Şi-au luat lucrurile strânse într-o viaţă şi s-au mutat în sălbăticie, la 13 kilometri de cel mai apropiat drum asfaltat. Un interviu sincer despre viaţa de familie, muncă şi susţinere financiară în off grid

Câţi nu am spus măcar o dată: „Ce m-aş muta departe de agitaţia oraşului şi de stresul zilnic?” Cei mai mulţi dintre noi ne spunem asta poate în gând şi mergem mai departe, în acelaşi ritm aglomerat. Alţii încearcă o variantă de mijloc, mutându-se într-un oraş mai mic sau într-un sat, la câţiva kilometri distanţă de oraşul în care muncesc. Iar alţii aleg să fugă cât mai departe de toate acestea şi încearcă un stil încă greu de conceput pentru majoritatea, off grid. Este şi cazul lui Seffer-Patka Balazs, a soţiei sale, Katalin şi a celor 2 fete ale lor, cu nume alese parcă special pentru viaţa actuală, Virag (floare) şi Pitypang (păpădie).

La început de primăvară se fac 2 ani de când cei 4 s-au mutat cu totul la o oră jumătate de cel mai apropiat sat şi la aproape 3 ore de primul oraş. Trăiesc departe de oameni şi vreun semn de stradă asfaltată şi nu resimt deloc izolarea autoimpusă. S-au pregătit ani de zile pentru această mişcare, iar acum, că au apucat deja să se obişnuiască cu noul stil de viaţă, l-am invitat pe Seffer-Patka Balazs la o discuţie lejeră, despre cum este să trăieşti atât de departe de oameni, dar totuşi atât de conectat la realităţile de zi cu zi.

Cum aţi ajuns la ideea de off grid și la dorința de a face asta?

În principiu, cam întotdeauna ne-am dorit asta. Sigur, la 20 de ani nu era formulat ca off grid. Ne doream însă o viață frumoasă, ca toată lumea. Eram împreună de la 17 ani, ne iubeam şi după facultate am început să ne facem planuri pe termen foarte lung, adică pe viaţă.

Acolo au fost sămânța și pornirea, faptul că voiam să ne facem o viață frumoasă împreună și faptul că întotdeauna ne-a atras foarte tare muntele. În spate era faptul că soția, cu părinți profesori, a crescut la țară, într-un sat din județul Satu Mare, iar eu în fiecare weekend eram la bunici, lângă Bivol.

Deci ştiaţi ce vă lipseşte!

Exact! Acolo am prins ceva gust și nu știam și de unde vine gustul respectiv. Însă aşa cum toată lumea îi crede pe părinţi, pe profesori, anturajul, societatea în care se naşte, aşa am crezut şi noi că viața clasică e bună.

Cât timp ați crezut asta?

De crezut am crezut relativ puţin timp, câţiva ani, în sensul că am început cu lucrurile clasice. Semiclasice, de fapt. Ne-am căsătorit devreme faţă de cum stau lucrurile acum în societate, a venit primul copil şi era la mintea cocoşului că copilul are nevoie de mamă. Am hotărât amândoi ca eu să lucrez și mama să stea cu copilul, să crească în armonie. Dar mi-am dat seama rapid că ceva tot nu funcţionează şi aşa a început căutarea.

Seffer-Patka Balazs: „Am uitat piciorul pe pedală, că mi-a fost frică că dacă ne oprim nu mai urcăm niciodată şi am pornit să urcăm. Am pierdut jumătate din bagaje, că s-a deschis portbagajul. Nici n-am observat, dar nici nu opream că ştiam că altfel nu mai urcăm acolo”

Am stat în oraşe mari, oraşe mici, sat mare, sat mic, am schimbat o mulţime de case şi de şcoli. Am trecut printr-un proces foarte lung de căutare.

Pot să spun că aţi încercat cam toate variantele până să ajungeţi aici.

Absolut! Nu ne-am născut off grid-eri. A fost un traseu lung, foarte, foarte lung. După ce te-ai trezit că societatea nu îți oferă, de fapt, ceea ce căutai tot nu-ţi vine să crezi că este chiar atât de mare bai. Zeci de ani a durat.

Şi ce căutaţi, până la urmă? Ce vă lipsea?

