Șerban Pavlu, omul din spatele „Vărului” și „umbrele” din spatele unei vieți de actor. De la iubirile din adolescență și până la rolurile de tată, de soț și cele de pe scenă

Șerban Pavlu este unul dintre actorii foarte bine cotați azi la noi. Recunoaște sincer că a devenit celebru după ce a jucat rolul „Vărul” în seria de reclame TV, dar și după ce a apărut în emisiunea lui Mihai Bendeac. Rolul din serialul HBO „Umbre”, dar și cele din ultimele filme, au fost însă definitorii pentru talentul său actoricesc. A ajuns actor din întâmplare, când s-a trezit în fața întrebării: „ce fac eu cu viața mea?”. A exclus din start o meserie tehnică, iar din cele „umaniste”, a ales actoria fiindcă îi plăcea foarte tare teatrul.

Glumește mult pe tema alegerii sale în viață, de fapt glumește pe orice temă și pare extrem de relaxat legat de orice întrebare. Este actorul care vorbește fățiș despre dedesubturile meseriei și care a declarat că scenele de nuditate din filme ar trebui puse pe același picior de egalitate cu cele de violență. I se pare comic fapttul că unii actori sunt de acord să joace roluri sângeroase, dar nu vor în ruptul capului să filmeze nud.

O discuție interesantă, amuzantă și inspirațională, la o cafea cu Șerban Pavlu.

Gata cu gluma?

Șerban Pavlu: Da! Dar la mine nu e niciodată gata cu gluma. Să nu te sperii, dar nu mă pot abține din a glumi.

Te bagi des în lucruri în care crezi și pentru care nu ești plătit?

Da, până acum, din păcate, de o grămadă de ori. Și încerc să mă mai temperez. Însă nu vorbim neapărat de cauze sociale.

Asta e o veche tradiție pentru actori, încă de când termini facultatea se practică acest gest de a face lucruri așa, gratis, alteori pe niște bani ce urmează să apară… Nu vreau să fac gestul să pară mai nobil decât este pentru că atât eu, cât și alți actori fac asta destul de des.

În actorie de ce te-ai băgat?

E o întrebare foarte serioasă, dar eu nu pot să răspund serios. Primul răspuns care îmi vine în cap este că era un „puștism„ de liceu și acum am rămas cu rahatul ăsta pentru toată viața. Îmi e foarte greu să-ți răspund la 44 de ani de ce la 18 ani am fost obligat să iau o decizie de genul „ce voi face cu viața mea”. Povestea ar fi cam așa: eram și eu la liceu ca toți copiii din oraș și îmi plăcea foarte mult zona umanistă; era evident că nu voi putea urma ceva pe zona tehnică, așa că a fost mai degrabă prin excludere.

Mergeam la teatru destul de des, nu eram un mare pasionat de film; de fapt eram pasionat ca toți cei care abia așteptau să prindă un film în epoca video-ului.

Aveai video?

Nu aveam eu, dar aveau prietenii, un prieten de familie al alor mei. Am prins în compania părinților seri de „Pasărea spin”, seri de ”Shogun”, „Once upon a time în America”. Iar în compania prietenilor mergeam în acele garaje de unde închiriam și copiam filme. Dar decizia mea de a merge la actorie nu a venit ca urmare a identificării mele cu actorii de film, ci mai degrabă cu teatrul. Îmi plăcea la teatru, mi se părea un loc extraordinar, cu sala, garderoba, tot. Am fost fascinat de această lume. Presat fiind să fac o alegere, am decis să dau la regie de teatru. Apoi am fost deturnat de pe drumul meu, spunându-mi-se că „dacă dai la regie, vei avea mult de așteptat. Tu nu ai decât 18 ani. Dacă vrei neapărat regie, poți să dai mai târziu”. Îți dai seama ce puternice erau deciziile mele.

Am ales actoria cred că și din senzația că dacă voi ajunge actor, voi combate toate insuccesele mele în plan social. Nu eram un tip izolat, dar eram timid.

Adică nu aveai priză la gagici?

Nu imensă, nu pe cât mi-aș fi dorit, în nici un caz ca acum (glumesc!).

Dar ai tăi nu erau din lumea teatrului?

Nu, nu au nici o legătură cu asta. Sunt inginer și economist. Dar erau mari spectatori de teatru.

Când erai mic, ce spuneai că vrei să te faci?

