineva aici pe pajiște ne iubește, adică Andra de la Narada, ne mai iubește și cineva acolo sus care trimite Andrei oameni care ne sprijină. Nu e simplu, dar am început să plutim.

Din ce înțeleg eu, pare că te simți cumva responsabil pentru copiii aceștia… Sau că viitorul lor e cumva responsabilitatea ta. Sau e mult spus?

E mult spus. Însă percep altă responsabilitate: aceea de a face tot efortul de care eu sunt capabil pentru a da mai departe tot ceea ce eu am acumulat până acum. Ca experiență de viață, mă refer. Asta da, o resimt ca pe o responsabilitate acută: să pun pe masă, să fac un bufet suedez din experiența mea de viață, iar părinții și copiii să servească ceea ce simt că este util.

Dar tu ai pus mai mult pe masă decât experiența ta de viață. Ai pus și banii familiei…

Aia e mai puțin relevant.

Care e cea mai mare mulțumire a ta?

Cred că mai devreme i-ați luat un interviu. Realizările copiilor. De multe ori m-am întrebat dacă mai fac și la anul și nu am putut să mă opresc. E o adicție.

Dar care e visul acela încă neîmplinit?

Visul neîmplinit este ca lucrurile să funcționeze fără mine. Ei trebuie să ajungă să fie motoarele. Dacă copiii nu mă depășesc în ceva, nu contează în ce, e o neîmplinire.

Ce părere au soția și copiii tăi despre activitățile pe care le faci în sat, cu copiii?

Bună. Sunt foarte suportivi cu mine. Altfel nici nu s-ar putea.

Ce ți-ai dori pentru Laura? Unde o vezi?

Pentru Laura îmi doresc să ajungă exact acolo unde vede ea. Iar al doilea lucru pe care mi-l doresc pentru ea este să nu se uite în jos, să se uite numai în sus, oricât de sus.

---

Și pentru că mentoratul nu ar fi complet fără Andra Munteanu de la Narada, m-am așezat pe iarbă alături de ea și am întrebat-o cine este Laura și de ce e important ca ea să beneficieze de cea mai bună educație:

Andra unde ai cunoscut-o pe Laura?

Cred că e foarte greu să uit vreodată momentul acela. A fost pe 22 februarie 2019 când am primit din întâmplare o poză. Îmi amintesc că era o zi destul de aglomerată la birou, destul de grea și îmi amintesc că am primit poza asta cu o fetiță foarte dulce, care completa un proiect pe platforma noastră. Platforma noastră e dedicată în special profesorilor, sau cel puțin adulților care activează în educație spre beneficiul copiilor. Mi s-a părut absolut impresionant și atunci am început să întreb: „Cine e fetița asta și de unde e? Și cum de-și scrie ea singură proiectul?”. Nu mică mi-a fost mirarea că de fapt proiectul a fost destul de bun și în final, printr-o întorsătură a lucrurilor a și primit finanțare.

Dar fizic când ai cunoscut-o?

Nu la foarte mult timp după aceea, cred că după vreo lună sau două, când era pregătirea Școlii de vară. Ulterior am venit chiar aici pe pajiște și unde ea era trainer al Școlii de vară și unde ea învăța niște copii care e diferența între manager și șef sau șef și lider, o distincție de genul acesta specifică oamenilor mari. Și așa am început să vorbim tot mai mult la cabana pe care au construit-o ei, când ne-am nimerit amândouă în schimbul care trebuia să gătească masa de prânz. Printre calitățile mele nu se numără gătitul și cu atât mai mult nu pentru 13 copii și încă 2 sau 3 adulți. În timp ce curățam cartofi în timp de munte, Lăurica îmi spune: „Andra știi, o să treacă vacanța și începem școala… Iar eu sunt foarte supărată pe profesorul de matematică”. La care eu spun: „Așa mare e supărarea? De ce?”. „Mi-a pus un 8, dar știi că problema nu e nota, problema e că nu are valoarea adevărului”, răspunde ea. Am rugat-o să-mi explice ce înseamnă pentru ea asta și mi-a zis: „eu i-am dus o lucrare la care mi-a pus nota 8, însă punctele adunate făceau nota 9. Am încercat să merg la el și să-i explic și supărarea mea nu e că mi-a lăsat tot 8, ci că nu mi-a pus 9 când așa era adevărat și mi-a și aruncat carnetul pe geam. Nu e deloc frumos când un profesor nu are valoarea adevărului”. Și m-a impresionat profund asta, când un copil gândește în niște termeni atât de elevați.

Cum e Laura? De ce ai ales să o primești la tine pe perioada liceului? De ce Laura?

Nu o să pot să-ți răspund în totalitate, nu pentru că aș avea nici cel mai mic lucru de ascuns, ci pentru că cred că unele lucruri nu pot să fie puse în cuvinte și e mai bine așa. Și mă refer la lucrurile care țin de emoții și de sentimente. Dar o să încerc să vă spun motivele raționale. Cred că e un copil briliant și briliant în cel mai pur sens al cuvântului. Un soi de potențial în care se întâlnește o minte ascuțită cu un suflet foarte bine intenționat și cu o voință de a face lucrurile să se întâmple. Unii dintre noi poate avem ori una, ori alta, ori dacă le avem la un loc nu putem să le articulăm într-o realitate. Însă ea are asta pentru că e un om de acțiune. Și eu cred că nici un copil din categoria în care se află ea, nu ar trebui să se piardă vreodată. Și atunci, eu cunoscând-o pas cu pas, mi-am dat seama că acesta e punctul, aceasta e distanța între a-ți împlini sau nu potențialul. Cumva e ok să fii aici în sat, să ai oportunitățile acestea de creștere prin asociația Apeal, dar când treci la liceu și faci pasul spre viața adultă, dacă nu faci încă un pas spre a-ți explora și mai mult potențialul, atunci ar putea să se piardă ceva. Și acesta e motivul pentru care am luat decizia asta.

Ce faci tu pentru copiii din Ciocănești? Ce face Narada pentru copiii din sat?

În general ei fac foarte multe. Dintre toate comunitățile de copii de care noi ne îngrijim, ei cred că sunt cei cu cea mai multă inițiativă. Dacă vrei să-i ajuți nu trebuie să aștepți foarte mult întrebându-te cu ce, pentru că vin ei și îți spun. Cred că acesta e și motivul pentru care ei sunt comunitatea în care noi am finanțat cele mai multe proiecte de până acum. Criteriile noastre nu sunt subiective, sunt foarte obiective, au avut acces la aceleași call-uri de proiecte ca toți ceilalți, însă ei au depus de fiecare dată cerere și au avut o viziune foarte articulată despre ce vor să facă cu finanțarea. Asta am făcut până acum pentru ei, le-am atras finanțări și alte tipuri de resurse de la mediul de business.

E greu să atragi finanțări pentru proiecte educaționale?

Nu aș ști din ce perspectivă să-ți răspund la întrebarea asta 😀. Ușor sigur nu e, dar cui îi place să facă lucruri ușoare? Nu ar mai fi plăcerea de a face asta. Cred că e greu, dar foarte frumos în același timp. Genul acesta de activitate în care găsești comunitățile în care se creează inovație la firul ierbii în educație și încerci să aduci către ei tocmai genul de energie și de resurse de care au nevoie pentru a deveni mai mari, este ceea ce mă pasionează pe mine.