O viață simplă și sănătoasă, atât. Nu căutăm nimic special. Nu încercăm ceva fabulos, doar vrem să trăim o viață lungă, frumoasă, fericită, simplă. Până la urmă la simplitate ajungem. Iar eu definesc simplitatea… Uitaţi, viaţa de off grid e plină de mitificare. Se spune că dacă alegi să trăieşti în felul acesta nu te foloseşti de tehnologie. Dacă folosești un ciocan ești deja dependent de tehnologie, pentru că ciocanul nu crește în grădină. Nu asta este viața off grid și nu de aia am venit afară. Am venit afară chiar pentru liniștea asta, să avem control, să avem natură.

Iar când avem nevoie de oameni acum, har domnului şi lui Elon Musk, cu Starlink-ul, avem internet, chiar mai bun ca la oraş. Iar când avem nevoie să ne întâlnim faţă în faţă coborâm de pe munte şi mergem în mijlocul lor.

Cum ați găsit locul acesta?

Am fost îndrumați, dacă pot spune asta. Noi am luat decizia că ne mutăm, iar din acel moment, indiferent câţi bani ai sau unde este locul respectiv, ai luat decizia şi ai pornit la drum.

Noi asta am făcut: am decis că a venit timpul şi că nu mai putem sta acolo unde stăteam şi am pornit pe drumul de a găsi locul nostru.

Când aţi luat hotărârea asta?

În octombrie 2021.

V-aţi mişcat repede!

Da, se fac în curând 2 ani de când suntem aici.

Şi cum aţi procedat?

Ne-am uitat pe hartă, pe Google Maps și am pornit în turul Transilvaniei, pe la cunoştinţe. Am fost în Bihor, în Cluj, prin oşenime, o săptămână am tot umblat şi am vizitat zeci de locuri, dar nu s-a ivit ce ne doream noi.

Şi cum aţi ajuns aici? V-a spus cineva de locul acesta?

Nu, locul acesta nu era nici pe hartă. A fost frumos când am luat decizia, eram plini de entuziasm, dar după căutările astea ne-am cam dezumflat. Soţia a fost cea care a venit cu ideea să formulăm exact ce ne dorim: să fie verde, să fie pădure, să fie apă, să fie distanţe mari de la orice formă de civilizaţie. Şi atunci ne-am uitat din nou pe hartă, să vedem unde este petec destul de mare, de zeci de kilometri de verde.

A trebuit să ţinem cont însă şi de buget. Mulţi, când vorbesc de buget mic, încep de la 20-30.000 de euro. Noi, când zicem că avem buget mic, începem de la 1-2.000 de euro. Așa am pornit, deci teoretic era imposibil. Aşa am decis totuşi că trebuie să căutăm în judeţul Hunedoara – industria de aici s-a dus, a rămas verdele. Judeţul este mai sărac, nu este aşa de dezvoltat în sensul ăsta şi atunci preţurile sunt mai mici. Şi petecul ăsta de verde pe care l-am văzut noi pe hartă era o fâşie destul de mare, în Apuseni.

Ne-am uitat la întreaga zonă şi am găsit o comună, comuna Zam, care avea 13 sate cu puţin peste 1.500 de oameni. Dacă ar fi egal împărţiţi ajungem la 100 şi un pic de oameni pe sat, dar probabil comuna, centrul are majoritatea şi în rest sunt mult mai puţini. Ultimul sat pe hartă era Deleni şi acolo am încercat să ajungem. Era foarte, foarte greu să ajungi acolo, drumul nu e off road, e extrem, dar am reuşit şi am ajuns. Am pornit de vreo 3 ori încolo, că era şi toamnă şi maşina avea doar 2 cauciucuri de teren, celelalte erau de oraş, aveam şi portbagajul plin cu bagaje, a fost o întreagă aventură. Am înconjurat muntele, 3 zile am încercat să ajungem în sat. Eram cam dezumflaţi, ne gândeam că acolo rămânem, nu mai ieşim cu maşina noastră, veche de 20 de ani.

Cu greu am ajuns sus, în ultimul sat: era pârâul şi un urcuş. Am găsit un tânăr de 20 de ani şi l-am întrebat unde e Deleniul ăsta. Zice: „Acolo, sus.”

• „Unde, că nu e niciun drum pe acolo. Nici off road nu e.”
• „Acolo, sus, că eu umblu zilnic pe acolo.”