Gunoier. Se pare că e o chestie cu utilajul acela atât de greu de mânuit. În plus, mi se prezentase – ca un politically correctness – într-o lumină pozitivă: „Dacă nu ar fi ei, ne-am sufoca în mizerie. Gunoierii păstrează orașul curat, bam, bam, bam”. Așa că am mai clocit-o eu câteva săptămâni și am venit cu verdictul: mă fac gunoier.

Dar când le-ai zis că dai la teatru ce au spus?

Cred că au fost derutați. Nu au spus „nu”, nu a fost o situație din asta de conflict. S-au resemnat, cred că acesta e cuvântul.

Facultatea a fost ce ți-ai imaginat?

Nu, sub nici un aspect. Tu dădeai examen în fața unei comisii, dar până la urmă traversai cei patru ani sub tutela unui profesor. Iar profesorul acesta, ca toți ceilalți, pentru că urma să lucreze cu noi următorii patru ani, instinctiv făcea un fel de casting la examen, avea un cuvânt mai greu de spus în formarea clasei. Astfel, profesorul încerca să alcătuiască grupa din oameni diferiți ca să poată să-și acopere toate rolurile, lucru care, într-un anumit sens nu e corect deoarece tu trebuie să iei oamenii care sunt cei mai buni în momentul respectiv, la admitere.

Pe urmă, nu a fost ce mi-am imaginat pentru că nu exista o coeziune între corpul pedagogic, nu era o idee clară pe care să o urmeze toți.

Stai că am plecat prea repede din copilărie și aș vrea să mai aflu câte ceva. Care era filmul tău preferat din copilărie?

Nu știu ce să zic…

„Toate pânzele sus”?

Nu, nu-mi plăcea deloc și niciun alt film românesc. De fapt nu suportam nici momentele acelea pentru copii de la televizor.

„Arabela”?

„Arabela” da. Cred că toți ne-am imaginat ce am face dacă am avea inelul Arabelei. Încerc să-mi aduc aminte ceva de la cinema. Cred că Războiul Stelelor a fost; ăla a fost un șoc cultural care m-a fascinat multă vreme. A fost prima întâlnire categorică cu cinema-ul american și cu modul în care poate să schimbe mentalități.

Care e mirosul care îți aduce aminte de copilărie?

Aș vrea să fiu și eu mai poet, dar eu mi-am petrecut copilăria jucându-mă prin șantiere, în Titulescu. Eu nu aveam bunici la țară.

Și atunci care e mirosul? Cel de carbid?

Da, carbidul, chiar. Făceam niște bombe cu carbid…. Dar cred că mirosul e cel de clor din bazin. Eu am făcut mult timp înot și apoi polo pe apă, într-un mod susținut. Și acum când intru în unele piscine am un deja vu al mirosului din copilărie.

Cât timp ai făcut polo?

Până la liceu. Și m-am lăsat că am făcut hepatită, dar și că începusem să joc baschet și m-am îndrăgostit de baschet.

Care e amintirea aia funny din copilăria ta?

Cred că sunt multe. Stăteam pe oliță în mijlocul sufrageriei și urlam să-mi dea o batistă cu parfum pentru că puțea. Plângeam și nu mă opream până nu-mi aduceau batista stropită cu parfum. Asta se povestește des.

Îți amintești primul coleg de bancă?

Da, suntem prieteni. Am fost și la liceu și la baschet împreună și am rămas prieteni până azi. Dar nu am multe astfel de loialități.

Dar prima iubită din liceu?

Da, ce e cu ea?

Ți-o amintești? Spune-mi povestea…

Cum să nu mi-o amintesc. O țineam de mână, o așteptam în fața blocului, sufeream. De fapt cu suferința aș începe. Nu a fost deloc ușor. Vorbea și cu un alt prieten de-al meu, unul din grup, ceea ce era foarte trist. Era o competiție bărbătească, cinstită, dar feroce. O sunam tot timpul, vorbeam câte o oră la telefon, eu făceam adiționale, iar pe ea o terorizau ai ei că stă mult la telefon. Nu știu dacă îți mai aduci aminte, nefiind telefoane mobile, sunam acasă la ea, pe fix. Și suna ocupat. În casa aia trăiau mai mulți oameni, dar pentru mine faptul că suna ocupat însemna că vorbește cu ăla. Mă perpeleam, apoi, ca să verific, sunam la el; dacă suna ocupat și la el, îmi cădea cerul în cap, simțeam că leșin, mă lua cu cald, cu rece…

Și ai câștigat competiția?

Da, dar am muncit mult.

Și la chefuri?