Am zis că dacă el merge pe acolo atunci pot şi eu. Am uitat piciorul pe pedală, că mi-a fost frică că dacă ne oprim nu mai urcăm niciodată şi am pornit să urcăm. Am pierdut jumătate din bagaje, că s-a deschis portbagajul. Nici n-am observat, dar nici nu opream că ştiam că altfel nu mai urcăm acolo.

Cândva, în satul acela erau 30 de familii. Acum mai era una singură. I-am întrebat pe oameni dacă au ceva teren de vânzare, ne-au zis că nu prea au. Ne-au dat voie în schimb să stăm cu cortul.

Fac o paranteză acum: înainte să urcăm am oprit la benzinărie să punem motorină şi am cumpărat nişte cidru. În general eu beam 2-3 şi soţia, 1. 4 era numărul nostru. De data asta am luat 8 bucăţi. Nu ştiam de ce, dar nici nu mă gândeam la asta. M-am lăsat călăuzit şi mâna mea s-a oprit la 8.

Citeşte şi: Aidan Andon, bărbatul care a jonglat cu cifrele, a plecat în Asia ca să se regăsească, și-a descoperit pasiunea pentru croitorie și talentul pentru pictură, apoi a lăsat totul ca să construiască un sat tradițional în pustietate

Mă întorc la Deleni. Am urcat, am început să stăm de vorbă. Era omul, soţia sa, a venit şi fiul său – cel cu care discutasem jos şi care mi-a adus lucrurile pierdute pe drum – şi prietenul lui. Erau 4 persoane acolo şi noi eram aşa de bucuroşi că am ajuns acolo, aşa că am dat la toată lumea de băut câte un cidru şi am stat puţin de vorbă. Le-am spus că nu avem zeci de mii de euro să luăm zeci de hectare sau o casă. Am pus apoi corturile şi i-am spus soţiei că de dimineaţă ori o să ştim că ăsta e locul, ori o luăm din nou de la 0. Dar nu mai eram deloc stresat, mă liniştisem.

Dimineaţa vine omul la noi şi ne spune că are totuşi ceva pentru noi şi că vrea să ne arate. Până la teren mai erau de mers încă vreo 4-5 kilometri.

Nu vă ajunsese urcuşul.

Nu, nu. (n.r.: râde) Eram cu soţia şi cu fetele şi toată lumea, când am ajuns acolo, a votat Da şi a spus că ăsta este locul. Nu ne-am uitat că nu avem drumuri de acces, nu ne-am uitat la absolut nimic din lucrurile la care ar fi trebuit să ne uităm, logic: la cum o să urcăm, la maşina pe care o avem. Nu conta că nu ştiam cum o să facem bani, nimic nu conta. Era locul şi gata! Restul avea să se rezolve. Principiul nostru a fost că dacă am fost călăuziţi acolo atunci Cel de Sus ne va susţine cumva.

Fac iar o paranteză ca să spun că noi avem 2 fete mari, de 21 şi de 24 de ani. Ne mai spune lumea că ce fac fetele aici, că le ţin cu forţa. Ele sunt absolut libere, au toate posibilităţile din lume, pot să meargă să trăiască oriunde, dar ele aleg să fie aici. Ba noi coborâm chiar de mai multe ori decât o fac ele, că de multe ori nu vor să vină.

Am văzut că aţi ridicat deja casa. Cum aţi reuşit?

Eu de-aia zic: în 20 de ani ne-am pregătit pentru asta. Eu am lucrat în multe domenii, inclusiv în construcții. Cândva nu ştiam ce e un şurub şi câte feluri de şuruburi există. Apoi am ajuns să conduc o echipă de alpinişti utilitari, cu proiecte foarte mari.

Eu ştiam că dacă urcăm la un moment dat pe munte lucrurile vor merge în direcţia potrivită. Ştiţi cum e: dacă eşti entuziasmat începi să le arăţi şi altora. Nu aveam în plan să pun lucrurile astea pe internet, că altfel aş fi filmat totul de la început. Asta a venit apoi.

Scopul era să construim acolo şi, mai presus de asta, să fac un proiect de casă – cel mai simplist posibil, pe care şi fetele mele şi oricine, după o discuţie de oră, să îl înţeleagă şi să îl poată aplica. Am vrut să fie modulară şi simplă, la mintea cocoşului, să poată fi extinsă oricând, după nevoi. Fără riscuri şi din materialele pe care le ai în jur. Am stat de vorbă cu localnicii, am aflat de unde fac ei rost de lemne, de piatră. De exemplu, cineva avea o pădure de mesteacăn, un copac ieftin, care creşte şi dacă vrei şi dacă nu vrei. Mi-a dat gratis doar ca să mai cureţe din teren şi am făcut alte servicii la schimb. Iar peretele aşa l-am făcut: cu butuci de mesteacăn şi pământ. Iar pentru stâlpi am avut material pe terenul nostru. Aici nu a trăit nimeni în ultimii zeci de ani şi au crescut mulţi copaci pe teren, iar pentru ce aveam noi nevoie era de ajuns.

Şi cu apa, cu lumina, cu căldura cum faceţi?

Lângă noi este un izvor de sute de ani şi de acolo luăm apa cu găleata. Bine, când am venit noi aici nu era nimic pe teren. Am venit în martie cu corturile. Erau -6 grade şi în primă fază am pus nişte stâlpi, un acoperiş şi nailon şi am mutat corturile aici, ca să fim mai protejaţi. Şi acolo am trăit până în decembrie, când ne-am mutat înăuntru.

Nu v-a fost greu?

Când eşti pe drum nu pui întrebări. Nu te gândeşti dacă se poate, dacă nu se poate. Doar bifezi lucrurile de care ai nevoie.

Seffer-Patka Balazs: „Ne-am descurcat şi nimeni nu s-a plâns, nimeni nu s-a îmbolnăvit. Suntem prezenţi, facem ceea ce ne-am dorit”

V-am povestit de apă, căci ea era, dar curent nu aveam. Între timp s-a rupt şi maşina în 2. Ne-a ajutat mult în timpul construcţiei casei. Am cărat pietre pentru fundaţie, dar la un moment dat s-a stricat. Puteam să o cârpim cumva, dar până la urmă am dat-o cuiva şi din banii respectivi am cumpărat 2 panouri second hand şi un acumulator. Aveam bani să repar maşina, dar atunci nu mai aveam bani pentru astea şi curent aveam doar de la generator. Am avut un panou mic, de 50W, dar acela era doar pentru încărcat un telefon mobil şi un bec, atât. Am stat un an de zile fără maşină. Iar când a venit iarna aveam 3 pereţi gata, al patrulea nu era gata, aşa că am pus nailon, pereţi dubli şi aşa am făcut prima iarnă aici.

Cum aţi trecut peste ea, că iernile în zona aceea nu sunt deloc uşoare?

A fost iarnă, iarnă, aşa e. Am avut un mic şemineu şi stăteam mai aproape de el. În timpul zilei, dacă era să stăm, stăteam mai aproape de el, iar noaptea ne îmbrăcam mai bine.

Cu mâncarea cum vă descurcaţi?

Am început să facem aici grădină, dar totul este manual. A venit un tractoraș, a scormonit cât de cât aici, după care am săpat totul cu mâna. Ăsta e și un avantaj, că este destul de curat pământul de aici, nu e nimic industrial, dar durează până ajungi să ai producţie. Încercăm, pe termen lung, să trecem și la un regim de pereniale, de la pomi la fructe şi legume pereniale. Iar restul cumpărăm, ca tot omul.

Dar mă gândesc că e departe primul magazin, nu puteţi merge zilnic la cumpărături.

Este foarte departe, într-adevăr. Dacă stai să te gândeşti, sunt 13 kilometri până la asfalt, nu e mult, dar durează o oră şi 15 minute drumul.

Şi de la asfalt cât mai aveţi de mers?

Dacă trebuie să facem cumpărături mari și mai ieftine, că altfel nu se poate, ne trebuie o oră jumate lejer până acolo.

E ca o minivacanţă, aşa, când plecaţi la cumpărături.

Exact! Iar primul oraş de la noi e la 2 ore jumate de mers.

Dar chiar v-aţi dus departe.

Da, da. Nu e doar filosofie brandul Izolaţi în natură, e faptic. (n.r.: râde)

OK! V-aţi izolat, dar cum reuşiţi să vă întreţineţi? Am văzut că aţi făcut un magazin online între timp.