Ohooo! Grupul nostru era contopit din mai multe licee și astfel că era poarta deschisă către multe chefuri. Și s-au întâmplat multe lucruri la chefurile acelea: beții crâncene, ne-am rătăcit, ne-am bătut, ne-am dus la party-uri la care nu eram invitați….

Care a fost primul tău rol?

Primul, primul rol a fost la un fel de serbare în școala generală. Acela e un moment care mi s-a întunecat puțin, nu mi-l aduc aminte perfect. Era o carte, „Recreația mare” de Mircea Sântimbreanu, cu mai multe povestiri. Era acolo o povestire cu un robot, Factotum, pe care eu mi-am ales-o și până la urmă chiar am fost un fel de Factotum pentru că am jucat robotul, am făcut costumul robotului, am făcut scenografia și regia. În mod absolut șocant, treaba a fost primită foarte bine, eu nefiind un mare popular în școala generală (nu eram în top cinci cei mai plăcuți băieți din școală). Iar după scena asta nu se mai punea problema de plăcut, era aproape un respect pe care îl primeam din partea tuturor. Dar nu am continuat cu altceva. Așa că acela a fost primul rol: Recreația mare, un spectacol cu și de Șerban Pavlu.

Și după facultate?

Eu am jucat încă din școală. Am jucat într-un spectacol pe care l-a făcut Felix Alexa la Teatrul Național. Dar nu rolul principal, acesta a revenit unui coleg de-al meu de clasă. Acela a fost primul rol, am debutat la Teatrul Național.

Și apoi te-ai angajat la Bulandra?

La Bulandra, ulterior, după experiența aceasta, am mai jucat într-o piesă extrem de proastă, tot ca student, pe scena de la Izvor, de la Bulandra. Acolo am jucat cu toată clasa. Era un fel de spectacol studențesc care cumva fusese preluat de teatru. După ce am terminat facultatea, noul director al teatrului a devenit Victor Rebengiuc care până atunci fusese rectorul facultății. Era un om care ne cunoștea, știa ce putem. Așa că s-a organizat examen, a fost un concurs audiție și s-au angajat atunci mai mulți actori. Dincolo de faptul că a fost foarte important pentru mine că m-am angajat, a mai fost și faptul că următoarele angajări s-au mai făcut acum, după 20 de ani.

Și ești angajat cu acte la Teatrul Bulandra?

Da, sunt angajat la stat, actor cu carte de muncă.

Care e rolul tău de suflet? Fără să zici că toate ți-au plăcut…

Nu mi-au plăcut toate. Nu știu. Cred că rolul de film care mi-e cel mai aproape este cel din filmul lui Jude, „Toată lumea din familia noastră”. Iar în teatru cred că ar fi spectacolul Coriolanus după William Shakespeare, dar e un rol foarte muncit care mă stoarce de energie de fiecare dată. Presupun și pentru că e cel mai mare și mai important rol pe care l-am făcut până acum, deși eu nu cred în asta – eu cred că cel mai important rol e cel pe care l-ai făcut cel mai bine.

Care e bariera nudității în rolurile pe care le joci?

Nuditatea e legată de un tabu al tuturor și îl înțeleg foarte bine. Numai că, un actor când se apucă de actorie… Pe de altă parte, nu poți obliga un actor să facă ceva ce nu i se pare ok. O actriță foarte mare spunea că ea nu-și poate permite să iasă din casă nemachiată, pentru că nu se pune problema să se întâlnească cu cineva și să fie nemachiată. Și nu spun dezbrăcată, ci nemachiată. Aici e o întreagă discuție: rămâne actorul o ființă care nu ar trebui să prindă contur în lumea reală, un om pe care ceilalți nu-și doresc să-l vadă la coadă, în troleibuz, în parc cum își șterge copilul la fund sau cum înjură în trafic? Sau el, actorul este între noi și e bine să-l vedem la masă, la bar, la discotecă, la meci și apoi pe scenă?

Și tu ce crezi?

Ceva din acest miraj al scenei dispare puțin când vezi persoana respectivă cu niște probleme cotidiene, e acolo la impozite, transpirat… Nu știu ce să cred.

Dar eu nu mă refer la asta. Mă refer la faptul că în interiorul meseriei există anumite lucruri pe care le faci sau nu. Oamenii au o problemă cu nuditatea și mie mi se pare că această problemă ține de niște frustrări proprii, recurgând la un argument care ține de moral: „Ce mă, asta nu e artă dacă nu mă dezbrac? Nu e frumos! Una, două, filmăm actul sexual sau mă arăți pe mine cum fac pipi. Asta e frumos, asta e artă?”