V-am zis că noi ne pregăteam intensiv de vreo 5-6 ani pentru pasul ăsta şi am făcut trecerea de la muncă clasică cu ajutorul soţiei şi al fetelor, care făceau animăluţe handmade, adică lucruri manuale. Şi asta a pornit demult pentru că soţia le făcea păpuşile fetelor. E o întreagă poveste cum am ajuns de la animăluţe mari de joacă până la animăluţe mici, care încap în mâna copiilor. Acum vreo 7-8 ani umblam pe la târguri şi am avut succes cu ele. Încet, încet ne-am format o clientelă – magazine din Germania, din Anglia. Nu avem rulaje mari, ci suficient cât să supravieţuim, căci ăsta era şi scopul până la urmă. Iar asta a fost o vreme singura sursă de venit, dar erau sezoniere, nu ştiai niciodată cât vine, când vine, dar veneau. Acum am construit şi o altă sursă de venit, cu acest magazin şi, în acelaşi timp, ajutăm oamenii.

Ce vindeţi acum?

Am început cu ceaiuri, după aia am introdus tincturile, apoi mierea. La ceaiuri nu culegem noi toate plantele. Sigur, noi culegem de zeci de ani plante, căci am crescut copiii fără medicamente, dar şi cunoaştem pe cineva care care tot aşa, face asta de foarte mulţi ani, le culege tot din Apuseni şi le vinde pe la târguri. Am vorbit cu ea şi ne-am înţeles să ne aducă plantele culese de ea, iar ceaiurile le facem noi, cu reţetele noastre. Ce fel de plante conţin e public, normal, dar raportul dintre plantele acelea e specific, acela e secretul nostru.

Şi vă descurcaţi cu vânzările?

Foarte bine! Nu ştiam cum o să meargă, i-am dat drumul abia pe 4 septembrie, e recent, dar până acum lucrurile merg foarte bine.

Asta e, practic, a doua iarnă pe care o petreceţi în munţi?

Da. Nici acum nu e finisată casa, dar nici nu ne grăbim. Ăsta e scopul, să trăim în alt ritm. Gândiţi-vă că a durat un an până ce ne-am liniştit. În capul tău eşti împins de programele de frică, de stres, de toate lucrurile şi ne-a luat ceva timp până să liniştim lucrurile astea. Puteam să finisăm casa anul trecut, e adevărat, dar eram epuizaţi, aveam nevoie să ne oprim şi să începem să trăim pe termen foarte lung.

Cum aţi simţit diferenţa în familie de când v-aţi mutat aici?

Mult mai plăcut! Noi ne-am mutat în casă în decembrie 2022, când pereţii erau încă umezi, dar ne-am descurcat şi nimeni nu s-a plâns, nimeni nu s-a îmbolnăvit. Suntem prezenţi, facem ceea ce ne-am dorit. Acum arată tot ca un şantier la noi, dar unul mai organizat, e totul mult mai comod şi e mai cald un pic.

Dar aţi început să simţiti beneficiile pe care le-aţi căutat în tot timpul ăsta, până când v-aţi mutat?

Da, absolut! Gândiţi-vă că anul trecut pe „şosea” – în ghilimele foarte, foarte mari punem şoseaua, că ce e pentru noi şosea pentru alţii e arătură, şanţ – au trecut 3-4 maşini de teren, pădurarul sau nişte aventurieri. Dacă au fost 6-7 oameni cu toţii, tot anul. Au fost 365 de zile de linişte. Avioanele ce mai fac puţin deranj, dar chiar puţin, că nu trec nici acelea prea multe.

Nu sunt animale sălbatice acolo?

Ba da, ba da. Nu sunt urşi, momentan. Dar trebuie ştiut că animalele sălbatice, dacă faci parte din sistem şi nu eşti agresiv, nu te deranjează. Mai puţin căprioarele care vin regulat. Sunt frumoase, drăguţe, dar când ai grădină atunci e nasol. (n.r.: râde) Mai fluierăm, mai fuge câinele după ele. Vulpea vine şi ea regulat, încearcă, dar nu are noroc că eu am găini americane, care zboară ca şi fazanii. Sunt foarte iute, agere. Uliul, în schimb, e cam rapid, dar chiar şi aşa, în tot anul a reuşit să prindă 3-4 din 150 de bucăţi, şi alea, dintre cele mai mici. Am găsit o rasă care să se descurce aici.

Acum întreb şi eu ca omul care stă în mijlocul oraşului: nu vă plictisiţi?

Nu, că avem internet. (n.r.: râde) Ştiţi cum e: când ai bani, nu ai timp, când ai timp nu ai bani. Rar le ai pe amândouă în acelaşi timp. Noi aici reuşim să ne ducem viaţa în propriul ritm.

E adevărat că e mai complicat cu mâncarea, dar gândim lucrurile pe termen lung. Acum, de exemplu, ne-am aprovizionat pe 3 luni de zile ca să fim în siguranţă. Viaţa off grid te face să-ţi pui mai multe întrebări, să fii mai atent la ce mănânci, când mănânci, de ce mănânci, te forţează să fii prezent în viaţa ta. La oraş de-aia te îmbolnăveşti, de-aia nu observi când ajungi la marginea prăpastiei pentru că acolo totul e pe repede înainte. Ţi-e foame, opreşti la fast food, bagi ceva în gură şi pleci repede mai departe. Nu te întrebi ce mănânci, de unde vine, nu te interesează astfel de lucruri.

Dar aici, dacă iau ceva care mă îmbolnăveşte, eu nu am unde fugi. Adică am loc de fugit, dar nu mă ajută.

Aţi spus mai devreme că aţi stat un an fără maşină. Cum v-aţi descurcat în tot acest timp? Mă gândesc în special la cumpărături, acum.

A fost o aventură, iarăşi. Provocarea era să ajungă mâncarea sus, la noi. Ne-am dus la magazinul local.

Cel de la 13 kilometri distanţă?

Da, da, acela. (n.r.: râde) Am discutat cu oamenii de acolo, le-am spus că avem nevoie de aprovizionare şi nu avem maşină. Ştiam ce branduri au, ce putem mânca şi ce nu putem mânca din ce aduc acolo, aveau şi produse aduse de la grădinari şi am stabilit cu ei ce avem nevoie şi să ni le aducă sus periodic.

Primăvara, vara, toamna nu vă întreb, că presupun că aveţi de muncă de dimineaţa până seara, dar ce faceţi iarna?

Noi tot aia facem indiferent de anotimp, ne ocupăm de proiectele noastre. Aş vrea să demistificăm câteva lucruri: nu mai suntem ca pe vremuri, la ţară, să lucrezi toată ziua cu boi, cu fân, cu toate cele. Dacă vrei poţi să faci asta, dar dacă vrei să duci o viaţă de oraş, în sensul de a fi curat toată ziua, poţi face şi lucrul ăsta. Depinde foarte tare de cum îţi organizezi viaţa.

Noi am plantat pomi aici, am început să grădinărim – câteva lucruri au ieşit, altele nu – tăiem lemne, ne plimbăm, ducem o viaţă cât se poate de normală. Acum, de când cu magazinul online, fac o mulţime de clipuri de popularizare, dar şi de instruire, că încerc să dau valoare lucrurilor ăstora, nu doar să fac reclame. Zilnic mă caută zeci de persoane, îmi scriu din toată lumea şi încerc să le răspund tuturor pentru că principiul meu este că fiecare om e important.

Acum vin cu o întrebare şi în spirit de glumă: nu vă certaţi stând toată ziua împreună?

Nu, pentru că pentru noi ăsta a fost visul.

Cum aţi ajuns să fiţi în acest punct în cuplu, în familie?

Ei, nu a fost uşor nici pentru noi. Era şi noi să ne despărţim de vreo 2-3 ori. Adică ne-am şi despărţit, la propriu, dar am redecis. Iubirea și relația nu sunt ceva care merg de la sine. Nici tu nu mergi de la sine, trebuie să-ți asumi responsabilitate, control și exact așa este şi într-o relație.

Se întreabă unii cum trăieşti lângă o singură femeie, de ce nu alegi o sută. De fapt faci acelaşi lucru: doar că alegi aceeaşi femeie de 100 de ori. Aşa funcţionează, aşa poţi trăi o viaţă împreună. Oportunităţi, probleme întotdeauna sunt. Suntem persoane diferite, ai probleme şi cu propria persoană, darămite cu altele, dar totul se rezumă la decizii, la conştienţă şi la identificarea problemei. Nu suntem perfecţi, dar până la urmă e vorba de a lua o decizie şi de a încerca să fii un exemplu pentru cei din jur.

Îţi recomandăm şi: Mălina Luciana Flocea, profesoara de 29 de ani care a lăsat aventurile din ţări exotice ca să predea într-un sătuc din România