În schimb, dacă în scenariu scrie că intri în cameră, îl prinzi pe ăla, îi bagi un cuțit în gât, următorului îi rupi capul cu o mișcare rapidă și se aude cum pârâie oasele, nimeni nu mai are nici o problemă. Am văzut filmul acesta al lui Tarantino, „Once Upon a Time în Hollywood”, un film în care se întâmplă niște orori pe metrul pătrat cum nu ai văzut; e o baie de sânge. O femeie așa ca tine e luată și lovită cu fața de perete, de colțul mesei până ce i se stâlcește fața. Apoi, Leonardo Di Caprio incendiază cu un aruncător de flăcări o femeie. Un câine sfâșie apoi o femeie, toate acestea arătate într-un registru comic.  Nimeni nu a spus: „cum să iau o cutie de metal și să-i crăp capul la 50 de cm de cameră?!”. Împuști cu mitraliera 25 de oameni și la final te ridici în picioare și urli cu pumnii strânși. Și după ce citește scenariul ăsta, actorul spune: „Ce bun e! Unde semnez?”. Nimeni nu-și pune problema că nu e frumos, nu e moral. Trebuie să recunoști că e ceva comic în povestea asta.

Care e rolul care te-a făcut celebru?

M-a făcut celebru emisiunea lui Mihai Bendeac și rolul „Văru” din seria de spoturi TV, dacă vrei să-ți răspund cinstit.

Să vezi cum e când te strigă lumea „Văruleeee!” pe stradă… Ți-ai fi dorit să te dezbraci în fundul gol. România e o țară foarte comică din punctul acesta de vedere. Statutul acesta de „vedetă”  vine la pachet cu niște bătăi pe umăr, cu ceea ce se cheamă „frecatul coatelor”.

Adică nu te-ai umplut de bani cu reclamele?

Nu, nu există chestia asta. În schimb te umpli de „doamne ajută” și de respect.

Hai să vorbim despre rolul de tată și cel de soț. Ce vârstă au copiii tăi?

Fiica mea, Natalia, o să împlinească 8 ani și fiu-meu, Nicolae, o să împlinească în curând 5 ani.

Ce înveți de la ei?

Legat de profesie, învăț cum să am mereu o privire proaspătă asupra situației. Îmi mănâncă urechile, ce să mai. Viața mea profesională a luat avânt și s-a expandat foarte mult o dată cu nașterea Nataliei și, în mod paradoxal, așa cum se întâmplă pe lumea asta, în măsura în care am avut din ce în ce mai puțin timp, a fost din ce în ce mai multă nevoie de mine. Și pentru că și eu cred din toată inima că e nevoie să petreci tot mai mult timp cu ei, a devenit foarte solicitant. Timpul meu cu mine a ajuns să fie foarte scurt și nu încerc în nici un fel să îndulcesc asta. E o problemă și cred că oamenii care nu recunosc asta, sunt ipocriți.

Aveți ajutor?

Nu. Noi stăm cu ei și pentru că eu sunt așa ocupat, e tare complicat.

Dar ai ajutat și tu când erau mici?

Da, normal. Noi stăteam împreună tot timpul și dacă nu vrei, nu ai încotro. Ce poți face noaptea când ăștia plâng? Unde să te duci? Dar da, soția mea a stat mai mult cu ei, cumva acesta a fost pactul nostru ca eu să mă pot ocupa de actorie. Dar eu nu am fost niciodată fanul familiei de tipul bărbatul merge la vânătoare, femeia amestecă în oală. Aș fi bucuros să stau cât mai mult acasă, dar îmi e foarte greu să renunț la ce fac eu. După apariția copiilor a fost prima dată când, cu adevărat, mi-am pus problema legată de actorie și de bani. „Care sunt deciziile financiare pe care le iau eu legat de profesia mea?”. Aici intervin niște frustrări, îți imaginezi: „Dar ce, eu acum sunt obligat să fac cutare sau cutare lucru pentru bani?”.

A fi angajat într-un teatru și a câștiga bani dintr-un spectacol de teatru, nu înseamnă întotdeauna că faci programele pe care ți le dorești.

Și a refuza un rol într-un film….

Asta cu refuzatul nu prea se întâmplă pentru că nu prea se fac filme. Actorii au o anumită slăbiciune pentru film pentru că, pur și simplu e o marfă rară. Dar tu te poți trezi foarte ușor într-un film de toată jena care mai și rămâne filmat. Sunt foarte puțini cei care au posibilitatea de a alege rolul pe care îl joacă, cu cine joacă, etc…

Sunt?

Da, nu pot să zic că nu sunt, dar procentul e infim. Actorii români nu prea refuză roluri în filme și am mai zis asta, motiv pentru care se mai râde de mine. În teatru însă, actorii mai spun și „nu”. Oferta de film pare ca un cadou, ca un bonus.

Hai să ne întoarcem la povestea de dragoste a filmului tău. Cum ai cunoscut-o pe soția ta?

Soția mea, pe care o iubesc foarte mult, am întâlnit-o total neașteptat. Ne-am întâlnit pe terenul de baschet. Eu eram deja actor de mult timp și, după niște ani în care nu am făcut altceva decât să beau și să fumez, am avut o revenire la dragostea adolescenței, baschetul. Cu colegul meu de bancă, care a fost mult mai bun baschetbalist ca mine, am început să reînnod ițele baschetului acesta din curtea școlii și am ajuns să joc baschet într-un loc în care nu mergeam în mod obișnuit și anume prin Studențesc. Eram oameni în toată firea care păream că ne-am întors la copilărie.

Acolo juca și soția mea și a fost o idilă extrem de puerilă, ca de liceu. Rămâneam mai târziu, îl rugam pe prietenul meu să mai rămână să mai dăm la coș, iar în timpul acesta aveam cu el niște conversații lungi și stupide despre nimic.

Eu avusesem relații din lumea filmului și ajunsesem într-o fază de negare: „gata, am terminat-o cu actrițe, regizoare…”

Nu era nimic remarcabil decât în sensul că a fost o poveste ca la liceu.

Te-ai chinuit mult?

Daaa. A durat ceva, dar eu sunt super insistent. Mie dacă îmi zici nu acum, peste doi ani suntem împreună.

Te-am întrebat ce voiai să te faci când erai mic. Acum te întreb: ce vrei să te faci când vei fi mare?

Eu regret enorm, dar e o chestie pierdută pentru totdeauna, că m-am cufundat în mediocritatea intelectuală a meseriei. Cred că mi-ar fi plăcut, pentru că îmi lipsește acum, să fac o facultate în care să citesc mai mult. Nu sunt tot timpul îndrăgostit de actorie, nu e ca și cum leșin fără actorie. Culmea e, că e viața mea actoria, pentru că fac o mulțime de roluri și spectacole, dar nu e ca și cum mă regăsesc 100% în povestea asta. Dacă mă întrebi ce mi-ar plăcea, mi-ar plăcea să mai am niște ani și să fac ceva care să mă lase să citesc mai mult.

Unde te vezi la pensie?

Presupun că tot actor o să fiu. Dacă ai un fizic bun, să te țină, literalmente poți să o faci până mori. Nu există o vârstă la care să te retragi. E bine să te retragi înainte să devii penibil, dar…

Hai să vorbim despre „Monștri”. Cum descrii tu filmul acesta?

E un film despre dragoste și rolul meu este o țâră mai inedit, pentru că joc un tip care se întâlnește cu un alt tip pe Tinder. Joc rolul unui gay de Tinder. Calupul meu este această întâlnire eșuată complet. Are loc o scenă de sex homosexual între doi actori straight, lucru de altfel tabu în România. Motivul pentru care am acceptat, dincolo de jena care a existat, și frica de „ce o să se spună”, a fost tot dintr-o iritare legată de rezerva cu care e privit un astfel de rol. Care rol nu presupune doar asta, întâmplător chiar este un rol care are o foarte frumoasă desfășurare, dar care ar fi fost probabil refuzat de foarte mulți din motivul că există nuditate, sex simulat și homosexualitate. Toți spun: „pune-mă să slăbesc 25 de kg, pune-mă să mă îngraș 25 de kilograme, pune-mă să învăț box, să tai cu toporul, sunt dispus să fac toate lucrurile astea. Dar, băi, nu mă pune să joc roluri din astea, că asta nu fac”. Nu vreau să spun că eu sunt deschis la orice, dar am vrut să văd și eu cum mă descurc, pentru că nu a fost un rol ușor. Mie îmi place ce a ieșit.

Care e filmul tău românesc preferat, în care nu ai jucat?

Îmi plac filmele lui Porumboiu foarte mult și îmi pare rău că nu am jucat cu el. Cred că rolul pe care îl regret cel mai mult, e rolul lui Cristi Puiu din Aurora. Acum nu știu dacă mi s-ar fi potrivit sau nu, dar îl regret. Era un rol mare, avea multe zile de filmare și luam mulți bani 🤣